Balada Anului Nou

Lumea este o dulce înverzire, probabil
sufletul este verde ca marea, şi peste el trec uneori albatroşi să se inunde de florile verzi
ale lumii
purtam cofa plină de alge
plină de verde
nu de apă
care nu eram eu ci mâinile mele pline de verdeaţă
care curgeau peste mine
ierburile
îmi făceam loc printre verdeaţa mea
măcar mă străduiam
eram undeva dedesubt, sub o apă, care era ca un suflet
mare
cuprinzându-le
era verde
era linişte în oraş, era linişte, pe şosele treceau autoturismele grăbite, albe, toate albe,
taximetrele, luminile
lampadarelor
nu făceau faţă la atâta lumină stelară
pentru că
se schimba anul
şi stelele se schimbau pe cer.
în hainele cele noi
care începuseră să pâlpâie.
nu
era prilej nici pentru râsete nici pentru plâns atâta plâns în urmă
totul era ca înainte
se scriau poveşti
multe
închizându-se copertele deschizându-se copertele
închizându-se copertele se deschideau altele foarte repede
alta
alfa
cărţile
mele sfinte pe margini frumoase copertele
unele după altele
şi nici anul nu se va sfârşi la 31 decembrie
nici nu va începe la întâi
imixtitiuni şi întrepătrunderi ale dragostei şi a dragostei noapte-zi
în schimb
poate luna
se va trezi trecută ca o luntre
unde este mult peşte nou
somnul somonul şi sabita
iar la urmă
trezirea

din cerul de

peşte

în alt cer.

poezie de Iulia Elize
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Amintirea este probabil o casă de zăpadă

A venit, iarăşi, toamna, iar eu am inima descoperită şi dreaptă,
îmi spuneai că sunt băietul unchilor mei
şi nu cad pe
genunchi
decât atunci când picioarele mele se înmoaie
pentru aceea pe care o aşteptam, de foarte mult timp,
să vie,
să steie,
descoprit este umărul ei, căci taina nu este a nimicului,
căci toate, odată, se află, sub ceruri,
şi pentru că toate se află, ai mei întârzie mult, nu mai îmi cumpără ceaiuri şi ierburi,
nu mai îmi cumpără viaţă,
şi, mereu, este brumă în lume, toamnele nu se sfârşesc niciodată,
dar nici via nu cade la pământ,
dar se usucă.
şi se umple de alb.
ca şi oamenii.

Însă, seminţele nu se sfârşesc niciodată, pentru că anii curg astfel,
pentru sănătatea ierburilor
şi pentru cerbi;
şi
atunci... apari dumneata şi îmi spui că toamna vine oricum,
pentru că
toamna e o catedrală
a vinului bun, şi a bărbaţilor care îşi dau viaţa, fără să cunoască regrete,
poate doar frică şi alte spaime mai mari.

Şi, deşi sfârşitul trage frunzele după el, deşi sfârşiturile năucesc toate frunzele,
vai, oda mea,
vai, draga mea, cea îndrăgostită de iarnă,
îţi spun:
pădurea de brazi e nesfârşit de frumoasă!
cetina este nemuritoare şi verde, îl vesteşte pe Domnul meu!

Supt de teamă, şi ars, tresar, căci pentru ea nu vor plânge stelele în noaptea aceasta,
dar ea va înmărmuri pentru fiecare stea nemuritoare, a ei,
iar eu
cumva am aşteptat steaua aceeea
s-o văd,
până târziu, să apară pe cer.

În toate lucrurile subzistă câte o taină ascunsă,
oamenii ajung, după ce mor, undeva dedesubt de stele
dar, undeva, deasupra tuturor brazilor.

În curând se va lăsa o iarnă frumoasă,
nemaipomenita ninsoare se va umple de stele, steluţele cad, dar nu mor,
ninisoarea şi steaua ei albă e taina nemorţii.
aşadar, renii şi câinii de pază vor rămânea unde e cel mai rece, anul acesta...
îmi este frică de stranietatea răspunsurilor mele
pentru că stelele-steluţele pământului 'nost
sunt doar o imitaţie, iarna, a Cerului-viu.

Îmi pare că, acum, cunosc toate tainele şi ele mă cunosc, pe deplin, pe mine,
dar pe ea, doar a trecut pe lângă mine, era toamnă şi frig,
ca acum...
toamna cred să fi trecut foarte repede,
am tras-o înspre mine şi ea a început să surâdă, cu îmbobociri de zăpadă.

Pentru că toate sunt ale noastre:
zăpezile, hornurile murdare, casele şi zăpezile care cad peste noi;
şi cad peste noi; amintirea este o casă de zăpadă.
iar acela Cer-viu
e plin de tot felul de îndepărtări necunoscute,
acolo sus sunt, încă, stelele care m-au privit, curioase, într-o zi,
căci pe ea am iubit-o altfel.

