Între două lumi

Închid ochii şi mintea mă poartă
spre un punct fixat
din inexistenţa
ce pare veşnicie,
încet-încet înăuntru meu
se instalează vidul
şi mă eliberez de mine,
empatia îmi topeşte formele
şi mă însufleţeşte în altceva.
Mă găsesc între două lumi diferite
închipuite-n sfere,
una materială, luminoasă, plină de sens,
alta opac-străvezie, neînţeleasă.
Sferele se atrag sau se resping
în funcţie de o putere
aflată în afara sistemului de referinţă.
Într-o parte se află increatul, informul,
în cealaltă parte desăvârşirea,
precunoaşterea, clarviziunea.
Mă întreb unde sunt eu,
punct de tangenţă, material,
variabil şi mobil,
între naşterea şi moartea mea.
În mişcarea mea difuză
deformez doar liniştea,
de-ale cărei margini mă lovesc,
şi pătrund în lume
ca o aproximare a spaţiului
într-o roată învârtită
la nesfârşit.
Uneori stau în verticalitate
la capătul unei prăpăstii,
extremele mă închid
ca două eternităţi,
şi o putere harismatică
îmi dă un punct de sprijin
în zenit,
aud căderea unei clipe în alta,
simt cum timpul creşte
şi tot mai mult de mine mă separ.
Noaptea aud urlete de lupi
împrejurul casei mele,
dimineaţa le caut urmele,
care nu sunt - amintirile,
strânse în haită,
încearcă să mă sfâşie.
Disimulată în candoare,
persistă-n mine nostalgia
de care mă reazem asimptotic
şi progresez
ducând atavice poveri.
Derivând pe căi obscure,
în cadenţa gândurilor,
simt cum spaţiul fuge
şi mă lasă fără urme,
simt cum toate ceasurile se adună
într-un ochi şi timpul se multiplică
la infinit.
Cerul se lasă pe cumpăna fântânii
dintre anotimpuri,
ciuturi de apă se adaugă
anilor netrăiţi.
În profilul de lumină,
un nevăzut arcuş atinge forţe
divizate-n aripi,
albul umple relieful -
profanare de splendori
răsucite-n amintire.
Între naştere şi moarte
este un rest,
ca o ultimă ramură
între cer şi pământ,
între progres şi declin
există totdeauna un drum,
ce se cheamă
înţelepciunea de sine.

poezie de Doina Drăguţ
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Între două lumi

Închid ochii şi mintea mă poartă
spre un punct fixat din inexistenţa
ce pare veşnicie, încet-încet înăuntrul meu
se instalează vidul şi mă eliberez de mine,
empatia îmi topeşte formele şi mă însufleţeşte în altceva.

Mă găsesc între două lumi diferite închipuite-n sfere,
una materială, luminoasă, plină de sens,
alta opac-străvezie, neînţeleasă.

Sferele se atrag sau se resping în funcţie de o putere
aflată în afara sistemului de referinţă.

Într-o parte se află increatul, informul,
în cealaltă parte desăvârşirea, precunoaşterea, clarviziunea.

Mă întreb unde sunt eu, punct de tangenţă, material,
variabil şi mobil, între naşterea şi moartea mea.

În mişcarea mea difuză deformez doar liniştea,
de-ale cărei margini mă lovesc,
şi pătrund în lume ca o aproximare a spaţiului
într-o roată învârtită la nesfârşit.

Uneori stau în verticalitate la capătul unei prăpăstii,
extremele mă închid ca două eternităţi,
şi o putere harismatică îmi dă un punct de sprijin în zenit,
aud căderea unei clipe în alta, simt cum timpul creşte
şi tot mai mult de mine mă separ.

Noaptea aud urlete de lupi împrejurul casei mele,
dimineaţa le caut urmele, care nu sunt - amintirile,
strânse în haită, încearcă să mă sfâşie.

