Capete aplecate într-un genunchi

de-ar picura puţină ambrozie din cer
şi smirnă
pe umilinţă,
oamenii n-ar mai umbla cu capul în piept,
cu pâine mucegăită
prin buzunare,
cu becurile stinse de sărbători,

cheile lumii sunt undeva pe fundul
unui vulcan explodând,
e mai greu e prevedea trecutul decât
viitorul,
prezentul e în stare de veghe,

mă chinuie un fel de iarnă,
parcă-i o moarte mai lentă,
abstractă tortură,
ieşită dintr-o lungă agonie a duhurilor nebune pe
Pământul sterp şi lacom,

aidoma sufletului
mă prefac într-un cal pe cer,
tot mai volatil,
să bat cu copitele pe aura sfinţilor,
să picure puţină ambrozie şi slavă
şi smirnă
pe capetele aplecate într-un
genunchi,
înainte de vreme.

poezie de Marian Florentin Ursu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Deşert şi uitare

unde te mai afli tu
pe muchia aceasta de cer
pe povârnişul acesta al lumii
pe coapsa asta de foc
a uitării?

adio este un fel de a te înstrăina
de prezent
acolo unde trecutul
se întâlneşte cu viitorul
la revedere înseamnă doar amânarea
destinului de ieri

urcăm în genunchi o cărare rece
tot mai întortocheată
nişte trepte de fum
privind cu mânie peste umăr
înapoi în uitare
urmele în neant
ne privim trecerea prin vreme
cu laşitate
într-o gaură de şarpe
într-un ciob de oglindă
într-un ciob de cenuşă
într-o gară părăsită
într-o sticlă spartă
pe fundul unui pahar
pe fundul unui ocean

ne privim pe noi înşine ca pe nişte străini
ca pe nişte cretini
ca pe nişte duşmani
cu dinţii înfipţi adânc în propria carne
în propria soartă

spune-mi pe unde te afli tu
pe harta aceasta a haosului
în ceaţa asta ruptă în fâşii
pe roata aceasta imensă, incertă, nebună
rostogolită în abis
spune-mi
pe unde se regăseşte amintirea ta
între dor, deşert şi uitare?

poezie de Marian Florentin Ursu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iluzia unui destin

când dimineaţa tresare
pare că este prea târziu
pentru iluzia unui destin
timpul a început deja să bată
nervos cu degetele în masă

visele par tot mai sinucigaşe
şi gropile tot mai comune
nopţile sunt în stare de veghe
zilele oamenilor se petrec
între dimineţi precare
şi seri tot mai sinistre

amintiri îndepărtate îmi sunt
tot mai aproape
viitorul
mă întreb cât poate fi
de departe
un zbor este incredibil de scurt
într-un haos perfect plauzibil

cerul mi se pare uneori o prăpastie
foarte albastră
alteori
o chemare întunecată

viaţa este doar o o teorie abstractă
iluzia unei mari iubiri
o îndrăzneală care frizează absurdul
între speranţă
îndoială
şi certitudinea
unui destin

poezie de Marian Florentin Ursu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mai puţină vreme

Mai puţină vreme Domnul va veni
Luna, mândrul soare n-or mai străluci
Mai puţină vreme, se va împlini
În ziua aceia surzii or auzii.
Orbilor vederea atunci li s-o da
Izbăvit din neguri atunci vor vedea
Săracii atuncea se vor veseli
Batjocoritorul atunci va pieri.

Mai puţină vreme şi va fi aşa
Cei nenorociţi se vor bucura
Domnu-n ziua aceia El va străluci
Lumea de păcate ea se va sfârşi.

Mai puţină vreme până vom vedea
Cum Iubirea Sfântă, Ea va triumfa
Mai puţină vreme pân' se va sfârşi
Şi neprihăniţii se vor odihni.