Ne cuprinde o frică foarte firească despre tot,
până când
norii le acoperă pe toate, şi peste noi cad zăpezi.
Nu ne este frică, însă, de zăpada care cade peste noi.

Să îmi construiţi o mansardă frumoasă
imi este frig şi o să treacă peste mine licori calde neîngăduite
să mă lase în viaţă şi să mă vindec!
la iarnă
nu o să tai bradul din pădure prea repede, dar nici prea târziu,

vine EA?

poezie de Iulia Elize
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Amintirea e probabil o casă de zăpadă

A venit iarăşi toamna iar eu am inima descoperită şi dreaptă
îmi spuneai
că sunt băietul unchilor mei
şi nu cad pe
genunchi
decât atunci când picioarele mele se înmoaie
pentru cea pe care o aşteptam de foarte de mult timp
să vie
să steie
descoprit este umărul ei, căci taina nu este a nimicului,
căci toate, odată, se află,
şi pentru că toate se află,
ai mei întârzie mult, nu mai îmi cumpără ceaiuri şi ierburi,
şi mereu este brumă în lume, toamnele nu se sfârşesc niciodată,
dar nici via nu cade la pământ;
seminţele nu se sfârşesc niciodată, pentru că anii curg astfel,
pentru sănătatea ierburilor
şi pentru cerbi;
şi
atunci
... apari dumneata şi îmi spui că toamna vine oricum,
pentru că
toamna e o catedrală
a vinului bun, şi a bărbaţilor care îşi dau viaţa fără să cunoască regret,
poate doar frică şi alte spaime mai mari. ca la oricare.

Deşi sfârşitul trage frunzele după el, deşi năuceşte toate frunzele,
vai, oda mea, îndrăgostită de iarnă,
îţi spun:
pădurea de brazi e nesfârşit de frumoasă,
cetina e nemuritoare şi îl vesteşte pe Domnul meu.

Sunt supt de teamă, tresar, căci pentru ea nu vor plânge stelele în noaptea aceasta,
dar ea va înmărmuri pentru fiecare stea nemuritoare, iar eu
cumva am aşteptat-o
s-o văd
până târziu, să apară pe cer.

În toate lucrurile subzistă câte o taină ascunsă,
oamenii ajung, după ce mor, undeva dedesubt de stele
dar
undeva deasupra tuturor brazilor...

În curând se va lăsa o iarnă frumoasă,
nemaipomenita ninsoare se va umple de stele
- ca întreg cerul -
steluţele cad, dar nu mor,
ninisoarea şi steaua ei albă
e taina nemorţii.
Renii şi câinii de pază vor rămânea unde este cel mai rece, anul acesta,
îmi e frică de stranietatea răspunsurilor mele
pentru că stelele pământului 'nost
sunt doar o imitaţie, iarna, a cerului viu.

Îmi pare, acum, cred că cunosc toate tainele şi ele mă cunosc, pe deplin, pe mine, cum sunt -
dar pe ea, doar a trecut pe lângă mine, era toamnă şi frig, ca acum -
toamna cred să fi trecut foarte repede,
am tras-o înspre mine şi ea a început să surâdă,
cu îmbobociri de zăpadă.

Pentru că toate sunt ale noastre
zăpezile
hornurile murdare
casele
şi zăpezile care cad peste noi;
şi cad peste noi; amintirea este o casă de zăpadă.
iar acela cer viu,
e plin de tot felul de îndepărtări necunoscute,
acolo sus sunt, încă, stelele care m-au privit, curioase, într-o zi
căci pe ea am iubit-o altfel.

Ne cuprinde o frică foarte firească de tot, până când norii,
le acoperă pe toate, şi peste noi cad zăpezi.
Nu ne e frică de zăpada care cade peste noi...

Să îmi construiţi o mansardă frumoasă
imi este frig şi o să treacă peste mine licori calde neîngăduite
să mă lase în viaţă şi să mă vindec!
la iarnă
nu o să tai bradul din pădure prea repede, dar nici prea târziu,

vine EA?

poezie de Iulia Elize
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Numai linişte

