Sunt note şi bemoli

= în solfegii =

Cu tine am zăcut, noaptea trecută, sub flori
fiori mult prea roşii
şi
feciori
erau stelele, deasupra; stelele păzesc, iar noi le iubeam mult;
sunt - peste tot - triluri nevăzute de nimeni;
şi neînţelese;

Iar noaptea era clară şi frumoasă, ca petalele care ne acopereau
şi cum mai cântau solfegii pe pielea ta
nota sol, apoi balamucul simfoniei care cădea peste noi,
poc. ni se spărgeau
sunetele
pe la urechi
!!! asurzeau semafoarele şi porumbeii
De ce nu porţi ochelari, altfel, nu o să vezi toate maşinile care curg pe străzile crengilor lumii...
ochii tăi de cafea creşteau de undeva dintre luminişuri şi dintre basme
înmugurea, acolo, femeia, între flori. era fericită.
unde, sub pături de flori, lămâiţa femeii, era floarea ei,
violetele înflorite doar pentru petalele albe, de la intrarea în bloc,
s-a-f-a-c-u-t-d-i-m-i-n-e-a-ţ-ă-d-e-m-u-l-t
un poştaş prea năuc uită să îmi lase factura pentru electricitate şi timbrele cu păsări ucise, de la iubit,
şi
florile de câmp, timbrele cu apa Borsec, care zemuiesc, de prea multă sodoare lăsată,
dar, poate, sunt multe fecioriţe la dreapta Tatălui, şi multe erori.

Pe stradă trecea o maşină, pe la ora 5 dimineaţa,
mă uitam ca un tont,
la zebra cu galben şi negru
! multe castane pe jos...
florile copacilor erau moarte demult, era toamnă,
acum rămăseseră doar castanele, care mă priveau cu ochi mari, pătate şi rozacee;

De ce să fie nevoie de maşini şi de pisici negre?
culoare neagră, în lume,
de ce să fie nevoie de ea?
de ce mor oamenii, călcaţi de maşini şi de troleibuze
de ce nu se păzesc, oamenii şi câinii stradali, şi unde sunt îngerii, oare, cu părul de aur?
fântâni,
dădeau apa pe dinafară.
şi luceafărul îmi părea o fecioară, sau, poate, un ulcior cu apă, purtat de un bărbat, pe căpătâi
probabil ghinionul o să mă urmărească şi o să mă omoare
înainte de vreme;

Îmi luam figurinele, toţi soldaţii de plumb şi păpuşile galbene din mâini,
şi le aruncam după Dumnezeu:
Unde eşti, Părinte,
unde îmi e tinereţea şi vinul matur, unde îmi este maturitatea,
de ce strigă ceasurile,
ce strigă,
unde îmi e iubitul, şi de ce urlă luceafărul, înainte ca oamenii
să plece la lucru, la ora 5 dimineaţa,
din viaţa trecută,
poate doar am visat acele petale,
şi nu le las acum să se odihnească,

lebedele sunt moarte
demult...
e toamnă peste ele
e toamnă
şi noi de mult am murit.
pe jos sunt castanele care ne privesc, la ora şase, cu ochi mari,
de sub schit, castanele văd până în oraş, cu ochi căprui, aţintiţi.
iar orhideele îmi spuneau, de prin orienturi,
să las odată cerurile şi să nu le mai strig,

pe stradă treceau oamenii
care se treziseră la 5.30 şi începeau lucrul la 7 dimineaţa
de ce nu pot şi eu, soarta ţine spre mine
un cuţitaş
care nu pătrunde, de fapt, până spre trezirea cea mare şi straşnică
iar în plinătatea petalelor
e demult toamnă
da, îl cunosc pe Nea Tănase,
da, şi pe Gelu,
şi pe Mirela, o ştiu
ne privesc castanele şi frunzele care se leagănă

de ce sunt înmărmurită în ore şi de ce toate ceasurile din casă trec în sângele meu,
la ora 3 dimineaţa,
ziua bună începe cu o maşină leneşă, de care te loveşti, fără să vrei şi fără să vrea nimeni

apoi, numai petale, şi un basm care nu se mai sfârşeşte
în straşnica neiertare,

care ne cuprinde pe toţi.

