De ce?
De ce, când e soare, eu văd totu-n ceață?
De ce, când e ceață, eu ard totu-n soare?
De ce fericirea n-alintă, ci doare?
De ce moartea-și are rostul ei în viață?
De ce lumea bună e doar o... scursură?
De ce orizontul pe toți ne-amăgește?
De ce floarea vieții în noi se-ofilește?
De ce fericirea nu lasă, ci fură?
De ce sufăr, oare, când altul iubește?
De ce iubesc oare propria-mi durere?
De ce m-asurzește clipa-mi de tăcere,
Când un val la țărmuri prin ochi se topește?
De ce cred în visuri, când visul mă minte?
De ce nu-mi las somnul să-și facă lucrarea?
De ce-mi este-aproape mereu depărtarea?
De ce nu-mi las dorul să treacă-n cuvinte?
De ce caut timpul în larg de oceane?
De ce stâmpăr munții c-o lacrimă-amară?
De ce, doar prin lacrimi, un rău se repară?
De ce-mi bate pulsul din nou în timpane?
De ce eu am parte doar de uși blocate?
De ce plec în lume pe cărări imunde?
De ce merg de-o viață și n-ajung niciunde?
De ce toate-n soartă-s mereu ocupate?
De ce-mi umplu viața cu trăiri confuze?
De ce oare altul n-are loc de mine?
De ce îmi e rău, în loc să-mi fie bine?
De ce greu mă doare un sărut pe buze?
De ce-mi fug de mine când n-am ce-mi mai face?
De ce nu las timpul să treacă cuminte?
De ce tac, când totu-i potop de cuvinte
Și nu îmi las dorul să sufere-n pace?
De ce n-am, la toate, răspunsuri valide?
De ce caut zarea prin zări fără zare?
De ce fac din noapte o rază de soare?
De ce iau din soare doar miezul fierbinte?
De ce scriu, în mine, doar pagini uitate?
De ce-mi ard în palme doar focuri de gheață?
De ce-mi prind destinul c-un capăt de ață?
De ce mă lumină doar miezul de noapte?
De-aș ști de ce-s astea întrebări vitale
Și de ce lumina în ochi se aprinde,
De ce îndoiala pe om îl cuprinde,
Aș fugi de mine, mi-aș pieri din cale.
De-aș ști de ce gândul cade iar pe gânduri,
De-aș ști de ce clipa se trece-n uitare,
De ce-n zorii zilei o speranță moare,
Aș ieși din mine, m-aș preface-n vânturi.
M-aș duce-n nisipuri ca un vânt de dune,
Aș iubi-ndoiala ca pe-o zână rece,
Aș trăi iubirea ca pe-un dor ce trece
Și doar cu uitarea, uitând, aș rămâne.
Dar cum toate astea n-au vreo rațiune
Și nu poți prin viață s-alegi altă viață,
Arzi, prin suferință, globul tău de gheață...
Omul una face, gândul alta-i spune.
poezie de Gheorghe Văduva
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Citate similare
Paradox
Când ești tăcut și trist și nu mai crezi în lume,
Când vrei să fugi de toate și să te-ntorci la tine,
Când nu-ți mai crește-n suflet nici rău și nici vreun bine
Și crezi că-n toate astea mai ai sau nu ce-ți spune,
Când habar n-ai ce-nseamnă astăzi mântuirea
Și-n loc de-altar cu sfinți, preferi un lac cu broaște,
Când crezi că-n orice rău doar răul se cunoaște
Și doar în moarte-ți afli, astfel, nemurirea,
Când te cuprinde timpul și nu mai ai ce-ți face,
Când vrei să ieși din lume și să devii sihastru,
Când a rămas din tine doar teamă și dezastru,
Și, poate, nici la tine nu te mai poți întoarce,
Când ce iubești te vede cu ochi frumoși de gheață
Și caută în tine doar adăpost vremelnic,
Când ce-i frumos la altul la tine-i doar temeinic
Și nu știi dacă Eul mai are drept la viață,
Când timpul cu oceane din ruguri se nutrește,
Iar margini țes, prin margini, adânc, nemărginirea,
Când nu mai știi ce este sau ce n-a fost iubirea,
Când altul doar de tine, prin ea, se folosește
Când vezi ce se întâmplă în ultimă instanță
Cu lumea-n care crezi, cu dorul care doare,
Când ești pierdut, când nu mai poți să ai scăpare,
Și nu mai crezi că vei spera la vreo speranță,
Când se adună-n gânduri doar dezamăgire,
Și-n fiecare vrajă descoperi o minciună,
Sau răul cel mai pur în haina cea mai bună,
Când înțelegi că-un zâmbet nu-nseamnă prețuire,
Când vezi că ziua-i ziuă și noaptea-i numai noapte,
Când te trezești din vise și intri la-ndoială,
Când treci spășit din planuri în lumea cea reală
Și nu mai iei drept bune sclipirile din șoapte,
Când ușa ți se-nchide cu vorba, nu cu cheia,
Și nu desprinzi din asta nici sensul, nici non-sensul,
Nici dacă ai vreo șansă, nici dacă-ți stâmperi mersul,
Nici de-nțelegi vreodată sau nu-nțelegi ideea,
Renunță să mai cauți, prin cenușar, scânteia,
Acceptă numai focul și lasă-n pace viața,
În fiecare noapte, contează dimineața
Și-n fiecare viață, un paradox: femeia...