Mai puţină vreme pân' s-o încolona
Toată ceata sfântă şi ei vor pleca
Mai puţină vreme şi ospăţ va fi
Mireasa de astăzi se va pregăti.

poezie de Toma Adrian Frenţiu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Demoni

am rămas într-un loc fără nume,
într-un loc fără lume,
pe un drum sterp, steril,
care nu duce nicăieri,
nici măcar înainte sau înapoi,
nici măcar la dracu-n praznic,
pe un drum fără început şi fără sfârşit,
unde până şi Dumnezeu a uitat cum se mai fac
oamenii din lut,
vorbind singur
pe faţa Pământului,
vorbind cu El însuşi
despre noua
arhitectură a Raiului,

am rămas singur
cu întunericul din mine
pândind nişte umbre fără fond,
trăgând o cortină grea de cenuşă
de fier
peste ochii obosiţi ai societăţii
şi peste
noua dezordine mondială,
să mă cert
de moarte
doar cu demonii mei
fără viziune,
care îmi denaturează
perspectivele asupra lumii
şi năzuinţele,
din când
în când.

poezie de Marian Florentin Ursu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Neuitare

ce e neuitarea?
te întrebam într-o doară,
aiurea,
nu ştiam că poate însemna o ploaie
lungă şi neverosimilă
cât viaţa unui om,
că ar putea fi
un zid fierbinte
între două iubiri
paralele,

nu ştiam pe atunci că înseamnă
lupta cu tine însuţi
într-un fel de primăvară,
într-un fel de cameră,
în faţa unui sertar de amintiri
şi de scrum,
în faţa unei uşi
închise pentru totdeauna,
unui altar,
între ieri şi azi,
între iluzie şi realitate,
între cai verzi pe pereţi,

lacrimi de nepetale într-un ierbar,
flori de azur
care mai mor prin munţi,
printre degete,
prin mine,
prin parcurile oraşelor,
pe care le calci
cu nostalgie
în fiecare primăvară,
de mână cu altcineva.

poezie de Marian Florentin Ursu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fericirea e făcută, fabricată undeva într-o grădină, într-un colţ din natură, într-un templu unde se ard tămâie, smirnă, plante aromatice sau într-o parfumerie...

aforism de Michelle Rosenberg
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Luminile lumii sunt stinse

Luminile lumii se sting,
Mai sclipesc câteva prin cetate,
Armate mondiale înving,
Generaţii sub spectrul lui Marte.

Aş fi vrut să trăim ca-n trecut,
În lumina Cetăţii Eterne,
Conjuraţii conspiră tăcut,
Să ne prindă-n capcane moderne.

Te mai am, te mai vreau, cum să nu?
Dar minunile lumii sunt stinse,
Şi le vezi uneori numai tu,
Prin cetăţi, cu luminile-aprinse.

Suntem totuşi doar doi străini,
Ne striveşte apusul ce vine,
Mai aprind împăraţi bizantini,
Candelabrele gintei latine.

Te mai vreau, te mai pot, te mai simt,
Dar ne sting conspiraţii mortale,
Reaprindem lumini pe Pământ,
Luceferi în cetăţi ancestrale,

Care eu, care tu, care noi,
Mai veghează în noapte ruina?
Au rămas pe Pământ doi strigoi,
Prin cetăţi să aprindă lumina.

Mă mai ierţi, mă înşeli, te mai iert,
Peste lume se trage cortina,
Aşteptăm într-un secol incert,
Un profet să aprindă lumina,

Te iubesc, te iubesc, cum să nu?
Dar luminile lumii sunt stinse,
Şi-am rămas pe Pământ eu şi tu,
Să veghem candelabrele-aprinse.

Pentru noi se trezeşte-un apus,
Pe Pământ un apus mai răsare,
Când cocorii luminii s-au dus,
Semănăm prin amurg felinare.

Iar lumea dacă nu ne mai vrea,
Cu lumini condamnate la moarte,
Te invit să plecăm, draga mea,
Luminând pe planeta lui Marte...

poezie de Marian Florentin Ursu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Halouri

eu locuiesc într-un semn
al întrebării
şi când mai moare câte o zi
în chinuri
mă enervez şi devin eu
cu picioarele pe pământ

şi îţi mai trimit câte o mirare
sensibilă pe hârtie
şi atunci tu te enervezi
sub pretextul că scrisorile sunt desuete
şi te prefaci că zâmbeşti
înrămată sofisticat
într-o poză alb-negru
ca o după-amiază pătrată
fără cuvinte
temându-te să nu regret şi eu
dintr-un halou cenuşiu
spânzurat
pe undeva prin casă,
chiar toată nebunia
pe care am împărţit-o
cândva
ca pe un codru de pâine

poezie de Marian Florentin Ursu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aidoma scribului

Poíesis-ul duhului sfânt –
din cartea cunoaşterii
celor ce sunt pe pământ,
prin rostiri genuine a fost statornicit în cuvânt.