poezie de Iulia Elize
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Intersecţii de vorbe

Nu sunt atât de romantică, moşule, tâmplă albă, vecinule,
care nu ştii cum duc zi de zi scrisorile dimineaţa la poştă,
cât plângeam pentru ele,
de fapt,
nu am mai modelat de mult timp pe oale din lut,
roata putredă e încă acolo,
ştiţi,
am învăţat pe de rost cum se ajunge cu mâinile,
cum se răscoleşte brazda, cu degetele, şi lut era destul
făcut din pământ şi din apă şi încă din tot felul de rămăşiţe vegetale adunate în timp,
roata mă chemase pe nume,
ştia cine sunt,
că împrumutasem numele Elisabetei,
nişte păsări frumoase mi-au spus
şi iubitul meu aşa să fi zis:
Lisabeth,
poate pe-o roată s-a făcut mai ales dreptatea Domnului,
bărbatul şi femeia, crescând de copilaşi din mâinile Lui de foarte departe
zbenguindu-se
doi
şiragurilor de ani
crescând aşa
până la adolescenţă,

De asta să îi spun eu femeii mele iubite,
probabil Dumnezeu nu ne lasă niciodată din mână,
şi toţi ne întoarcem la El
mai e un fapt,
aşa cum astăzi am uitat să îmi scot roata şi luturile
se făcuse târziu,
aşa
mi-am şi spus,
privind pe femeia aceea tare iubită,
ea nu mai crede în Dumnezeu ci Îl caută departe, în Mantre, ori pe frunte de munte ea se clatină,
poate Dumnezeu nu există, îşi zice,
peste ea se deschide răul ca o uşă care nu se mai închide,
ori ce pasăre verde se loveşte pe pomi,
ce să îi zic,
eu, bărbatul care întotdeauna i-am ghicit paşii/ picioarele/
ce să îi mai spun,
că totul e o mare iluzie, că e un mare lut, ce să-i spun?

Un câmp foarte moale
şi
peste el
albăstrele
sunt mici şi dulci le-ai pune pe limbă
să vezi cine le-a făcut, din dragoste/ din apă dulce/ şi sare
punându-le cu gingăşie acolo unde trebuie
ca să crească,
să vezi
unde e izvorul care le-a hrănit, şi din care mi-am umplut cofele acelea, demult,
apa era foarte rece şi era sigur iarnă,
ochii mei nu mai văd decât albăstrelele,
leagăn peste ele
albăstrelele se leagănă boarea le mângâie,
atâtea albăstrele, fosta mea dragoste, care te-ai dus, şi te-ai dus,
apa
e acolo, turnată pe ele dinspre tot felul de nori drăguţaşi;

O să mă hrănesc cu mere din coşul acela şi cu puţină pâine
până vii tu
m-a învăţat o bătrână că merele cu pâine sunt hrană bună când eşti supărat
până vii tu
oamenii au secrete, în petale de flori care se ating unele pe altele, pe hârtie
din care se fac multe cărţi
din care se fac pomii
stelele
noaptea
din care se face marea şi spuma de mare
în ele;

poezie de Iulia Elize
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Amintirea e probabil o casă de zăpadă

A venit iarăşi toamna iar eu am inima descoperită şi dreaptă
îmi spuneai
că sunt băietul unchilor mei
şi nu cad pe
genunchi
decât atunci când picioarele mele se înmoaie
pentru cea pe care o aşteptam de foarte de mult timp
să vie
să steie
descoprit este umărul ei, căci taina nu este a nimicului,
căci toate, odată, se află,
şi pentru că toate se află,
ai mei întârzie mult, nu mai îmi cumpără ceaiuri şi ierburi,
şi mereu este brumă în lume, toamnele nu se sfârşesc niciodată,
dar nici via nu cade la pământ;
seminţele nu se sfârşesc niciodată, pentru că anii curg astfel,
pentru sănătatea ierburilor
şi pentru cerbi;
şi
atunci
... apari dumneata şi îmi spui că toamna vine oricum,
pentru că
toamna e o catedrală
a vinului bun, şi a bărbaţilor care îşi dau viaţa fără să cunoască regret,
poate doar frică şi alte spaime mai mari. ca la oricare.