poezie de Gheorghe Văduva
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Când tu ești binele din rău
Ce-mi trebuie un cer cu stele... când lângă mine-s ochii tăi,
Ce-mi trebuie o lună blândă, când lângă mine-i chipul tău,
Ce-mi trebuie bolta cu astre... când tu-mi dai inimii... bătăi,
Ce-mi trebuie răul din bine, când tu ești binele din rău?
*
Ce-mi trebuie o îndoială... când tu-mi ești vers neprefăcut,
Ce-mi trebuie o galaxie, când tu-mi ești steaua cea divină,
Ce-mi trebuie cale de lapte, când tu ești drumul cunoscut,
Ce-mi trebuie soare pe cer, când ochii tăi îmi sunt lumină?
*
Ce-mi trebuie un alt odor... când tu ești floarea parfumată,
Ce-mi trebuie ceva amar... când gustul tău îmi e ca mierea,
Ce-mi trebuie un vis de praf, când am un vis de nestemată,
Ce-mi trebuie spre vindecare, când tu mi-ai lecuit durerea?
*
Ce-mi trebuie vreo altă rugă, când peste tot e nimbul tău,
Ce-mi trebuie răul din bine, când tu ești binele din rău?
poezie de Ion Apostu (18 septembrie 2016)
Adăugat de dory58
Comentează! | Votează! | Copiază!
Zâmbet rătăcit
De ce... te chem?
Auzi sau doar mă simți?
De ce mă arzi?
Sau doar te... stingi!
De ce imi ești în... ochi?
Doar zâmbet rătăcit?
De ce doar taci
Și-mi ești doar vis?
De ce totuși mai mă simți
Când vrei să mă alungi!
De ce-ți mai pasă....
İnimă înghețată?
De ce sunt Tot?
Un Tot de... tine!
De ce-mi ești... clipă?
Clipa ce-mi rămâne!
De ce te simt în piept?
Doar n-ai rămas în mine!
De unde atâta dor acum
Când nu-ți mai sunt demult?
De ce rămâi, de ce nu pleci?
poezie de Mihai Marica
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
* * *
De ce-mi bați în inimă?
Mă zguduie, mă doare.
Nu-ți e milă?
De ce-mi furi ziua senină?
De ce-mi fierbi sângele și trupul?
De ce-mi sapi mormântul?
Și nu vrei să-mi asculți cuvântul,
Dorul și gândul.
De ce tot te ascunzi printre surzi?
Printre lacrimi, și plângi.
Și te minți printre veacuri
Și lacrimi fierbinți.
De ce tot mă respingi?
Mă alungi, și mă renegi.
Te pierzi în trecut
Fără de cuvânt.
De ce doar întrebări fără răspuns?
De ce doar soare-n apus?
De ce atâtea tăceri?
Și drumuri spre nicăieri.
poezie de Mihai Marica
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
* * *
Și te iubesc când taci, absent... iar glasul meu se scurge înfrigurat, cuminte, spre soare și se-agață de-o ultima rază ce-mi înfășoară timid inima... și se topește acolo într-un strigăt cald...
Cuvintele-mi se subțiază spre un capăt de lume... și se-ascund trist într-un luminiș rămas undeva în tinele din mine...
Chiar de-ai plecat...
cu sufletu-mi te simt în mii de locuri ce-mi aparțin doar mie.
