Înălţimi

da te-am iubit
în acele timpuri imemoriale
în care amândoi eram făpturi
de aer şi de tăcere
săream de pe un munte pe altul
cu paşi elastici şi hotărâţi
ne sprijineam de brazi şi de nori
alergând alergând
lumea era diafană şi fără de pată
niciun ochi nu ne suliţa cu reproş
soarele apunea mai des pe atunci
şi umbrele ni se alungeau subţiate
până dincolo de zenit
căutând un gheţar pe care să poposească
acolo e steaua polară îmi arătai
înălţându-ţi braţul spre noapte
iar eu te priveam
plângând plângând
vom mai fi vreodată atât de fericiţi
ca acum
când nu avem nimic
decât întunericul
şi liniştea de granit?

poezie de Maria Daniela Goea
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pelerin

voi înnopta pe marginea acestui drum şerpuit
care urcă spre stele
când mă întind pe nisip cu faţa în sus
îmi văd viaţa desenată pe cer
din clipa în care am venit pe lume
într-un decembrie cu zăpadă neprihănită
până astăzi când povestesc sorbind
din paharul cu ceai de mentă

totul e scris acolo cu migală şi meşteşug
de mâna sprintenă a unui caligraf
în sticla vălurită a norilor
pentru totdeauna
cu toate că nu sunt decât un călător desculţ
ai cărui paşi se topesc în tăcere
printre pietre şi raze de lună

atunci îmi spun că dumnezeu există
drept pentru care murmur o rugăciune
în timp ce adorm
printre umbrele şacalilor costelivi.

poezie de Maria Daniela Goea
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

John Wasson

Oh! Iarba udă de rouă de pe păşunea din Carolina de Nord
Prin care Rebecca se ţinea de mine plângând, plângând, plângând,
Cu un copil în braţe şi cu alţi trei alergând alături, plângând,
Prelungind despărţirea – eu plecam la războiul cu englezii;
Şi-apoi anii lungi şi grei până în ziua bătăliei de la Yorktown.
Şi-apoi căutarea Rebeccăi,
Pe care am găsit-o într-un târziu în Virginia,
Doi copii muriseră-între timp.

Într-un car cu boi ne-am dus în Tennessee,
De acolo, după nişte ani, în Illinois,
Pentru a sfârşi aici, în Spoon River.
Am cosit iarba bizonului,
Am doborât păduri,
Am ridicat şcoli, am construit poduri,
Am croit drumuri, am cultivat câmpuri,
Singuri cu sărăcia, cu calamităţile, cu moartea –

Dacă Harry Wilmans care a luptat în Filipine
Nu are un drapel pe mormânt,
Luaţi-l pe cel de pe mormântul meu!

poezie clasică de Edgar Lee Masters din epitaf din ANTOLOGIA DE LA SPOON RIVER – editura CORESI, ediţie 2020, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

În mine încă apunea soarele verilor târzii. Priveam amândoi într-un adânc infinit de gânduri în care se oglindea tainic surâsul amintirilor. Te-am închis într-un suflet flămând. Ascultam liniştea timpului şi glasul tău picura veninul uirării într-o şoaptă de dor. Parcă plecasei de veacuri din povestea noastră...

Andreea Palasescu (29 octombrie 2015)
Adăugat de Andreea Palasescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Din ochi de înger

Privesc în ochi, un înger alb, un înger luminos!
În ochii lui văd ceru-n rai, un rai aşa frumos!
Vreau să-l ating, el stă pe nori, pe norii de zăpadă
Încet cad râuri de lumină, încet, într-o cascadă!

Ochii n-au văzut, vreodată, vreodată, o altă lume
Lumea lor! Ce-i lumea lor, cine ar putea spune?
Lumea noastră-i lumea noastră, aşa de colorată!
Dar lumea lor, în lumea lor, mult prea minunată!

Se văd culori, ce curg, vărsate, vărsate în lumină
Pe-o mare de tăcere şi-o linişte deplină
Doar cerul înstelat, el ştie să-ţi vorbescă
Ce visul nu cuprinde, nici mintea omenească!

Dincolo de nori e cerul, dincolo de cer e noapte
Unde gândul nu mai zboară şi cuvintele sunt şoapte
Şi din noapte poţi ajunge, până-n răsărit de soare!
Unde vântul nu mai bate şi nimic nu te mai doare!

poezie de Ilie Dragomir
Adăugat de Ilie Dragomir
Comentează! | Votează! | Copiază!

Două cântece ale eschimosului

I Evadând din eternitate

Omul a venit alergând fără chip pe suprafaţa pământului
Fără ochi şi fără gură el alearga cu faţa spână

Ştia că păşeşte pe piatra morţii
Ştia că el era o stafie e tot ce ştie.