Ea se numea Miri
Mihai îi spunea aşa, în fiecare scrisoare,
plănuia să îi fie mireasă,
se gândea, serios,
naibii,
de ce, naibii, îi lipseşte verigheta aceea,
e aur prea verde, e miros de pădure,

poate nimic nu contează în această lume dezechilibrată
în fapt, îţi iei
tatăl
îţi aşază baticul pe cap
devii dintr-odată femeie, te duci înspre lanuri cu maci
să uiţi de dragoste, că există,
dumnezeu este lanul cu maci, şi îngerii pleacă,
se face linişte este linişte în lanul de veci
un clopot ascultă
cum macul se leagănă
cine culege pe cine? femeia? sau roşul din floare culege?
se leagănă
leagăn se leagănă
culeasă e liniştea...
cineva plânge la picioarele mele,
cred, e un mac foarte roşu,
este focul în care, deodată, s-a prefăcut umbra aprinsă a macului,
şi pe aici este
multă linişte...
îngerii, ei să se întoarcă,
îngerii,
îngerii,
căci femeia cu batic nu este dată pierzării, dar nici dragostei,
să se ducă, odată, cu ei,
departe de Rai.
tatăl ei i-a aşezat baticul peste părul ei lins, ca să o poarte,
în tren, şi pe la izvoarele Devei,
şerpii ascultă, cum pieptenele dragostei i se prelinge din păr, şi se scurge,
ce batic,
şi ce linişte,
atât de multă linişte,
în macii
care au dat să se-aprindă, în lanuri, şi pe ogoare ca aurul,
şi în părul ei frumos, numai linişte.

Îmi faci un sandviş roşu de dragoste? nişte cireşe, nişte broboane de sânge?
o cafea mai roşie decât dragostea? copii roşii, cu eşarfe strânse cu degetul? boţi-le-ar bolţile
de eşarfe stricate!
stopul de vin, pe care l-au cules, anul trecut, graurii?
spune-mi, unde e?
numai o taină să nu fie nedezlegată,
îl creşti dintr-un nor,
sau
de sub talpa piciorului tău furios,
spune-mi, o casă roşie, cu mansardă?
ploaie, să fie?
orele să îmi fie mai roşii decât primăvara,
şi mormântul în care mi-am pus baticul, să fie foarte, foarte roşu.
pentru că
în tatăl meu roşu, şi la pieptul lui, mi-am ascuns, astăzi, plânsul.

Adineauri se jucau copiii, neostoiţi, pe lângă fântână...
şi niciun zgomot, acolo
dar nici linişte...

Să îmi faci o cascadă în linişte, dincolo de muntele acela,
niciun strigăt nu o să răzbată în munte,
ecouri şi linişte,
dangăte,
în natura aceea,
şi apoi...

poezie de Iulia Elize
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

După anumite informaţii de care am luat cunoştinţă astăzi, aş avea anul acesta unele şanse să obţin premiul Nobel. Deşi ar fi prezumţios să mă pronunţ asupra unui vot înainte ca el să aibă loc, îmi iau libertatea de a vă scrie pentru a risipi sau evita o neînţelegere. Vă asigur, mai întâi, Domnule secretar, de profunda mea stimă pentru academia suedeză şi premiul cu care ea a onorat atâţia scriitori. Cu toate acestea, din nişte motive care îmi aparţin şi din altele care sunt mai obiective, doresc să nu figurez pe lista laureaţilor posibili, şi nu pot şi nici nu vreau, nici în 1964, nici mai târziu, să accept această distincţie onorifică.

Jean-Paul Sartre în scrisoarea prin care refuză Premiul Nobel pentru literatură (1964)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ochii tăi

Mă mir de unde-atât albastru-n ochii tăi!?
De unde atâta limpezime,
atâta lumină şi soare,
când te ştiu ca pe un căutător de
anotimpuri noi,
pe care nu le-a trecut nici măcar o pasăre,
nici un înger şi nici o femeie,
pentru că atunci, eu nu mai eram singur azi
şi aş fi învăţat să măsor timpul cu inima,
fericirea cu pasul, bucuria cu glasul,
pe care nu mi l-am auzit niciodată!
Ah, cum se mai leagănă cerul
în ochii tăi, aşa...
... ca pe un câmp bătut cu albăstrele!
Închide-i iubito
şi tot albastrul văzduhului se va face scrum!
Ca să mai existăm,
Magul va trebui să reclădească lumea!

poezie de Ovidiu Vasilescu Măcin
Adăugat de Cosmina Mihai
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mi se pare că îmi duc viaţa

pasămite, trăiesc.
mă uit pe geamul de la bucătărie.
vrăbiile strălucesc şi soarele ciripeşte.
maşina mea, la 25 de metri dedesubt,
e crem.