Deşi sfârşitul trage frunzele după el, deşi năuceşte toate frunzele,
vai, oda mea, îndrăgostită de iarnă,
îţi spun:
pădurea de brazi e nesfârşit de frumoasă,
cetina e nemuritoare şi îl vesteşte pe Domnul meu.

Sunt supt de teamă, tresar, căci pentru ea nu vor plânge stelele în noaptea aceasta,
dar ea va înmărmuri pentru fiecare stea nemuritoare, iar eu
cumva am aşteptat-o
s-o văd
până târziu, să apară pe cer.

În toate lucrurile subzistă câte o taină ascunsă,
oamenii ajung, după ce mor, undeva dedesubt de stele
dar
undeva deasupra tuturor brazilor...

În curând se va lăsa o iarnă frumoasă,
nemaipomenita ninsoare se va umple de stele
- ca întreg cerul -
steluţele cad, dar nu mor,
ninisoarea şi steaua ei albă
e taina nemorţii.
Renii şi câinii de pază vor rămânea unde este cel mai rece, anul acesta,
îmi e frică de stranietatea răspunsurilor mele
pentru că stelele pământului 'nost
sunt doar o imitaţie, iarna, a cerului viu.

Îmi pare, acum, cred că cunosc toate tainele şi ele mă cunosc, pe deplin, pe mine, cum sunt -
dar pe ea, doar a trecut pe lângă mine, era toamnă şi frig, ca acum -
toamna cred să fi trecut foarte repede,
am tras-o înspre mine şi ea a început să surâdă,
cu îmbobociri de zăpadă.

Pentru că toate sunt ale noastre
zăpezile
hornurile murdare
casele
şi zăpezile care cad peste noi;
şi cad peste noi; amintirea este o casă de zăpadă.
iar acela cer viu,
e plin de tot felul de îndepărtări necunoscute,
acolo sus sunt, încă, stelele care m-au privit, curioase, într-o zi
căci pe ea am iubit-o altfel.

Ne cuprinde o frică foarte firească de tot, până când norii,
le acoperă pe toate, şi peste noi cad zăpezi.
Nu ne e frică de zăpada care cade peste noi...

Să îmi construiţi o mansardă frumoasă
imi este frig şi o să treacă peste mine licori calde neîngăduite
să mă lase în viaţă şi să mă vindec!
la iarnă
nu o să tai bradul din pădure prea repede, dar nici prea târziu,

vine EA?

poezie de Iulia Elize
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Amintirea este probabil o casă de zăpadă

A venit, iarăşi, toamna, iar eu am inima descoperită şi dreaptă,
îmi spuneai că sunt băietul unchilor mei
şi nu cad pe
genunchi
decât atunci când picioarele mele se înmoaie
pentru aceea pe care o aşteptam, de foarte mult timp,
să vie,
să steie,
descoprit este umărul ei, căci taina nu este a nimicului,
căci toate, odată, se află, sub ceruri,
şi pentru că toate se află, ai mei întârzie mult, nu mai îmi cumpără ceaiuri şi ierburi,
nu mai îmi cumpără viaţă,
şi, mereu, este brumă în lume, toamnele nu se sfârşesc niciodată,
dar nici via nu cade la pământ,
dar se usucă.
şi se umple de alb.
ca şi oamenii.

Însă, seminţele nu se sfârşesc niciodată, pentru că anii curg astfel,
pentru sănătatea ierburilor
şi pentru cerbi;
şi
atunci... apari dumneata şi îmi spui că toamna vine oricum,
pentru că
toamna e o catedrală
a vinului bun, şi a bărbaţilor care îşi dau viaţa, fără să cunoască regrete,
poate doar frică şi alte spaime mai mari.

Şi, deşi sfârşitul trage frunzele după el, deşi sfârşiturile năucesc toate frunzele,
vai, oda mea,
vai, draga mea, cea îndrăgostită de iarnă,
îţi spun:
pădurea de brazi e nesfârşit de frumoasă!
cetina este nemuritoare şi verde, îl vesteşte pe Domnul meu!