Pipăind un milion de ani sub pietre
El a găsit un melc
pe care fulgerul l-a trăsnit
A fumegat până a ajuns un halou pârjolit în palma-i amorţită.

Pipăind un milion de ani sub pietre
El a găsit un păstrăv
dar a căzut o brumă albă şi fierbinte
De pe hornul unei stele şi peştele s-a risipit în cristale.

Pipăind un milion de ani sub pietre
El a găsit un şoarece
dar un suspin al timpului
L-a spulberat în firimituri de articulaţii.

A luat o piatră ascuţită şi şi-a găurit faţa
Prin lacrimi şi durere a privit planeta.

A găurit iarăşi mai adânc şi prin lacrimi şi durere
A scrâşnit la fulger la brumă şi la timp.

Atunci, zăcând printre oase pe cimitirul pământului,
A văzut o femeie fredonând în pântecele ei nişte cântece.

El i-a dat doi ochi şi-o o gură în schimbul unui cântec.
Ea a lăcrimat sânge, ea a urlat de durere.

Durerea şi sângele erau viaţă. Dar omul a râs –

Cântecul merita preţul.

Femeia s-a simţit înşelată.

II Cum a început apa să cânte

Apa voia să trăiască
Ea s-a dus la soare s-a întors plângând
Apa voia să trăiască
S-a dus la copaci ei au ars-o s-a întors plângând
Ei au putrezit s-a întors plângând
Apa voia să trăiască
S-a dus la flori ele s-au ofilit s-a întors plângând
Ea voia să trăiască
S-a dus la pântece a întâlnit sângele
Ea s-a întors plângând
S-a dus la pântece a întâlnit cuţitul
S-a întors plângând
S-a dus la pântece a întâlnit larva şi putregaiul
S-a întors plângând dorind să moară

S-a dus la timp a trecut prin aceeaşi uşă de piatră
S-a întors plângând
A început să caute prin tot universul nimicul
S-a întors plângând dorind să moară

Până când nu mai rămânea nimic din plâns

Zăcea în străfundul tuturor lucrurilor

Absolut epuizată absolut limpede

poezie de Ted Hughes din Cioara. Din viaţa şi cântecele ciorii (2022), traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şi mă trezesc plângând...

Se-aude-n noapte un pian cântând
Eu umblu pe-o stradă solitară
Un vânt rece, turbat mă-nfioară
Şi mă trezesc plângând, plângând.

Se-aude-n noapte un pian cântând
Şi sunt nebun, sunt în delir,
Mă plimb, mă plimb ore în şir
Şi mă trezesc plângând, plângând.

Se-aude-n noapte un pian cântând
Şi-n faţă-un chip mi se perindă
La fel de clar ca-ntr-o oglindă
Şi mă trezesc plângând, plângând.

Se-aude-n noapte un pian cântând
Sunt singur, cu-a mea melancolie
Ce-mi ţine-acum şi companie
Şi mă trezesc plângând, plângând.

poezie de Alina-Georgiana Drosu (2 august 2016)
Adăugat de Alina-Georgiana Drosu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tăcere

mai cu seamă nu spune nimic
nu spune
fiecare cuvânt se va întoarce împotriva noastră
arătându-ne cu degetul înmuiat în întuneric

pe urmă poţi pleca spre tărâmul care nu mai există
nici măcar în închipuirea ta ostenită de aşteptare

unde sunt cântările care ne gâdilau urechile fragede
şi larii care vegheau în zidurile acum prăbuşite?

le vei afla sub pleoapa însângerată a zării
acolo unde vrei să-ţi clădeşti culcuşul de aur şi ghimpi?
niciodată omule mândru
niciodată

poezie de Maria Daniela Goea
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Memorie

cândva era pace
pe mirişte şi în inimă
dimineţile încă
aveau înţeles

mă culcam în iarba
cu miros de nemurire
şi lut
priveam cerul
încremenit
în splendoare

acum aici
am totul

îmi spuneam

niciodată aerul
nu va mai
atât de uşor
niciodată gândul
la fel de candid
niciodată orele
atât de depline

bucură-te
copile

până când

tristeţea
nu va încolţi
triumfătoare şi slută
printre firele
de albăstrele şi caprifoi.

poezie de Maria Daniela Goea
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Te-am iertat

Tu iar m-alungi... Mă vei afla
În infinitele tăceri
Ce se-ntrupau din mângâieri
În ochii ce mai zâmbeau ieri
Că pot visa.

Poate-am greşit să ceed atunci
Când ne-apucam iar de iubit,
Când parcă sta încremenit
Şi soarele la răsărit,
Că nu mai fugi.