Și te iubesc învolburat când taci...
mă arde un dor și parcă-ai fi departe...
dar ești atât de-n mine...
și totuși ca un miraj îmi ești ce în lumină piere,
ratăcindu-mă...
Tu mă auzi tăcând, din hăuri cum glasul meu te strigă, dar altceva mai mult decât un vis ce-aș mai putea cere?!
Mai lasă-mă c-o șoaptă șoptit să-ți curg precum lumina lină... prin tăcerea-ți atât de clară...
Iubescu-te când taci...
poezie de Mariana Daniela Bidascu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Solar
Ah, doamne cât de rece sunt;
o umbră mângâind pământ
cu talpa ce mă-nalță-n zare
să-mi agăț palmele de soare.
Și cât sunt de neputincios;
nici însumi nu-mi dau cald, geros
rămân, nici lumânare
nu sunt, doar tânjesc soare.
Mi-am ascuns inima-n adânc;
să n-aibă frig în tremur strâng
și ultimul pic de sudoare...
să-l am în arșița de soare.
Fac cald și eu un pic din mine
doar cât să fiu la altul bine,
să-l am și eu la rând; când doare
o mână caldă să-mi dea, soare.
Mă minunez pe zi ce trece
-când cunosc ger, eternul rece-
cum poate un infinit răcoare
să-l facă cald, o pată, soare?!
... O zi, ca mine el va fi rece, oare?...
poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (27 aprilie 2012)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Ești tu
Ai apărut în ziua care,
Eu nu credeam că încă pot
Să pot privi o altă zare
Tu mi-ai redat iubirea-n loc.
Din zări apuse-ndepartate
Ai apărut chiar ca o stea;
Eu nu credeam că peste noapte
Vei lumina privirea mea.
Imaginea care în noapte
Se proiectează pe-al meu chip,
Mă urmărește azi în toate
Aceasta vreau acum să-ți zic.
Doi ochi pe fața ta senină
Ca două stele de pe cer,
Și buzele ca luna plină
Să te atrag, din nou încerc.
Când am vazut eu pe cer luna
Mi-am spus că-n lume e doar una!
Când eu privesc acel astru divin
La tine, gândul mă-ndeamnă să vin.
Și dacă! Dacă măcar tu ai ști
Când îmi zâmbești in fiecare zi,
Cum simt că am tot ce aș vrea
Aș vrea ca tu să fii a mea
Aș vrea o zi măcar din viață
Să pot ieși din astă ceață,
Să pot să-ți spun deschis, în grabă:
Tu fată cât îmi ești de dragă!
Din lipsa multelor cuvinte
Scriu vorbele ce-mi trec prin minte
În schimbul lor, eu de la tine-aștept:
Un simplu, sincer te iubesc.
poezie de Cristian Olaru
Adăugat de Miruna Dima
Comentează! | Votează! | Copiază!
* * *
Iubesc pașii tăi scăldându-se prin gândurile mele albe...
Iubesc zâmbetul tău ce-mi trezește zorii...
Iubesc norii când își varsă lacrima peste mine, purtându-te,
stingând arșița clipelor mele...
Iubesc iubirea ta care curge lin prin mine...
fiindcă iubirea asta îmi dă șansa la o ultima răsuflare, înainte de asfințit...
Iubesc ochii tăi copilaroși care aleargă jucăuș către mine,
chemându-mă și alungându-mă
Iubesc mireasma florilor ce-mi dăruiește parcă gustul tău...
Iubesc să te simt prin vene...
Curgându-mi...
Pot să fac din iubirea asta, Cer senin, chiar și printre nori întunecoși...
Iubesc umbra ta, abur mângâietor și cald... prin viața-mi rece...
Urma șoaptelor tale din sufletul meu...
Picurii de rouă ce-mi răcoresc simțirea...
Iubesc!
Simt că-mi așezi în cale, odată cu fiecare răsărit, viață...
Spune-mi, dragul meu... tu simți gândul meu sub pașii tăi?
Calcă încet, te rog, să nu-l strivești...!
Iubesc, iar tu te prinzi de iubirea mea și...
Îți dai voie să zbori...
Zbor fiindu-mi...
poezie de Mariana Daniela Bidascu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Naștere... de propriu
... surprinzător, un necunoscut din mine a apărut, azi, pe întinsu' timp o plajă,
topită pe-un celuloid de rolă ce începe într-un obscur, cert negativ,
ce își așteaptă impresionare, un developat dintre revelatoarele de-o unicată vrajă,
în poze multidimensionale, întinse o filmotecă, ce încep s-o simt pe undeva, din mine obiectiv...