Supt de teamă, şi ars, tresar, căci pentru ea nu vor plânge stelele în noaptea aceasta,
dar ea va înmărmuri pentru fiecare stea nemuritoare, a ei,
iar eu
cumva am aşteptat steaua aceeea
s-o văd,
până târziu, să apară pe cer.

În toate lucrurile subzistă câte o taină ascunsă,
oamenii ajung, după ce mor, undeva dedesubt de stele
dar, undeva, deasupra tuturor brazilor.

În curând se va lăsa o iarnă frumoasă,
nemaipomenita ninsoare se va umple de stele, steluţele cad, dar nu mor,
ninisoarea şi steaua ei albă e taina nemorţii.
aşadar, renii şi câinii de pază vor rămânea unde e cel mai rece, anul acesta...
îmi este frică de stranietatea răspunsurilor mele
pentru că stelele-steluţele pământului 'nost
sunt doar o imitaţie, iarna, a Cerului-viu.

Îmi pare că, acum, cunosc toate tainele şi ele mă cunosc, pe deplin, pe mine,
dar pe ea, doar a trecut pe lângă mine, era toamnă şi frig,
ca acum...
toamna cred să fi trecut foarte repede,
am tras-o înspre mine şi ea a început să surâdă, cu îmbobociri de zăpadă.

Pentru că toate sunt ale noastre:
zăpezile, hornurile murdare, casele şi zăpezile care cad peste noi;
şi cad peste noi; amintirea este o casă de zăpadă.
iar acela Cer-viu
e plin de tot felul de îndepărtări necunoscute,
acolo sus sunt, încă, stelele care m-au privit, curioase, într-o zi,
căci pe ea am iubit-o altfel.

Ne cuprinde o frică foarte firească despre tot,
până când
norii le acoperă pe toate, şi peste noi cad zăpezi.
Nu ne este frică, însă, de zăpada care cade peste noi.

Să îmi construiţi o mansardă frumoasă
imi este frig şi o să treacă peste mine licori calde neîngăduite
să mă lase în viaţă şi să mă vindec!
la iarnă
nu o să tai bradul din pădure prea repede, dar nici prea târziu,

vine EA?

poezie de Iulia Elize
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un poem naiv care trecea şi el pe-acolo

Eu sunt un copac care nu ştie să înflorească
Nici măcar frunzele mele nu stau cum trebuie
Întotdeauna m-am temut că poate sunt un copac defect
sau, mai rău, că nu sunt copac deloc
În jurul meu toată specia lemnoasă ştie exact ce are de făcut
se propteşte bine în rădăcini şi: puf! scoate floare după floare
la fel de firesc cum mă mir eu de ele...
"Străduieşte-te şi tu puţin", mi se spune.
Eu mă uit cu ciudă la toţi ceilalţi copaci înfloriţi şi mă străduiesc din toate crengile
degeaba.
- "Te străduieşti prea mult", zice careva
Şi atunci mă străduiesc să nu mă mai străduiesc atât
Dar tot un copac fără flori sunt
Şi nici măcar frunzele mele nu stau cum trebuie...

Toate acestea s-au schimbat în ziua în care te-ai oprit sub ramurile mele.
Ai cerut o floare şi ţi-am întins-o fără să-mi dau seama de unde a răsărit.
Ce minune!
Floarea mea tremura atât de tare în mâinile tale
ar fi cântat din toate puterile de bucurie,
Dar era prima şi încă nu ştia cum, săraca.
Pe urmă mi-a fost uşor să înfloresc
Plănuiam să fac un buchet imens pe care să ţi-l întind când te întorci
Florile mele erau, e drept, aiurea
aveau, nu ştiu cum, o formă scandaloasă,
alergau pe stradă după toţi oamenii care semănau cu tine
şi cântau din toate puterile
O haită de flori roşii şi fierbinţi.
Se ţineau de mână şi dansau în jurul meu în pielea goală,
cu neruşinarea unor fete mari înnebunite de atâta aşteptare.