Îmi stau plângând acest păcat
În noaptea care a venit
Dup-al iubirii asfinţit
Când totu-n preajm-a amuţit,
Că m-ai lăsat.

E prea târziu acum, deja,
A mi te-ascunde-n vise iar,
Când, printre stele, solitar,
Aleargă dorul meu hoinar
Şi-a mai spera.

Aş vrea să ştii neapărat
Că aşteptând atât să vii
În depărtările pustii
Să-mi luminezi, să mă adii,
Eu te-am iertat!

poezie de Ioan Ciprian Moroşanu din Daţi totul iubirii
Adăugat de Ioan Ciprian Moroşanu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Era aşa limpede că eram făcuţi unul pentru altul. Era limpede că eram singurul bărbat dintre toţi cei din jurul tău care te putea iubi. Cunoscându-te aşa cumm eşti în realitate - dură, lacomă de bani şi fără scrupule, ca mine. Te-am iubit şi am riscat. Am încercat totul şi nimic n-a folosit. Te-am iubit atât de mult, Scarlett! Dacă m-ai fi lăsat, aş fi fost cu tine iubitor şi apropiat cum e un bărbat când iubeşte o femeie. Dar nu puteam să-ţi arăt dragostea mea, pentu că m-ai fi crezut slab şi ai fi încercat s-o foloseşti împotriva mea. Şi veşnic era el! Era îngrozitor să stau în fiecare seară în faţa ta, la masă, ştiind că ai fi vrut să fie el în locul meu. Şi seara, când te luam în braţe şi ştiam... În sfârşit, astăzi nu mai are importanţă. Mă mir acum de durerea de atunci.

citat celebru din romanul Pe aripile vântului de Margaret Mitchell
Adăugat de CRISTEA GEORGIANA
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vulcanul

Se vede în zare, ca o lampă de foc
Un vulcan, gravând
Pe lava abia răcită urmele
Sufletelor rătăcite, plângând, suspinând...
Se spulberă cenuşa lor în fiecare atom
Pierzându-se liniştea
În vuiet de valuri încinse, până dispare...
Apoi tăcere... tăcere...
Până ce ploaia, spală-ne cu lacrimile ei,
În zeci de anotimpuri, umbrele urmelor rămase vii.

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Lucirea tristeţii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Timpuri noi

Remarc, uitându-mă în jur,
Ceva ce-am să exprim cu tact:
Acei "băieţi cu ochi de-azur"
Au, azi, lentile de contact.

epigramă de Maria Daniela Goea
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poem oriental

se făcea că eram nejudecaţi neucişi
tu dervişul nopţii şi al apei
culegând câte o fecioară în fiecare anotimp
şi sădind în loc o tulpină de mirt
eu o poveste pe care îngerul malik
ţi-o murmurase la ureche pe când adormeai
sprijinit de grumazul cămilei cu păr de mătase
căutând pe cerul nopţii
steaua sirius a înţelepciunii
se făcea că eu te aşteptam tu mă visai
că ne întâlneam între tărâmuri şi vârste
tu aveai în mâini boabe de chihlimbar
eu o lăută
tu eşti acela tu eşti aceea
primeşte darul meu alesule
primeşte darul meu aleaso
se făcea că păşeam în livada de rodii
tu îmi prindeai în păr flori de migdal şi de aur
eu te ungeam pe frunte cu smirnă
ce frumos miroase a iasomie şi portocali
ce graţioşi sunt păunii albaştri
acum să jurăm
până când zorile ne vor despărţi
până când şacalii deşertului ne vor sfâşia
până când cântecul meu se va topi
ca un fir de nisip
în inima ta

poezie de Maria Daniela Goea
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Deşert

cântecul acesta
pe care îl murmur câteodată
îmi aminteşte de zilele cu miros de şofran
când paşii ne răsunau cadenţat
printre dunele cu spinări alungite
mergeam în tăcere spre orizont
pe marginea prăpastiilor nevăzute
ne opream să bem apă dulce
din fântânile otrăvite de călăreţii deşertului
oare cât mai avem
întrebam
până la marea cu valuri purpurii
ne răspundea doar ecoul
în timp ce scorpionii cu cleşti de onyx
ieşeau înfometaţi de sub pietre

poezie de Maria Daniela Goea
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ultima romanţă

Cum dorm statui
în trupul alb din munte,
se auzi plângând
la templul poeziei
cântecul nopţii.

După cădere
soarele zilei de 1 mai,
zgâriat la ochi,
sângerează în voie
cu lacrimi de cristal.