... m-am trezit brusc, înspre ora șapte, aproape în țipete, fără de dinți, mic și golaș,
fără de păr, ce nici nu mai contează, s-a văzut că pică, grav însă, fără de nicio minte,
într-un fel de cald, de înconjur de palme mângâind, mă pipăind bucăți, pe rușinos panaș,
ce-mi pare a fi, că știu acum că-i sex, dar și ades pe frunte, mi se tot spunând un neînțeles să fiu cuminte...
... sunt, culmea, obosit de viață, ce se pare că-i a mea și doar începe, îs multe, multe ore
și-o dorm, o sorb din sâni ce-mi vor fi mamă, ce-o cunosc acum, jumatea ce mă doare, doare,
rămasă într-o sticluță o lacrimă uscată ca o pată, mată, alburie, de-ochi pierduți pe mine să m-asculte,
parcă aș fi știut ceva să zic... mă îmbie și bărbatul zâmbind larg, ce ne-a adus la amândoi o floare...
... este, se pare, prima zi, când lume multă-i adunată, nici nu știu de ce doar pentru mine... dăinui-va oare, oare?
poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (14 februarie 2014)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
* * *
Iubesc pașii tăi scaldandu-se prin gândurile mele albe, sfințindu-ma,
Iubesc zâmbetul tau ce-mi trezește zorii...
surâs sfânt așezându-mi pe chip...
Iubesc suspinul de dor când își varsă lacrima peste mine, purtandu-te,
stingând arșița clipelor mele...
Iubesc iubirea ta care curge lin prin mine, respirându-ne,
răsuflare sfanta, farama de Rai pe pamant...
Iubesc ochii tăi copilarosi care aleargă jucăuș către mine,
chemandu-ma și infasurandu-ma în seninul cerului lor...
Iubesc mireasma florilor ce-mi dăruiește parca gustul tau...
Iubesc să te simt prin vene...
Curgându-mi, izvor de lumina fiindu-mi...
Pot să fac din iubirea asta, Cer senin, chiar și printre nori întunecoși...
Iubesc umbra ta, abur mangaietor și cald... prin viața-mi rece...
Urma șoaptelor tale din sufletul meu...
Picurii de rouă ce-mi răcoresc simțirea...
Iubesc!
Și simt că-mi așezi pe cale, odată cu fiecare răsărit, viață...
Iubesc, iar iubirea e zbor...
Tu mie zbor către înalt, fiindu-mi...
poezie de Mariana Daniela Bidascu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Ce-mi aparține?
Și pană la urmă.. ce-mi aparține?!
Oare trecut, prezent sau viitor?!
Sau oare e al meu măcar?!
Nu știu.. dar nu-mi aparțin mie.
Să fie oare răsăritul? Dar..
Apusul nu mă știe,
Nici clar de lună nu cunosc.
Dar oare.. ce-mi aparține?
Iubirile, succesul?
Dar unde-mi sunt?
Căci nu le am.
Nici zâmbetul cel mai sfânt,
Nu-i al meu și nu-l cunosc.
Dar al meu??? Al meu ce este?
E doar momentul?
Sau nu... e clipa.
E clipa să-mi trăiesc prezentul.
poezie de Cosmin-Emanuel Petrașc (28 octombrie 2022)
Adăugat de Cosmin-Emanuel Petrașc
Comentează! | Votează! | Copiază!
Muza rătăcitoare
Ce-i mai de preț și-mi mângâie simțirea,
E muza mea mereu rătăcitoare
Purtând un nume de albastră floare
Ce-o caut prin grădini doar cu privirea.
Ea mi-a adus idei încântătoare
Și mi-a cerut s- așez în vers iubirea,
Să răsădesc în inimi fericirea
Și să mai scriu cât voi trăi sub Soare...
Am s-o invoc și va veni la mine,
Ce-mi va spune, voi scrie pe hârtie;
Nesomnul meu va naște poezie.