I'm not in love with my car
deşi e dreptunghiulară şi lucioasă.
nu mi-am luat nici carnet.
Doamne, verde e gardul viu!
ruginite sunt tomberoanele!

trece o şcolăriţă.
trăiesc şi eu, M. C., fost poet, şi ascult
muzica turcească de la vecini.

sub calorifer, un mare gândac negru
mişcă o labă şi o antenă,
cum zace pe spate, semistrivit.

pentru el, lumea se va sfârşi.
nu şi pentru covorul de iută de pe balconul de vizavi,
nu şi pentru copilul tâmpit care dă cu cartofi.

a lovit capota maşinii mele
dar nu strig la el.
pentru mine lumea va lua sfârşit
foarte repede, poate acum.

nu acum.

poezie de Mircea Cărtărescu din Nimic (2010)
Adăugat de Costel Zăgan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poem de tristeţe veche

Privirile cui mă ating?
sunt încă primăvara ta, trandafirul,
şi nu m-ai cunoscut;
nu sunt, mărturisesc, decât primăvara ta,
şi nu m-ai cunoscut;
şi aşa vor trece ani şi ani, grădina va începe, încet, să înflorească,
ceasurile şi limbile timpului meu bat, acum, ora neagră
crengile ruginesc, desprinse din pământul cu dor de apă sărată
căci pentru noi nu mai sunt mări de cules
şi nici poame dulci.

Ochii lor se închid. copacii nu ne mai privesc în grădină, ochii lor de lemn se închid;
probabil, pentru noi, trandafirii
nu se vor mai înroşi prea mult, în luna august;
ochiul pomilor
se va închide peste flori
şi peste trupul meu
care te-a aşteptat prea mult.
Pentru că este, mereu, trandafirul cu petala cea dulce, ca zmeura!
trandafiri dansează peste grădini
şi în lacrimile mele
ultimele.
Ţineam minte trandafirul acela,
ştiam omul,
împlea viaţa mea cu tot raiul, dar şi cel mai concret pământ se închide,
zâmbetele nu mai sunt pentru mine,
nici caii
şi nici dimineţile.
Nici zâna aşezată pe pervazul domniei tale, iubitule, care semăna cu o turturică prostuţă,
mălinul plin de flori mov, înflorita lui molcomă,
ascunde-mă!
ascunde-mă, lângă ea!
parfum peste oasele tale, şi-n trup,
piteşte-mă, aşa cum ascunzi norii prea roz!
îmbătarea zilei pe care am uitat-o! şi concreta ceaşcă cu vrajă de ziuă!
sunt toate iluziile inimii, floarea;
Înmiresmarea
îmi fi-va, însă, regatul, regretul,
căci pentru noi, nu mai sunt mări şi nu mai avem ce iubi.

Cu regretul meu, mă voi îmbrăca şi mă voi întrista, poate prea mult
până când, peste leagănul meu,
întins ca un hamac, ca un regat molcom,
(hamacul trandafirilor
şi al apelor acum sălcii)
până
fi-va aşa:
lunile de pe cer vor învăţa cum să râdă fericirile colinelor foarte verzi
sărutările rozelor ţi se vor aşeza uşor
ca nişte aripi de fluture
peste umeri
şi peste urmele pe care le-ai lăsat, neiubind
Peste cămaşa ta se va depune atunci, încet, vraja dragostei şi parfumul,
mă vei răni din nou foarte dulce,
şi te voi răni,
la rândul meu, cu ciudă pe timp şi pe rugină
luna noastră trandafirie se va aşeza, din nou, către răsărit

până atunci,
e negru la mine pe palmă,
ca şi cum m-aş fi pătat cu un rug întreg de frăguţe.

poezie de Iulia Elize
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

Ce e de făcut dacă nu mă recunosc?
Nu sunt nici creştin, nici evreu, nici musulman;
Nu sunt nici din est, nici din vest, nu sunt nici ţărmul, nici marea;
Nu sunt nicio comoară a Naturii, nici stelele din cer;
Nu sunt nici pământul, nici apa, focul sau aerul;
Nu sunt nici cerul, nici noroiul;
Nu sunt din India, China, Irak sau Kharasa;
Nu sunt al acestei lumi, dar nici al celeilalte;
Nu sunt al Paradisului şi nici al Iadului;
Nu sunt nici Adam, nici Eva, Eden sau Rizvan.
Locul meu este unde nu este niciun loc,
Urma mea este fără urmă;
Nu sunt nici corpul, nici sufletul, pentru că eu aparţin Preaiubitului meu.
Am renunţat la dualitate şi am văzut amândouă lumile ca fiind doar una,
Doar pe Tine Te caut, pe Tine Te ştiu, pe Tine Te văd, pe Tine Te chem.
Tu eşti cel dintâi, ultimul, cel din exterior şi cel din interior,
Nu cunosc pe nimeni decât pe Tine, Cel Care Eşti
Cupa iubirii mi-a umplut sufletul, iar cele două lumi mi-au scăpat din mână.

poezie celebră de Rumi
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Scrisoare nimănui

aş fi început cu
dragă Moş Crăciun dar
auzi tu
de juma de veac
an de an
mi-ai demonstrat prea multe

când eram mic
la mine venea doar Moş Gerilă
fiindcă tu
te duceai numai la copiii secretarilor de partid
deşi eu pe tine te voiam
pentru tine se certau părinţii mei
în fiecare decembrie
la ziua de salariu

apoi
după ce ai venit la perechea aia controversată
cu nişte kalaşnikov-uri - eu eram deja sărit de 22 de ani
mă aşteptam ca măcar începând din acel an
să recuperezi ceva pentru mine
tu, nimic - şi ce să mai cred?