Ai trecut din nou pe lângă mine şi nu m-ai cunoscut
Şi atunci florile mele, arzoaicele, te-au strigat pe nume.
- "E nepermis să faci asemenea flori", mi-ai spus,
Dar eu eram sigură că e o provocare
că aştepţi să fac floarea perfectă
ŞTIAM că numai eu pot face floarea perfectă!
trebuia numai să mai încerc
să încerc până iese
Oricum, nu mă mai puteam opri din înflorit
Florile mele se năşteau una după alta
ciudate şi roşii
În toate zilele în care te vedeam
Şi mai ales în cele în care nu te vedeam
În toate zilele cu soare şi în toate nopţile fără soare
"Încetează cu florile astea!" Ai strigat..."Încetează!
Încetează încetează!"

E drept, sunt un copac care nu prea ştie să înflorească
Nici măcar frunzele mele nu stau cum trebuie...
Şi nu vreau să mă revolt împotriva primăverii,
doar că durează nedrept de puţin
absurd de puţin
şi nu ştiu dacă întreg mormanul ăsta de flori uscate
îmi va putea ţine de cald toată iarna...

poezie de Crista Bilciu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lumini şi nelumini

Nu ştiu dacă trebuie să mai spunem ceva
poate ar trebui să tăcem ani infiniţi începând de astăzi
infinitul, ştii. încape şi într-o ghindă.
Molecular
şi mai
jos
de atom
În raţii multiple.
Apoi, cum să nu-l ţină în apa în care mă joc acum cu picioarele, nepăsătoare şi liberă
infinituri sunt peste tot, îmi spui tu
şi al tău este foarte frumos şi adânc sub un ochi de demult care încă priveşte
dintr-o religie veche
probabil acel ochi să mă păzească şi pe mine - îţi zic
şi mă întorc fericită în mare, să mă joc din nou, cu picioarele obosite în ea.

E o mare frumoasă,
bate soarele cu mâinile lui pline de afini şi de afine în ea.
Şi nimic nu
pare să mă doară mai tare văzându-mă de jos sau de sus
odată cu păsările care trec pe deasupra ca nişte evantaie
ale Domnului.
Doamne, de departe se iscă furtuna de noapte şi cu carul cel mare să mă ia la dânsu-n lumină, şi n-o să te mai găsesc nicăieri... dinspre o chilie care pe nicăieri nu pare să existe
pe care doar am visat-o
plină
de ceară şi ceruri, unde bat încă stele, dacă trupul meu nu e de fapt decât o statuie frumoasă, de lemn.

poezie de Iulia Elize
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Florile nu mint niciodată (exceptând atunci când spun adevărul)

Nu trebuie să te temi de ei, copile,
nu sunt decât oameni.
Oameni care se tem ei înşişi de moarte
sau de flori.
Oameni de alb şi de negru,
care petrec ore în şir citind printre pagini
în alb şi în negru.
Oameni care nu ţin partea nimănui,
dacă nu sunt pe un câmp de luptă,
unde se războiesc înfigând pioneze într-o hartă-a morţii.
În vreme ce soldaţii mor, ei culeg profitul,
până când profeţii lor proferă blesteme ucigătoare asupra lor.
Sau
până când florile de pe pajiştile din cimitire
îi înspăimântă trimiţându-i înapoi în mormintele lor masive
de raţionamente – sau în lipsa acestora.
Oameni cărora le e teamă de un Dumnezeu al iubirii.
Oameni care se supun la ceea ce au fost învăţaţi
Fără a se întreba de ce.

Nici măcar de ce sunt striviţi tocmai de idolii lor.
Oameni care sunt ei înşişi derutaţi de ei înşişi.
Oamenii sunt doar oameni.
Nu trebuie să te temi de ei.
Ei se tem unii de alţii mai mult decât mă tem eu sau te temi tu.
Teme-te de ignoranţa lor în ceea ce te priveşte
Şi, mai presus de toate, teme-te de ignoranţa ta în ceea ce-i priveşte.
Priveşte-i exact ca pe ceea ce sunt.

Oameni cărora le este teamă de flori.

poezie de Ted Sheridan, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ochii noştri nu au toamnă...