Disimulată în candoare, persistă-n mine nostalgia
de care mă reazem asimptotic şi progresez
ducând atavice poveri.

Derivând pe căi obscure,
în cadenţa gândurilor, simt cum spaţiul fuge
şi mă lasă fără urme, simt cum toate ceasurile se adună
într-un ochi şi timpul se multiplică la infinit.

Cerul se lasă pe cumpăna fântânii dintre anotimpuri,
ciuturi de apă se adaugă anilor netrăiţi.

În profilul de lumină, un nevăzut arcuş atinge forţe
divizate-n aripi, albul umple relieful -
profanare de splendori răsucite-n amintire.

Între naştere şi moarte este un rest,
ca o ultimă ramură între cer şi pământ,
între progres şi declin există totdeauna un drum,
ce se cheamă înţelepciunea de sine.

poezie de Doina Drăguţ
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Passe-partout

Răsfoiesc pri(ntre) actele mele:

de identitate, de căsătorie, de studii, de rezidenţă...

mă uit la poza de pe diploma de bacalaureat,

o compar cu cea de-acum.

Închid ochii şi mă plasez între ele.

Încerc să aduc timpul la mijloc,

cu acele oprite între ieri şi azi;

mă simt nicăieri,

în afara timpului şi spaţiului.

Pentru scurt timp,

în mine,

se naşte un alt fel de,, a fi".

Dintre cărţile din bibliotecă,

palpitând geologic,

o scoică golită de viaţă

– blândă împletire a fluidelor

în care vuieşte,

îndepărtându-se,

spiritul mării –

mă fixează cu o forţă

ce scutură din rădăcini absolutul relativităţii:

,, doar ce e neînsemnat trece ca un melc,

ceea ce contează trece cât ai clipi din ochi!"

Prelingându-mă ca un reflux sub sabia lunii,

în pustiul dintre trup şi suflet,

simt brusc durerea de,, a fi om".

poezie de Costel Avrămescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Simt în acest moment o necesitate de a striga, de a scoate un urlet care să îngrozească întreaga lume, să facă pe toţi să tremure, să plesnească într-o nebunie de groază. Un trăsnet teribil îl simt virtual în mine şi mă mir cum nu izbucneşte pentru a nimici lumea asta, pe care aş înghiţi-o pentru totdeauna în neantul meu. Mă simt fiinţa cea mai teribilă care a existat vreodată în istorie, mă simt o bestie apocaliptică plină de flăcări şi întunecimi, de elanuri şi de disperări. Sunt o fiară cu un zâmbet grotesc, ce se adună în ea însăşi până la iluzie şi se dilată până la infinit, ce moare şi ce creşte în acelaşi timp, încântată între nimic şi tot, exaltată între speranţa nimicului şi disperarea totului, crescută în parfumuri şi otrăvuri, arsă de iubire şi de ură, nimicită de lumini şi de umbre. Simbolul meu este moartea luminii şi flacăra morţii. În mine se stinge tot ceea ce e sclipire, pentru a renaşte în fulger şi în trăsnet. Şi întunericul însuşi nu arde el în mine?

Emil Cioran în Monopolul suferinţei
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şi... nimic nu poate fi

Între mine, între tine
Nu-i nimic ce ar putea
Să aprindă licărire,
Să privească ochi de stea.

Între tine, între mine
Gol pustiul surâdea,
Se-neca speranţa vie
Cerului ce ne veghea.

Între mine, între noi
Bate vântul şi curg ploi.

Între tine, între mine
Depărtare e de-un veac,
Ca-ntre noapte şi lumină,
Între verde şi uscat.

Nu e nimeni ce-ar visa,
Să unească două fire
De tristeţe-n iarnă grea
Pe un pisc frumos de lună!

Între mine, între noi
Bate vântul şi curg ploi.