Am s- o invoc și dincolo de moarte,
Altminteri mi se rupe pana-n mână
Că nu doresc ca muză altă zână!
sonet de Ioan Friciu (2017)
Adăugat de Ioan Friciu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vremea copacilor
de ce-mi mai vii,
acum când se lasă negura peste
ziua trupului meu?
nu știai că arborii au vremelnicia lor?
trebuia să vii atunci
când copacii mei, mai aveau
aripi de frunze.
de ce-mi mai vii,
acum când însingurarea se lasă peste
destinul meu,
când rădăcinile teilor
se prind tot mai adânc
de miezul pământului?
trebuia să vii atunci
când coroanele copacilor mei
înfruntau furtunile
deșertului.
de ce-mi mai vii acum,
când neputința mă doboară,
când arborii înnebunesc și nu se mai văd
de nisipul vremurilor?
trebuia să rămâi cu mine
atunci,
acum nu mai pot decât să te salut
în trecere,
la o răscruce
de zări.
poezie de Marian Florentin Ursu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Doar în ochii ei mă limpezesc
Iubirea nu se poate ține în lanțuri
Ce vrei, femeie, fără temei să ardă ca tu să înțelegi ce e iubirea?
Sunt ochii ei ce-mi limpezesc privirea
Cum primăverile albesc grădina cu florile de tei
Si de m-aș mai naște încă o dată tot aș începe s-o iubesc chiar dincolo de poartă
Doar în ochii ei mă limpezesc
Și poți să crezi că dragostea se-nvinge?
La miezul nopții luna iar răsare
Inima mea am dăruit-o în palme pentru ea, doar Ilenei Nana
Și pulsul bate iar ochii îmi sclipesc
Când se întâlnesc cu ochii ei în zare
poezie de Lorin Cimponeriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Uitare
Nu vreau decât să te întorci, să reapari în viața mea,
Să mă alinți cu-n zâmbet blând și să mă țin de mâna ta,
Nu-ți cer decât o mângâiere și să mă lași să te iubesc
Când printre lacrimi de durere o lume-ntreaga-ți dăruiesc
Cu toate astea ești departe și nici nu vrei să mă privești
Când eu ador povesti uitate, tu nici nu vrei să-ți amintești
Și pentru ține-i doar un joc doar o dorință nebunească
Finalul trist și echivoc ce e menit să mă rănească
Oare greșesc când te ador și noaptea te găsesc în vise?
Din dorul meu nemuritor, rămân ușor doar vorbe stinse
TU nu mi-ai dat decât minciuni și o iluzie falsă
Nu ți-am cerut să readuni decât fărâme de speranță!
Și poate v-a veni o clipă când doar în gând te voi păstra
Tot construind o viață nouă când tu mereu vei regreta
Un zâmbet viu dar presărat cu dor și cu credință
Când astăzi știu: N-am meritat atâta suferință!
poezie de Andreea Palasescu
Adăugat de AndreeaPalasescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Unde...?
Unde se sting iubirile?
Când se șterg cuvintele?
Unde se termină timpul?
În care anotimp le vine rândul?
Unde te voi regăsi, în care zi?
Din calendar, din Galaxii?
Ș-atunci ce voi mai fi?
Ce-mi vei... mai fi?
În care toamnă am să știu?
Că-s mort sau că sunt viu?
Că pământul ce m-acoperă,
Nu-i cerul luminat de stele!
Unde să te mai caut?
Prin ce cuvinte?
Ce unghere?
În ce lume fără Soare?
Cum de te-am pierdut?
Încă de la-nceput?
Când îmi erai doar răsărit,
Și-o viață de-mplinit!
Cum să... te uit?
Sau poate nici nu ai vrut!
poezie de Mihai Marica
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Așteptare
Alerg către soare, căutare mi-s zorii,
în chinul să văd, Pământul rotund îi,
lumina ce o caut își așterne fiorii
și urme mai caut, să-l văd sau să-l tuldui.
Tăinuitele-mi gânduri, îmi prind iarăși viață,
un sânge curat, în inimi zvâcnește,
mă doare tăcerea, numită speranță
când lumea întreagă, care stă, clevetește.
Privesc către zări, nu te văd, în zadar,
îți caut făptura, ea mă lasă și pleacă,
copil rătăcit sunt, nici măcar n-am habar,
te întorci, sau mă lași, încă o noapte să treacă.
E întuneric când sunt, dar când pleci e pustiu,
te caut în zări, prin colțul tăcerii
nu te pierd, nu te am, sunt cu tine, nu știu,
mă las pradă-n vis, din visul chemării.
poezie de Aurel Chiorean
Adăugat de dory58
Comentează! | Votează! | Copiază!