Rugă, şoaptă, verset, blestem,
totul în tot cu parfum de poem,
amintind lumii trecutul –
în sunetul vieţii boem.

Aidoma s c r i b u l u i,
ascultând chemările timpului,
totul îmi pare un miraj al cuvântului scris –
autopoíesis între veghe şi vis.

Un spaţiu al memoriei
deopotrivă oniric- sanguin-al istoriei –
locuind cuvântul mirabil nenumărabil:
poíesis-ul duhului întrupat lumină şi har;
rămas spectator la comedia umană,
transfigurându-se noimă
celor fără de moarte în avatar –
cum într-o renaştere eternă
sufletul vieţilor noastre de chihlimbar.

Aidoma scribului
-cronică vie a timpului său,
sub poleiala de metafore,
într-un ignobil sfârşit
te-aşteaptă faptele tale.
Cu toate. Saltul în normalitate,
oricât de greu ţi-e să-l urmezi
într-un pelerinaj inedit,
înseamnă să te lepezi
cu demnitate de amintiri şi păcate,
fiecare pată de lumină şi fiecare umbră având
ecoul ei în eternitate.

poezie de Dumitru Găleşanu din Luminile omului [lirica filosofică] (16 noiembrie 2020)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Viitorul soarbe prezentul inexorabil. Într-un prezent atemporal fragil, existenţa noastră prezentă regretă de multe ori trecutul, că-ntoarcere nu are. Trecutul se pierde în timpul amintirilor, undeva, departe. Să folosim timpurile toate, căci suntem în ele doar temporar.

Viorel Muha (ianuarie 2009)
Adăugat de Viorel Muha
Comentează! | Votează! | Copiază!

ambrozie

Ambrozie: Băutură cu care se omeneau zeii.

definiţie aforistică de Tudor Muşatescu din Dicţionarul umoristic al limbii române
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

am urcat un milion de trepte cu tine
încătuşati în acelaşi vis

am atins un petic de cer
şi am gustat puţină ambrozie

apoi nimicul s-a întins din nou
ca o lavă pe câmpii înverzite

poezie de Adrian Păpăruz
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Apăsarea amurgului

parcă aş sui un munte
macabru
în fiecare zi tot mai grea
mi se năzare cărarea
întunerici îmi străbat mai acut
decât ieri
căutarea identităţii profunde

pietrele salută scrâşnind
sub apăsarea amurgului

nişte crengi descărnate de vise
îmi împovărează spinarea
într-un perpetuu supliciu
al senectuţii
tot mai jos mă aplec
după oasele zilelor rămase
într-o trecătoare

o proiecţie bizară e trecutul
privit
dintr-o vale adâncă
dintr-o umbră

mai demult apusul părea
o candelă celestă aprinsă
spre lume
azi e o vâlvătaie care se apropie
meschin
cu furişări de infern

poezie de Marian Florentin Ursu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Calendare irosite

nişte calendare prăfuite
mă fac să mă întreb,
anual,
dacă n-ar fi trebuit să rămânem împreună
în povestea aceea sofisticată
de dragoste,

acum mi se pare o prostie,
dar bocancii tăi preferaţi
cu care am intrat în viaţa ta
mă mai poartă involuntar
prin locurile pe unde ne agăţam
unul de altul
să nu ne-o ia destinul înainte.

nu ştiu cine a oprit neuitarea
unui orologiu
în care ne ascunsesem o vreme,
vântul, oamenii,
ploile cu piatră,

totuşi am să mai hălăduiesc
prin câteva calendare,
irosind ani de
neiubire,
apoi am să o iau spre casă,
să-mi număr cu aproximaţie
trosniturile încheieturilor
şi zilele păcătoase
care mi-au mai
rămas.