Între tine, între mine
Nu-i nimic, ce-ar încerca
Să aprindă o lumină,
Să ne bucurăm de ea.
Nu e timpul şi nici locul,
Şi nici clipe de răgaz,
Tristă-i ziua, crud e focul,
Pal e roşul pe obraz!

Bate Între mine, între noi
vântul şi plâng ploi!

La ce bun aceste toate
Când speranţele ne mor,
Când plecat-a tot înaltul
Pe o frunză, pe un nor?

Între mine, între noi
Nu-i nici noapte, nu-i nici zi,
Curg doar lacrime şuvoi
Şi... nimic nu poate fi.

Între mine, între noi
Bate vântul, toarnă ploi!

poezie de Nina Lavric
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fericit este punctul liber şi neatârnat nimănui

prin el pot trece un infinit de drepte
într-o nesfârşită rotire axiomatică
pe când între două puncte
e loc doar de o dreaptă
unică şi de netăgăduit
ca un jurământ
poate de aceea când mă închid în mine
ca un punct liber şi neatârnat nimănui
am momentele mele de tăcere
simple şi aproape de netăgăduit
în care studiez neantul absolut
ca pe o bornă etalon de infinit
ruptă cumva din sistemul universal de măsuri
într-o clipă de nesimţire
şi mă tot întreb de unde până unde
am dreptul să visez conexiuni liniare
ca pe un banal exerciţiu
pentru eternitatea
de dincolo de moarte

poezie de Tudor Gheorghe Calotescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Între mine şi el nopţile sunt la fel de agitate

fără întoarcere
ca dintr-o lume roasă pe toate părţile
cu demonii liberi
aşa sunt nopţile
pietre şi urlete
mai rar să vezi o frântură de adevăr la colţul camerei
unde râdeau odată femeile acelea

între mine şi el zilele nu au nici un rost
teama îi umple ochii
şi el taie
măsoară
se aruncă în gol
mai rar să-l auzi că vorbeşte de viaţă

între mine şi el au crescut păduri unde vieţuieşte durerea
ca într-o lume răsturnată
cu demonii liberi
şi el taie
măsoară
se aruncă în gol
mai rar să-l auzi că vorbeşte de timp
de femei
de zile
de ceva care să-i tulbure întunericul gândurilor

poezie de Any Drăgoianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eu voi pleca la tata

astăzi am mers mai mult
decât în toate zilele

venele sufocate de umbre
şi de multe alte lucruri
s-au încins
între timp mă gândesc
să scriu o scrisoare dar
nu ştiu cum să încep
ideile se detaşează
şi nu pot să inventez
nicio scuză
buzele îmi vibrează ca
aripa unui fluture prins în lumină

sunt multe lucruri pe care
vreau să le scriu
între două gânduri
cuvintele se transformă în toamnă
şi se rânduiesc adânc în mine

închid ochii şi respir
din plămâni ies aripi
nimic din ce-am văzut
nu există
nici tata şi totuşi
vreau să-i scriu
cerul şi-a rupt din margini
poteca e tot mai strâmtă
în oraşul din mine
nu mai suflă nici vântul
aerul trece dintr-o tăcere în alta
dar aştept până se termină toamna

e destul de lungă

tac şi mă uit
timpul muşcă din marginile trupului
ca dintr-o halcă sfâşiată
oricum nu mai contează
e târziu
sfârtec un gând şi
despic senzaţii
neputinţa de a scrie
mă face să las un mesaj
pentru singura parte care
lipseşte

nimic mai trist decât timpul oprit
între mâinile mele de copil

cuprind cerul
şi supus
pentru o clipă
tac
ca într-un joc
să nu-l trezesc pe tata
ştiu că mă simte

în urmă vin liniştile şoptind umbrei
doar în pieptul toamnei
respiră un greier

se aude

nu-mi pot opri teama
e prea mult pentru o zi în care
am uitat suferinţa
în mine
mă opresc pentru o clipă
şi privesc o icoană

emoţia intră adânc
mă chircesc şi ţip
până se sparge umbra

eu voi pleca la tata

poezie de Teodor Dume din Moartea, un fluture alb (1 februarie 2022)
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eu voi pleca la tata...