Câteodată, ochii noştri, când e toamnă, se privesc,
Pe vreun gând ce vine simplu, de demult, din primăvară,
Şi se-întorc la clipa lumii, când lumina se măsoară
Prin culorile ce-n viaţă viaţa-n muguri o clipesc.

Ochii noştri sunt în spaţiu porţi de cer şi anotimp,
Se deschid ca o corolă, ca un radar, ca o zare,
Au nevoie de lumină, de privire şi de soare,
De un timp golit în spaţiu, de un spaţiu fără timp.

Ei sunt, poate, cu uimire, cercetaşi într-un război,
Pentru care Universul n-are margini nici zăbrele,
Ci doar sensuri nesfârşite, raţiuni şi vorbe grele
Despre-un haos fără drumuri, dar prin care trecem noi.

Ne uimim de ce se-întâmplă, de-întuneric şi de flori,
Trecem totul prin idee şi-i găsim justificare,
Orice clipă de sosire are-o clipă de plecare,
Albul iernilor bogate-i o sinteză de culori.

Ochii văd, inima cere, dar atât, nimic mai mult,
Omul este tot ce poate, ochii n-au nicio putere,
Ei doar văd ce ştiu să vadă, ce se află la vedere,
Dincolo de acest spectru, este-un spaţiu grav, ocult.

Dar şi ochii par o toamnă, toamna florilor din ei,
Ofilite-n frunze moarte şi trecute prin durată,
Nostalgii pe-un vraf de umbre, umbre pe un chip de fată,
În contrast cu tinereţea-i, care poartă-n ochi cercei.

Ochii noştri sunt ca zarea, ca lumina, ca un dor,
Ei nu ştiu să fie altfel, sunt ce sunt de când se ştie,
Ei nu mint, nu fac grimase, sunt aşa cum ştiu să fie
Cum e iarba de pe coasă, cum e apa la izvor.

Ochii lumii nu au toamnă, nu se trec, nu-îmbătrânesc,
Nici atunci când trece vremea vremii ochilor de soare,
Ei sunt plini de luminiţe vii, frumoase, visătoare,
Fiindcă ochii toamnei noastre-n ochii noştri se privesc.

poezie de Gheorghe Văduva (7 august 2015, Bucureşti)
Adăugat de dory58
Comentează! | Votează! | Copiază!

Adam şi Eva

Poate că aşa a început totul
îţi înmoi degetele în culoarea roşu
aşa s-a făcut
iar pasărea învaţă să zboare chiar şi cu sânge şiroindu-i din trup
pe
cărărui vechi de brumă
chiar şi pe picioarele tale care merg în neştire ca să caute
mănăstiri curate
şi
bătăia veche de toacă
acum când a rămas doar o tăcere adâncă şi galbenă de s-au prăbuşit toate
cu pumnalul pe o bordură ca şi cum s-ar fi rănit toate ale lumii acesteia
poate doar pasărea să mai ştie
pe unde a trecut prin ce leagăne şi-a lăsat duhul
ori pe unde s-a despărţit pe lângă ce fântâni de lume
să mai treacă
hrăneşte naibii pasărea aceasta altfel
se vor opri ceasurile
după inima ei
acum
liniştită
mai sunt doar câteva cărărui de smochini şi de brumă amestecate în timpurile-acestea
probabil ar trebui să îţi scriu despre bărbat şi femeie
cum s-au întâlnit când era răcoare şi bine în poala pădurii
de unde atâta Adam de unde ar fi Eva pe care o strânge la piept după stânci
ţinându-i sânul cu mâinile crămpoţindu-l cu mâinile mâinile mâinile coapsa jupa dezvelitura ei netedă
dumnezeu a uitat culoarea în pasăre şi nu îi mai dă drumul vreodată
stă cu ghiarele-n ei
pentru că şi el este pasăre şi are un ochi în spatele capului şi cu ochiul acela nu lasă
e
doar
calea
îngerilor
care aşteaptă în spatele furiei care priveşte de departe perechea
va mai curge mult sânge până se va despărţi bărbat de femeie, din pasăre
ca să alerge din nou
întâmpla-se-va din nou atunci atingerea bărbatului
ţinându-i din nou poala rochiei ridicând-o deasupra capului să se dezgolească odată sfârşitului
bărbatul
femeia
ţinându-şi sufletul în mâini fiecăruia
p
â
n
ă
la Eden.