ascultă, moşu
părerea este deja o certitudine când
de milioane de copii din întreaga lume
te cam doare la bască
în aia a renului...
iar la cei puţini
pe care îi serveşti impecabil
o faci din interes

pentru tine
anul ăsta o să prepar
o colivă festivă

pentru tine
cos buzunarele
zidesc uşa
astup hornul
dau drumul la pitbull
pun alarma
şi toate capcanele
ca în home alone
ştii ce?!
mai du-te-n frigul tău acolo şi nu mai minţi lumea
ipocritule...
pun pariu că nici măcar nu eşti moş
poate cumva doar o idee
de pe urma căreia profită negustorii
îndemnându-ne să fim... doar noi
ăia mai buni
buni cu profitul lor... fireşte

anul ăsta mi-am propus să devin nou-născutul
îmi voi încropi din păcatele mele o iesle
voi aştepta steaua care-mi va lumina drumul
spre o vreme în care voi fi bunul anonim
cel puţin unui copil anonim

lumea a început deja să înţeleagă că
nu avem nevoie de tine pentru ca să devenim zilnic
ceea ce tu
nu eşti în stare nici măcar
o zi din an

poezie de Valeriu Barbu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Doar eu

Ascuţită, prelungă aş vrea să fiu uneori
să vuiesc asurzitor a praf de zbor.
Să plutesc în alb.
să mă defragmentez in bule de licurici
care să încolţească în inimi compatibile.
Să nu fiu nici sferă, nici dreaptă,
nici închisă, nici alţii, nici unii,
nici ieri, nici umbră, nici cristal,
nici, nici...
Doar eu: ascuţită şi prelungă uneori,
cu inelele mele albe de lumină.

poezie de Diana Cojocaru (19 septembrie 2009)
Adăugat de Diana Cojocaru
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu mai pot să plutesc

afurista asta de gravitaţie e de vină
pentru toate scenariile apocaliptice
chiar şi pentru eficienţa ghilotinei
până şi moartea s-a gârbovit de atâta atracţie
doar îngerii evoluează precum păpădiile
noroc că ploile nu-i ating
altfel tot câmpul ar fi plin de aripi albe
..............................................................
acum sunt într-un ochi de uragan
e atâta linişte încât îmi pot auzi lacrimile
cum se nasc
................................................................
iar eu alerg după un fluture alb
pe care nici nu vreau să-l prind
nici să-i desfac misterul
doar să mă pierd o clipă
de lumea aceasta din plastic

poezie de Tudor Gheorghe Calotescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nostalgie

Din degete îmi curgeau străzi prelungi
cuvintele se plimbau în silabe albe sau colorate
străzile duceau în parcuri unde lumina cânta prin ramuri
nu aveam nevoie de mişcare ca să înţeleg
aveam nevoie de inerţie de oprire într-un cuvânt
care să mă cuprindă
plimbarea ar fi fost o respiraţie peste febra unui sentiment
suflarea mamei peste o frunte arzândă de copil
care creşte prea repede pentru o copilărie mult prea scurtă
din degete îmi curgeau străzi care hoinăreau prin oameni
admirându-le inima şi ochii de culoarea lemnului neştiutor
odihnindu-se într-o poezie scrisă pe un laptop prăfuit
eram noapte şi eram poate primăvară
sigur nu eram om
pentru că prin mine nu se plimba nicio stradă
iar degetele le păstram cu nostalgie
de pe vremea când eram
copilărie

poezie de Simion Cozmescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pe şoptite, de-a îndrugatelea

Iubita mea dulce şi aprigă,
nu căuta dragostea, pentru că ea este dulce şi aprigă,
este ca un tăiş pentru inima ta dulce şi aprigă,
mai bine
curgă apă multă pe părul tău lung şi pe umeri, să dea ciutura pe dinafară
când te speli cu apă rece pe tot trupul
pe boiul tău alb şi viu cum este cetera frumoasă şi lăcuită când doineşte
uită-ţi lacrimile
şi lasă ploaia şi apa fântânii să te spele toată.
Prea multă durere în lume,
şi prea multe neputinţe,
prea mult dor
fals
pentru părul tău dulce şi aprig, pe care îl iubesc mult când cade pe umeri,
când se loveşte de pământ
sau cel puţin aşa te văd
plânsă
şi
udă
nu te voi uita niciodată
şi-apoi... multe cuvinte de păşit cu ele mai departe, uitându-te,
multe cărţi argintate care să se găsească în răcori de argint
sunt rugăciunile
cu care te-am prins prin tindă, îngenunchiată,
prostitu-m-au viaţa şi semnele,
nu trebuia să te las,
dar te las, pentru că eşti dulce şi aprigă,
cât te iubesc eu,
nici nu contează,
nici nu se-adună,
Pesemne dragostea este o pasăre care nu ştie să umble şi se împiedică,
şi nu va mai afla niciodată cum e să meargă,
cu aripile amândouă, întregi, pe spinare.