astăzi am mers mai mult
decât în toate zilele

venele sufocate de umbre
şi de multe alte lucruri
s-au încins
între timp mă gândesc
să scriu o scrisoare dar
nu ştiu cum să încep
ideile se detaşează
şi nu pot să inventez
nicio scuză
buzele îmi vibrează ca
aripa unui fluture prins în lumină

sunt multe lucruri pe care
vreau să le scriu
între două gânduri
cuvintele se transformă în toamnă
şi se rânduiesc adânc în mine

închid ochii şi respir
din plămâni ies aripi
nimic din ce-am văzut
nu există
nici tata şi totuşi
vreau să-i scriu
cerul şi-a rupt din margini
poteca e tot mai strâmtă
în oraşul din mine
nu mai suflă nici vântul
aerul trece dintr-o tăcere în alta
dar aştept până se termină toamna

e destul de lungă

tac şi mă uit
timpul muşcă din marginile trupului
ca dintr-o halcă sfâşiată
oricum nu mai contează
e târziu
sfârtec un gând şi
despic senzaţii
neputinţa de a scrie
mă face să las un mesaj
pentru singura parte care
lipseşte

nimic mai trist decât timpul oprit
între mâinile mele de copil

cuprind cerul
şi supus
pentru o clipă
tac
ca într-un joc
să nu-l trezesc pe tata
ştiu că mă simte

în urmă vin liniştile şoptind umbrei
doar în pieptul toamnei
respiră un greier

se aude

nu-mi pot opri teama
e prea mult pentru o zi în care
am uitat suferinţa
în mine
mă opresc pentru o clipă
şi privesc o icoană

emoţia intră adânc
mă chircesc şi ţip
până se sparge umbra

eu voi pleca la tata
*
(text din volumul: moartea, un fluture alb. Autor: Teodor Dume)

poezie de Teodor Dume (februarie 2022)
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Transhumanţă

Caut o poartă plină spre lumile din mine,
O separaţie clară între urât şi bine,
Duc timpul în trecut, să-l simt în siguranţă,
El, gentilom ucis de propria-i elegantă,

Duc timpul în trecut, îl trec eu pragul clipei,
Căci nu mai pot a duce blestemele risipei,
Când amintirea însăşi nu are adăpost,
Când lucrurile strâmbe înving fără de rost,

Duc timp în agonie, pe braţele-mi firave,
Sperând că-l pot salva de minţile bolnave
Care-i privesc sclipirea fiind cea de pe urmă,
Cât el într-o clepsidră, stors de durere, scurmă,

Refuz să mă opresc, refuz să-l dau pieirii,
În fond doar el cunoaşte drumeagul nemuririi,
În fond doar el cunoaşte ce cale se afundă
Şi unde e vârtejul, iubirii ce inundă,

Duc timpul în trecut, să-l vindec pentru-a fi
Iar el pentru aceasta adaugă o zi
După o alta stinsă, într-un jurnal secret,
În limba cunoscuta de orişice poet

Ce scrie despre-atingeri ce nu sunt trecătoare,
În lumea noastră moartă de-atâta tulburare...
Caut salvarea clipei, ca într-o transhumanţă
Duc timpul în trecut, să-l simt în siguranţă.

poezie de Silvana Andrada Tcacenco
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Două vieţi eu am

Două vieţi eu am în mine:
Una pleacă, alta vine!
Şi doi poli în mine bat:
Unul cântă, altul-tac!

Între valuri prinse-n iele
Sunt doi poli care mă cere:
Unul visul mi-l cuprinde,
Altul tremură, surâde...

Două poluri nu mă lasă:
Unu-i bolta, altu-i casa!

Pe o strună de vioară,
Cei doi poli se arată iară:
Unu-i zbor prin zări albastre,
Altul cântă la fereastră.