poezie de Marian Florentin Ursu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Destinaţie bizară

aş pleca chiar azi
cu un tren oarecare
spre o destinaţie necunoscută
bagajul mi-ar fi doar
sufletul gol
şi buzunarul plin de iluzii

aş pleca cu fantasma
unui accelerat de noapte
ca un fugar speriat de propria viaţă
spre orizontul unei regăsiri

mi-ar crea senzaţia unei finalităţi
destinul paralel
al liniilor de tren
care par să se întâlnească bizar
într-un punct
ca doi străini
undeva
într-un nesfârşit

poezie de Marian Florentin Ursu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cocorii nu se mai întorc

rândunelele nu se vor mai întoarce.
se vor fi înfipt cu aripile lor
ascuţite într-o avalanşă de iubire,
undeva prin Sudul îndepărtat.

cocorii nu se mai întorc,
am auzit.
se vor fi pierdut printre dafini şi
alte mirodenii înmiresmate,
pe undeva,
pe unde destinele nu apun
niciodată.

nici oamenii nu se vor mai întoarce.
am auzit că vor mai pribegi mult timp
în căutarea unui cuib,
rătăcind
de la o depărtare
la alta.

poezie de Marian Florentin Ursu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nevăzutul oftat

oftatul
mi-l apropii de buze,
între patru vânturi nu mai ştiu ce cale să aleg
pe pământ,

suspinul zilelor care s-au petrecut
îmi şuieră prin tâmple,
porţi întunecate
se deschid undeva spre o cetate de umbre,
tăceri ce nu le pot pătrunde
se ascund într-un clopot,
mereu se desprinde pe undeva o lespede de piatră
din cer,
căzând cu sunet de criptă
spre nevăzutul,
ultimul
oftat.

poezie de Marian Florentin Ursu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Transformare

M-am hotărât, mă deghizez
Şi vreau să văd, mă recunoşti
Dacă de-acum mă erijez
În Crai, conducător de oşti?

Ori poate, doar, într-un pălmaş
Ce strânge spicele la piept,
Şi roboteşte pe imaş
Cu trupul frânt, dar cuget drept.

Poate mă schimb într-un izvor
Ce-şi udă glia, susurând,
Ori mă prefac într-un condor
Ce se înalţă... doar în gând.

Ce ziceţi, mă prefac vulcan,
Sau, delicată, o gazelă,
Ori poate peşte, un calcan,
O floare-n lan, o imortelă?

Să mă transform în curcubeu
Cu zâmbet (răsturnat) sub soare,
Să vă ofer, când vă e greu,
Din trupul meu suav, culoare?

Nu v-aţi decis? Tot eu vă spun:
Un morpho fluture mă fac
Şi-apoi iubesc ca un nebun
O floare roşie de mac.

poezie de Eugenia Mihu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Te-aş bea dintr-o oală de lut

Mi-e sete de tine,
Te-aş bea dintr-o vadră,
Dintr-o oală de lut ars,
Cu dragoste,
Cu buzele arse,
Cu sete,
Mi-e sete de tine,
Mi-e dor de tine,
Să-mi curgi
Roşu ca sângele pe bărbie,
Pe trup,
Pe vise,
Să ţin capul pe spate
Până îmi vezi stele în irişi,
Te-aş bea până la fund,
Cu patimă,
Cu poftă,
Ca un mort de sete
Într-o zi de post negru,
Te-aş bea ca un ţăran însetat
Într-un lan de secară,
Ca un prunc lipit de sânul mamei.
Ca un sărut fără de sfârşit.
Te iubesc,
Pletele tale sunt o cascadă,
Ochii de izvor,
Te-aş bea fără măsură
Dintr-o vadră
Cioplită în lemn de salcâm,
Te-aş bea
Dintr-o oală de lut ars.

poezie de Marian Florentin Ursu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poate tu

Poate tu ai ştiut
De la bun început,
Ai ştiut cum va fi
De-ai să pleci într-o zi.

Ai plecat mai spre sud,
Unde păsări se-aud,
Unde pleacă cocori,
Continent de splendori.

Aş fi vrut ca să ştiu,
Măcar într-un târziu,
Să nu te mai aştept,
Într-un secol abject.

Când te-ntorci, să m-anunţi
Să nu mor printre munţi,
Într-un trist anotimp,
Într-un loc fără timp...

poezie de Marian Florentin Ursu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!