Vinde-mi mie privirea ta verde şi dulce, să mă ung cu lemn de pădure pe coaste
apoi să dorm, în leagănul moale şi verde, şi-n coaste, mulţi, mulţi, ani,
până când trezită vei fi de apa izvorului, din pădure, gâlgâind şi beată de fericire,
nemaiştiind de iubire şi de trup de femeie,
care voi fi eu
beat de fericire
izvorul
izvorâtu de lacrimă,
trupul meu fericit, hodorogit, hohotind, că murit-am fecior mare.

poezie de Iulia Elize
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sunt note şi bemoli

= în solfegii =

Cu tine am zăcut, noaptea trecută, sub flori
fiori mult prea roşii
şi
feciori
erau stelele, deasupra; stelele păzesc, iar noi le iubeam mult;
sunt - peste tot - triluri nevăzute de nimeni;
şi neînţelese;

Iar noaptea era clară şi frumoasă, ca petalele care ne acopereau
şi cum mai cântau solfegii pe pielea ta
nota sol, apoi balamucul simfoniei care cădea peste noi,
poc. ni se spărgeau
sunetele
pe la urechi
!!! asurzeau semafoarele şi porumbeii
De ce nu porţi ochelari, altfel, nu o să vezi toate maşinile care curg pe străzile crengilor lumii...
ochii tăi de cafea creşteau de undeva dintre luminişuri şi dintre basme
înmugurea, acolo, femeia, între flori. era fericită.
unde, sub pături de flori, lămâiţa femeii, era floarea ei,
violetele înflorite doar pentru petalele albe, de la intrarea în bloc,
s-a-f-a-c-u-t-d-i-m-i-n-e-a-ţ-ă-d-e-m-u-l-t
un poştaş prea năuc uită să îmi lase factura pentru electricitate şi timbrele cu păsări ucise, de la iubit,
şi
florile de câmp, timbrele cu apa Borsec, care zemuiesc, de prea multă sodoare lăsată,
dar, poate, sunt multe fecioriţe la dreapta Tatălui, şi multe erori.

Pe stradă trecea o maşină, pe la ora 5 dimineaţa,
mă uitam ca un tont,
la zebra cu galben şi negru
! multe castane pe jos...
florile copacilor erau moarte demult, era toamnă,
acum rămăseseră doar castanele, care mă priveau cu ochi mari, pătate şi rozacee;

De ce să fie nevoie de maşini şi de pisici negre?
culoare neagră, în lume,
de ce să fie nevoie de ea?
de ce mor oamenii, călcaţi de maşini şi de troleibuze
de ce nu se păzesc, oamenii şi câinii stradali, şi unde sunt îngerii, oare, cu părul de aur?
fântâni,
dădeau apa pe dinafară.
şi luceafărul îmi părea o fecioară, sau, poate, un ulcior cu apă, purtat de un bărbat, pe căpătâi
probabil ghinionul o să mă urmărească şi o să mă omoare
înainte de vreme;

Îmi luam figurinele, toţi soldaţii de plumb şi păpuşile galbene din mâini,
şi le aruncam după Dumnezeu:
Unde eşti, Părinte,
unde îmi e tinereţea şi vinul matur, unde îmi este maturitatea,
de ce strigă ceasurile,
ce strigă,
unde îmi e iubitul, şi de ce urlă luceafărul, înainte ca oamenii
să plece la lucru, la ora 5 dimineaţa,
din viaţa trecută,
poate doar am visat acele petale,
şi nu le las acum să se odihnească,

lebedele sunt moarte
demult...
e toamnă peste ele
e toamnă
şi noi de mult am murit.
pe jos sunt castanele care ne privesc, la ora şase, cu ochi mari,
de sub schit, castanele văd până în oraş, cu ochi căprui, aţintiţi.
iar orhideele îmi spuneau, de prin orienturi,
să las odată cerurile şi să nu le mai strig,

pe stradă treceau oamenii
care se treziseră la 5.30 şi începeau lucrul la 7 dimineaţa
de ce nu pot şi eu, soarta ţine spre mine
un cuţitaş
care nu pătrunde, de fapt, până spre trezirea cea mare şi straşnică
iar în plinătatea petalelor
e demult toamnă
da, îl cunosc pe Nea Tănase,
da, şi pe Gelu,
şi pe Mirela, o ştiu
ne privesc castanele şi frunzele care se leagănă

de ce sunt înmărmurită în ore şi de ce toate ceasurile din casă trec în sângele meu,
la ora 3 dimineaţa,
ziua bună începe cu o maşină leneşă, de care te loveşti, fără să vrei şi fără să vrea nimeni

apoi, numai petale, şi un basm care nu se mai sfârşeşte
în straşnica neiertare,

care ne cuprinde pe toţi.