Două ruguri ard în mine,
Unu-i Eu şi altu-s Liră;
Unu-i lumea ce o am,
Altul – eu oglindă-n geam!

Curcubeie colorate,
Legăminte între toate,
Rog, aşterneţi puntea mea,
Între o viaţa şi o stea!

Două poluri nu mă lasă:
Una-i bolta, altu-i casa!

poezie de Nina Lavric
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mă simt acasă între zi şi vis

Mă simt acasă între zi şi vis,
unde copiii-ncinşi de goană dormitează,
unde bătrânii-n jurul cinei se aşează
şi locu-i luminat de focu-aprins.

Mă simt acasă între zi şi vis,
unde-ale serii clopote-au sunat,
şi fete, prinse-n zvonul depărtat,
pierdut se-apleacă pe-al fântânii ghizd.

Şi într-un tei iubirea mi-am închis;
şi verile ce tac într-însul, toate, se mişcă iar,
în crengi nenumărate,
şi iar veghează între zi şi vis.

poezie de Rainer Maria Rilke, traducere de Maria Banuş
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Între lumi

Înăuntrul copacului
născut în mine
de seminţele
gândurilor lumii,
s-a strecurat un dor
aprins de zbor.
Îmi îmbrăţişez frunzele
în căderea lor
spre rădăcinile
care susţin cerul,
protejându-le
de frigul uitării.
Închid ochii
şi încerc să fiu.
Durerea lor
nu mă lasă să visez.
Arunc cioburi de pod
în toate direcţiile
în căutarea mâinii stângi
uitată cândva
în prelungirea lumii
răsturnate
a unui alt trunchi de copac.

poezie de Iuliana Şerban
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!

Până la os

Uneori simt
o necunoscută plinătate
ca un soare plesnind
într-un altul mai mic
şi timpul împins în pomi
cu farul unei maşini,
se opreşte.

Sar la gâtul meu
cu cuţitul
şi numai o umbră stufoasă
va fi urmărit schimbul
între bine şi rău.

Eşti în mine, ştiu,
ca un sâmbure care pocneşte
şi atunci, invazie.

Şlefuiesc,
vreau o moarte fecundă.
Nu o noapte ruptă,
nu o zi ghemotoc,
nu o inimă în deşertăciune.

Foarte rar simt
o nebănuită plinătate,
când scormonesc în mine
ca într-un pământ bun.

poezie de Silvia Goteanschii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Oare sunt eu?

Oare sunt eu cea de atunci
Când ruşinată îmi plecam privirea
Oare sunt eu cea de acum
Când înflăcărată îţi caut iubirea
Oare sunt eu oare nu sunt
În mine sângele a prins sa fiarbă
Şi stau la pândă între da şi nu
Între cea de acum şi cea de atunci
Şi îmi ţes amintirile cu aţa durerii
Şi trag cu dinţii de un nou început
Mă-nfăşor în mantia uitării
Şi-mi pun ciucuri în diverse culori
Îmi aprind albastrul din suflet
Şi aştept...
Îmi împart zilele între cea de acum
Şi cea de ieri
Închid ochii şi vorbesc cu mine
Oare sunt eu cea de atunci
Oare sunt eu cea de acum
Oare sunt eu dintotdeauna
Iubindu-te pe tine...

poezie de Florentina Danu
Adăugat de Lucian Velea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Răspuns

Te simt bătându-mi în piept,
Eşti între inimă şi minte, picătură de extaz cuminte..
Te închid cu grijă în mine, te ascund între pereţii fiinţei mele,
Să te păzească îngerii mai bine...
Te simt căutându-mi adevărul prin minte,
Răspuns fară cuvinte...

poezie de Narci Anca
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Între noi

Între astăzi şi ieri mai există trecut
Între astăzi şi mâine e timp ne-nceput
Între tine şi mine se strânge chemare
Între noi nu există fiori de uitare.

