Până la os
Uneori simt
o necunoscută plinătate
ca un soare plesnind
într-un altul mai mic
și timpul împins în pomi
cu farul unei mașini,
se oprește.
Sar la gâtul meu
cu cuțitul
și numai o umbră stufoasă
va fi urmărit schimbul
între bine și rău.
Ești în mine, știu,
ca un sâmbure care pocnește
și atunci, invazie.
Șlefuiesc,
vreau o moarte fecundă.
Nu o noapte ruptă,
nu o zi ghemotoc,
nu o inimă în deșertăciune.
Foarte rar simt
o nebănuită plinătate,
când scormonesc în mine
ca într-un pământ bun.
poezie de Silvia Goteanschii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!
Nu este introdusă data nașterii pentru Silvia Goteanschii. [
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.