poezie de Iulia Elize
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

apocalipsa vine când iarba are un verde cum nu ai mai văzut,
când brusc ai interes pentru limba păsărilor,
când începi să-i întrebi pe copaci care e numele lor,
când dimineaţa observi că tavanul albastru pare plin de viaţă
şi reuşeşti să distingi norul pe care a călcat un înger.
apocalipsa vine cu părerea de rău pentru care a trebuit să munceşti un pic
în detrimentul automulţumirii pentru care nu a trebuit să mişti un deget.
când îţi pare nedrept că ştii atât de puţtine
deşi cel mai des erai trist că ai puţine.
şi poate de aici vine frica.
apocalipsa înseamnă revelaţie,
nu sfârşit.
probabil ca înainte de a se sfârşi
va trebui mai întâi să înţelegem.
asta îmi dă speranţă, mai este mult.
eu nu ştiu nici măcar cine a scris asta.

poezie de Luminiţa Potîrniche
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Intersecţii de vorbe

Nu sunt atât de romantică, moşule, tâmplă albă, vecinule,
care nu ştii cum duc zi de zi scrisorile dimineaţa la poştă,
cât plângeam pentru ele,
de fapt,
nu am mai modelat de mult timp pe oale din lut,
roata putredă e încă acolo,
ştiţi,
am învăţat pe de rost cum se ajunge cu mâinile,
cum se răscoleşte brazda, cu degetele, şi lut era destul
făcut din pământ şi din apă şi încă din tot felul de rămăşiţe vegetale adunate în timp,
roata mă chemase pe nume,
ştia cine sunt,
că împrumutasem numele Elisabetei,
nişte păsări frumoase mi-au spus
şi iubitul meu aşa să fi zis:
Lisabeth,
poate pe-o roată s-a făcut mai ales dreptatea Domnului,
bărbatul şi femeia, crescând de copilaşi din mâinile Lui de foarte departe
zbenguindu-se
doi
şiragurilor de ani
crescând aşa
până la adolescenţă,

De asta să îi spun eu femeii mele iubite,
probabil Dumnezeu nu ne lasă niciodată din mână,
şi toţi ne întoarcem la El
mai e un fapt,
aşa cum astăzi am uitat să îmi scot roata şi luturile
se făcuse târziu,
aşa
mi-am şi spus,
privind pe femeia aceea tare iubită,
ea nu mai crede în Dumnezeu ci Îl caută departe, în Mantre, ori pe frunte de munte ea se clatină,
poate Dumnezeu nu există, îşi zice,
peste ea se deschide răul ca o uşă care nu se mai închide,
ori ce pasăre verde se loveşte pe pomi,
ce să îi zic,
eu, bărbatul care întotdeauna i-am ghicit paşii/ picioarele/
ce să îi mai spun,
că totul e o mare iluzie, că e un mare lut, ce să-i spun?

Un câmp foarte moale
şi
peste el
albăstrele
sunt mici şi dulci le-ai pune pe limbă
să vezi cine le-a făcut, din dragoste/ din apă dulce/ şi sare
punându-le cu gingăşie acolo unde trebuie
ca să crească,
să vezi
unde e izvorul care le-a hrănit, şi din care mi-am umplut cofele acelea, demult,
apa era foarte rece şi era sigur iarnă,
ochii mei nu mai văd decât albăstrelele,
leagăn peste ele
albăstrelele se leagănă boarea le mângâie,
atâtea albăstrele, fosta mea dragoste, care te-ai dus, şi te-ai dus,
apa
e acolo, turnată pe ele dinspre tot felul de nori drăguţaşi;