Între noi doare oful, din visul secret
Ce se stinge tăcut incrustat în regret,
Între noi nu s-au scris până-acum amintiri
Între noi stau de veghe întristate priviri.

Între noi, şi clipita se scurge fierbinte
În timpul ce-aleargă cu zel înainte
Între noi, gând tăcut se închină-n cuvânt
Între noi, mai răzbate doar sărutul din vânt.

Între noi, arde slova din timp renăscut
Între noi sunt doar munţi în eternul tăcut,
Un baraj ce respiră eter din abis
Un roman de iubire ce nu a fost scris.

poezie de Ştefan Doroftei Doimăneanu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Monolog abstract

între mine şi vioară este numai un arcuş
mângâie strunele, naşte o rapsodie
dau la o parte al tristeţii frecuş
şi mi se face tare dor de-o comedie.

între mine şi ţine e un poem minunat
ca o scară care se urcă la stele
când îl citesc mă simt îmbunat
şi timpului îi iert părţile rele.

între mine şi soare sunt câţiva nori
prevestesc o ploaie cu ropot de cleştar
să spele păcate, să cureţe fiori
emoţii rubinii s-atârne pe cântar.

către eternitate mai fac câţiva paşi
fumez pipa păcii cu străvechi apaşi.

sonet de Floare Petrov
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Drumeţul

lumina s-a culcat între pleoape
timpul a rămas singur
între mine şi el un cuvânt ne desparte
ochii privesc ce pot să mai vadă
paşii s-au şters în ecouri târzii
uneori ascultam lutul cum plânge
sub palme, a rugă
seara mă preling într-o mare
dar unde mai este marea o mare
mă doare, mă strigă tăcerea din mine
se stinge în vatră şi cuvântul rămas
nemuritor mă întorc între astre
să fiu lumină pentru suflete plecate
uneori înalţ catarge pe boltă
şi din adâncul nopţii renasc între ape
mi-e sete să beau orizontul
să strâng nemărginirea în palme
sunt suflet ce bate în poartă
drumeţ necunoscut cu chip de ceară

poezie de Viorel Birtu Pîrăianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Există o dispută bazată pe lingvistică între religie şi literatură, aşa cum e între politică şi literatură. Totuşi nu e doar o dispută între două contrarii. Deoarece, în timp ce religia caută să privilegieze o limbă în defavoarea celorlalte, un set de valori în defavoarea tuturor celorlalte, un text în faţa celorlalte, romanul s-a referit mereu la modul în care limbi, valori şi naraţiuni diferite se află în conflict, şi la relaţiile nestatornice între ele, care sunt relaţii de putere. Romanul nu încearcă să stabilească un limbaj privilegiat, ci insistă asupra libertăţii de portretizare şi analiză a luptei între cei ce aspiră la astfel de privilegii.

Salman Rushdie în Nu e nimic sacru? (1990)
Adăugat de Andreea Banciu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ultima clipă... (Varianta)

... parcă toate s-au spus între noi
şi s-au stins şi s-au scurs ca o apă
paşii tăi obosiţi şi greoi
mă petrec, îi aud, înspre groapă

să te-ntorci, să te duci înapoi
să pui lumea la masă, oricum
parcă toate s-au spus între noi
parcă-n ultima clipă, de drum.

tu nu prea te erupe bocind
încă simt sub închisa pleoapă
şi alţi paşi ce petrec ca un jind
tot ce-a fost şi n-a fost pân-la groapă

simt sărutul tău lin pe obraz
simt şi lacrima ta, mai mioapă
şi mai simt ca un ultim exstaz
cum te-aşterni între mine şi groapă

întuneric şi linişti se lasă
peste lumea din mine şi groapă
tu mai curgi ca nisipul spre casă
eu în luturi, senin ca o apă...

poezie de Iurie Osoianu (23 aprilie 2019)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!