* * *
V-aș colinda, dar nu mai am cuvinte
Le-au înghițit poemele pe toate
Mi-a mai rămas cuvântul sănătate
Și încă unul ce-mi aduce-aminte
Că-mi sunteți toți aproape și departe,
Că îmi trimiteți câte-un gând de bine.
Ajunge-acum de Sărbători la mine
Și este-un dar mai altfel, mai aparte.
V-aș colinda, cu mâinile-nghețate,
Fără cojoc și chiar în talpa goală
Și nu m-aș teme de nicio răceală
Și-aș merge prin troiene zi și noapte.
Dar nu e nici zăpadă, e doar rece
Și vă colind de-aici, pe malul mării
Sau o s-aștept un tren în fața gării
Să-i dau din mers colinda, când va trece.
Va trece sigur pe la fiecare
E trenul Moșului cu daruri de la mine
Un gând curat de Sărbători, cu bine
Și, pentru că-i senin aici, și-un pic de soare...
Sărbători binecuvântate, în pace și liniște, cu bucurii și împliniri!
Vă îmbrățișez pe toți cu drag!
poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Stau lângă tine
Văd că stai lângă mine clipă de clipă,
Iar tot ce-i mai pur, în mine se-nfiripă
Ești lumina, visul, dorința și iubirea,
Ești căldura, nădejdea și chiar simțirea,
Ești liniștea, calmul, ești flacăra vieții,
Ești raza de soare, prinos a dimineții,
Ești valul, limanul ce-mi dă siguranță,
Ești sprijinul meu, ești vis și speranță,
Ești crezul ce-atestă arzătoare credință,
Ești freamătul viu ce-mi stârnește dorință,
Ești murmurul blând adus de departe,
Și totuși, în tot, ești doar vorbe deșarte,
Și cum timpul trece atunci când sunt cu tine,
De parcă mâine e azi și azi nu e mâine,
Voi reuși vreodată să pătrund în lumea de har,
Sau stau lângă tine și privesc în zadar.
poezie de Eugenia Calancea (6 noiembrie 2018)
Adăugat de Eugenia Calancea
Comentează! | Votează! | Copiază!
Omul și fapta
Din viața mea am rupt bucăți și-am împărțit la fiecare,
fără să am prejudecăți: de-mi e prieten sau oricare!
Munceam cinstit un ban să am, nu m-am gândit să-mi fac un rost,
ce-mi prisosea îl împărțeam și alții m-au luat de prost!
Eram un visător ciudat, credeam în pilde și povețe
și mulți de mine-au profitat că eram bun și cu blândețe!
Eu chiar nu mă gândeam la rău, gândeam că Răul nu există
și proiectam în capul meu un ideal în lumea tristă!
Din cărți mă inspiram mereu, gândind că-s scrise după Viață,
dar m-amăgeam așa mereu, umblând cu visele prin ceață!
De sentimente nu mai spun c-am risipit ca un nabab,
c-aveam un suflet de nebun și mare cât un baobab!
Și risipind mereu avutul ajuns-am și eu la strâmtoare,
că toate mi s-au dus ca vântul să văd și viața ce chip are!
S-au depărtat cu toți de mine când n-am avut ce să mai dau
și-n loc să îmi aud de bine numai batjocură primeam!
Acei pe care-i ajutasem abia de mă mai cunoșteau,
că nu prieteni câștigasem, ci doar dușmani ce mă loveau!
"Amicii" îmi zâmbeau stingheri, dar pe la spate mă bârfeau,
că deveniseră hingheri și ca pe-un câine mă-ncolțeau!
Vedeam acum o altă viață, cum nu credeam că poate fi,
ce-mi lua o pânză de pe față, dar nu o mai puteam iubi!
Nu am mai fost bun de nimic, decât să îmi primesc osânda,
că totul devenise mic, iar în cădere-mi fu izbânda!
S-a pustiit totul în jur și pustiire-mi fu în fire,
că Viața devenise ciur, din bunătate și iubire!
Și, poate, numai Dumnezeu mi-o mai fi plâns, cumva, de milă
când eu mă chinuiam din greu, ceilalți doar mă priveau cu silă!
De m-am salvat sau nu din moarte, doar Sfântul Duh poate mai știe
sau, poate, încă stau în Noapte și-mi picur Viața... pe hârtie!
poezie de Petre Prioteasa
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!