La curte...
dulce toamnă,
ploaia aduce ultima romanţă,
o pată
pe ochiul cuvântului.

...joc divin
sub pomii înfloriţi,
în lumina lui Iisus,
dincolo de cuvânt:
ce poate să însemne?

poezie de Daniel Lăcătuş
Adăugat de Daniel Lăcătuş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şedeam împreună cu Seymour pe maginea lacului şi priveam siluetele splendide ale rândunelelor, care săgetau văzduhul până departe. Zburau jos, aproape atingând suprafaţa verzuie a lacului şi din nou ţâşneau în sus. Cunoşteam acest joc. Uneori, dar foarte rar, se întâmpla s-o şi atingă şi atunci se vedea lucind acolo o slabă scânteiere de soare. Era o tăcere deplină, iar de pe panta dealului, acoperită cu brazi bătrâni, venea spre noi un miros de răşină. Priveam şi tăceam de pacă ne-am fi dezobişnuit să vorbim.

Pavel Vejinov în Pieirea lui «Aiax»
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Deformaţie profesională (3)

Pe malul râului Bahlui,
Am întâlnit un pictor care
Mi-a declarat că,-n viaţa lui,
Eu sunt... o pată de culoare.

epigramă de Maria Daniela Goea
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Miazănoapte

aşa cum zilele se rostogolesc
bătute de vânt pe câmpia de sare
tot astfel voi pleca şi eu într-o iarnă
agăţată cu unghiile de mantia
zdrenţuită a crivăţului
înspre nord tot mai la nord
acolo unde cerbii cu nări de catifea
îmi vor sufla peste pleoapele obosite
peste fruntea împovărată de amintiri
peste inima pe care nădăjduiesc
că o mai am încă sub coaste
pulsând precum un far în calea celor
mai rătăciţi decât mine
va ninge va ninge
pe trepte de zăpadă voi urca
până la carul cel mic până la carul cel mare
până la calea lactee mult prea frumoasă
până la luna de filigran şi tăcere
de unde voi privi înapoi
cum ursul polar îmi face un semn de adio
în timp ce amândoi ne înghiţim lacrimile
de gheaţă şi diamant

poezie de Maria Daniela Goea
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Calătorule uită!

o carte de viaţă, o masă
o inimă spartă, o uşă
ziduri crăpate, dărâmate, pierdute
dincolo?
zile-n întoarse şi mâini care-mi fac semne şi strigă!
nu poţi să aduni paşi, numărând inimi
zdrobite
nu poţi să aduni gânduri şi buze ucise
nu poţi să fi rană care strigă
nu meriţi, îmi spune timpul, ascultă!
da, călătorule:
îţi spun povestea mea, şi-apoi uită

strângeam lumea în mine
chiar şi-n drumuri de colb, fără sens
eram amândoi, nebunia toată
încarceram nopţi, ne iubeam fericiţi
aveam acoperiş, genele lumii
pat raze din stele şi greieri, care cântau nenţeleşi
eram amândoi, un trup şi-o singură lume
eram un univers!

şi-acum,

nici colţii fiarei sălbatice, când urlă frigul
în nopţi întunecate
nu pot tăcerea din mine să-ngheţe
nici când carnea-i sfâşiată şi tunetul arde
firul vieţii zdrobind, cărări nu mai sunt
nici dacă cad zile de astăzi spre ieri
chiar dacă a mai rămas un pic de viaţă
nimic nu mai este
doar chipul ce-mi vede-n oglinda vieţii
ochii-mi fără lacrimi, uscaţi-n deşert

Călătorule, tu timp fără sens!
ascultă finalul, nu pleca
dacă nu voi mai ajunge
şi dacă timpul meu se va termina
să mă scrii cu tăcere în veşnicia ta
iar dacă iernile-ngheţate vor curge prin lacrimi
iar nopţile se vor frânge-n dimineţi cu cerul gol
atunci să spui oamenilor c-am fost
în pustiul vieţii, un om fără sens

poezie de Viorel Muha (martie 2013)
Adăugat de Viorel Muha
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vrajă

Copilărie cu pumnii încleştaţi de emoţie:

zbucium până la epuizare în întunericul beznă
între veretcile aspre de cânepă

noapte fără de capăt
în care s-a rătăcit Călin Nebunul plecat după apă vie

spânul aruncat din vârful cerului
de bunul, credinciosul cal năzdrăvan...
..................................................................

O, tată!
Cu povestea lui Alexei Teplea plângând în ziua de Paşti
ne regăsea mereu – pe amândoi treji –
cântatul cocoşilor.

poezie de Andrei Ţurcanu din Estuar (2008)
Adăugat de Anton
Comentează! | Votează! | Copiază!