O să mă hrănesc cu mere din coşul acela şi cu puţină pâine
până vii tu
m-a învăţat o bătrână că merele cu pâine sunt hrană bună când eşti supărat
până vii tu
oamenii au secrete, în petale de flori care se ating unele pe altele, pe hârtie
din care se fac multe cărţi
din care se fac pomii
stelele
noaptea
din care se face marea şi spuma de mare
în ele;

poezie de Iulia Elize
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când te-am întâlnit prima dată

erai undeva la periferia ta

acolo unde nimeni nu ajunsese vreodată

îmi amintesc, era frig

mergeam zgribulită

cu gluga trasă, nimeni să nu mă recunoască

am trecut poduri, mocirle, gropi de gunoi

amintirile veneau după mine ca omizile grăbite

când simt contracţiile şi se îndreaptă spre adăpost

să-şi bandajeze corpurile-n giulgiuri

şi veneau în masă ca după un exod al iubirii

se bandajau în larve, multe, mici

toate grămadă, fără nume

ca după un dezastru, ca după un blestem

neidentificate şi fără cruci

gata pentru viaţa de apoi

într-o viitură comună

tot felul de femei picior peste picior le păzeau

cu ţigările aprinse, rujate, singure

ele însele pietre funerare

pietre de hotar, nici nu mai contează

undeva aici printre oseminte

am văzut un loc verde, foarte verde

un luminiş, culoarea lui n-o pot explica

pentru că nu e pe Pământ

e doar în tine, nici tu nu ştii de ea

ţi se vede în ochi de câte ori mă priveşti

un parazit de care nu ai habar

care-ţi mănâncă pe-ascuns din măruntaie

la fel acest loc defrişat

se întinde şi mai mult când mă întâlneşte

un fel de răsărit al copilului din tine

de la o vreme orbesc

de câte ori dau mâna cu tine şi nu ştiu de ce

încep să par că deja nu mai sunt de prin locurile astea

poezie de Carmen Sorescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Câteodată, după toate zilele acelea când numai voinţa comandă, în care se edifică oră după oră acea muncă ce nu admitea nici distracţie, nici slăbiciune, care voia să ignore sentimentul şi lumea, mă copleşea un sentiment de părăsire şi mă aruncam cu uşurare în adâncul disperării care, în toate acele zile, mă însoţise. Ce dorinţă, ce tentaţie să nu mai fie nimic de construit şi să abandonez acea operă şi acea faţă atât de dificilă pe care trebuia să o modelez. IUBEAM, REGRETAM, DOREAM, eram ÎN SFÂRŞIT OM... cerul pustiu al verii, marea pe care am iubit-o atâta şi buzele acestea întinse.

Albert Camus în Carnete, I
Adăugat de Eva Carbunaru
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sfârşitul fanteziei

Trupul nu va mai începe nimic. Atingându-i globurile ochilor,
poţi simţi că până şi o movilă de pământ este mai vie,
că nici pământul, chiar în zori, nu-i atât de tăcut.
Iar un cadavru nu este decât rămăşiţa unor prea multe treziri.

Noi avem doar acestă putere: de-a începe
fiecare zi a vieţii – înaintea pământului,
sub cerul tăcut – în aşteptarea unei treziri.
Rămâi uimit văzând în zori atâta trudă;
prin trezirea în trezire se face o muncă.
Dar noi trăim doar pentru a ne înfiora
de ceea ce trebuie să facem şi pentru a trezi încă o dată ţărâna.
Asta se întâmplă din când în când.
Apoi totul se linişteşte, împreună cu noi.

Dacă la atingerea acelui chip mâna n-ar tremura –
dacă mâna vie s-ar simţi plină de viaţă atingând acea mână –
dacă-i adevărat că răceala aceea e doar răceala
pământului, îngheţat în zori,
poate ar exista o trezire, iar lucrurile amorţite-n tăcerea
zorilor de zi vor vorbi din nou. Dar mâna mea
tremură, iar din toate lucrurile care există se aseamănă c-o mână
care nu se mişcă.

Alte dăţi, trezirea în zorii zilei
era o durere seacă, o lacrimă de lumină,
o eliberare. Cuvântul, meschin,
al pământului a fost vesel doar pentru un scurt moment; apoi
a muri însemna reîntoarcere acolo. Acum, trupul în aşteptare
e ceea ce-a rămas după prea multe treziri; nu va reveni pe pământ.
Ele nici măcar nu pomenesc despre asta, buzele încremenite.

poezie de Cesare Pavese, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Anotimpurile mele...

În ziua în care am învăţat să respir
ochii mei inocenţi
au văzut pentru prima oară lumina
în frunzele viilor am fost înfăşat
strugurii se transformaseră în sânge
imediat mama mi-a schimbat veşmintele
învelindu-mă în straie albe
m-am trezit într-un clinchet
de clopoţei şi-n ciripitul
unor mici vietăţi
în nuanţe pastelate
pe un fond verde intens
ochii mei deveniseră verzi
apoi am descoperit dogoarea soarelui
atâta căldură
atâta lumină
mama mă dezbrăcase lăsându-mă gol
să ma scald în razele lui
de atunci totul se repetă
cadru după cadru
până intr-o zi
cănd mi-am zărit mama
tremurîndă într-un ungher al casei
i-am privit orbitele întrate în os
aştepta în linişte
albul din cer...

poezie de Iuri Iulian Lorincz
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!