poezie de Iulia Elize
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dimineaţa devreme

Ceva care nu a mai fost niciodată,
care este acum
şi care apoi, iarăşi, nu va mai fi,

căruia îi sunt observator
(observator care, de asemenea, nu va mai fi) –
dar care observă parcă din eternitatea
cea fără de timp
momentul de acum:

vânzătorul care a încheiat o afacere,
femeia tânără care l-a plătit,
fetele de liceu cu buze roşii, îndrăzneţe, un pic timide,
fetele de la ghişeu în pauza pentru cafea,
barbaţii macho;

toţi bătând maşinal
apa în piua celorlalţi,
inconştienţi de mâna timpului

care face ca toate lucrurile să dispară, să pălească,
să cunoască schimbarea.
Iar ei trăiesc astăzi ca şi cum sunt eterni,
deşi sunt aici doar pentru o zi.

Iar eu observ – şi sunt ca ei
doar pentru o zi.

poezie de Louis Dudek, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

De ce mă trezesc devreme

Te salut, soare care-mi luminezi faţa.
Te salut, pe tine care faci dimineaţa
şi o desfăşori pe câmpii,
şi peste petalele lalelelor,
şi peste zorelele aţipite,
şi luminezi ferestrele, chiar şi pe ale celor
răutăcioşi sau nemernici –

îţi spun ţie, care ştii să te rogi cel mai bine,
steaua mea dragă, aflată
acolo unde te afli în univers
pentru a ne păzi de noaptea beznei veşnice,
pentru a ne mângâia cu lumina ta caldă,
pentru a ne îmbrăţişa cu razele luminii –
bună dimineaţa, bună dimineaţa, bună dimineaţa.

Priveşte-mă cum îmi încep ziua –
Binevoitoare, plină de fericire.

poezie de Mary Oliver, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Balada Anului Nou

Lumea este o dulce înverzire, probabil
sufletul este verde ca marea, şi peste el trec uneori albatroşi să se inunde de florile verzi
ale lumii
purtam cofa plină de alge
plină de verde
nu de apă
care nu eram eu ci mâinile mele pline de verdeaţă
care curgeau peste mine
ierburile
îmi făceam loc printre verdeaţa mea
măcar mă străduiam
eram undeva dedesubt, sub o apă, care era ca un suflet
mare
cuprinzându-le
era verde
era linişte în oraş, era linişte, pe şosele treceau autoturismele grăbite, albe, toate albe,
taximetrele, luminile
lampadarelor
nu făceau faţă la atâta lumină stelară
pentru că
se schimba anul
şi stelele se schimbau pe cer.
în hainele cele noi
care începuseră să pâlpâie.
nu
era prilej nici pentru râsete nici pentru plâns atâta plâns în urmă
totul era ca înainte
se scriau poveşti
multe
închizându-se copertele deschizându-se copertele
închizându-se copertele se deschideau altele foarte repede
alta
alfa
cărţile
mele sfinte pe margini frumoase copertele
unele după altele
şi nici anul nu se va sfârşi la 31 decembrie
nici nu va începe la întâi
imixtitiuni şi întrepătrunderi ale dragostei şi a dragostei noapte-zi
în schimb
poate luna
se va trezi trecută ca o luntre
unde este mult peşte nou
somnul somonul şi sabita
iar la urmă
trezirea

din cerul de

peşte

în alt cer.

poezie de Iulia Elize
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Societatea ( puls - radiografie - tratament)

Se aud sunete ciudate,
O fi inima noastră ce bate?
Se văd semne de umanitate,
Câtă dragoste e în societate?

Multe întrebări fără răspunsuri.
Sunt prea multe neajunsuri!?
Dintre toţi dumnezeii societăţii,
Cine este de fapt creatorul vieţii?

Când bătăile inimii sunt tari,
Oamenii sunt foarte mari...
Când bătăile inimii sunt slabe,
Oamenii merg în patru labe...

Părinţi ce nu-şi cunosc copiii,
Copii ce cresc fără părinţi.
Unde suntem, unde sunt viii?
Doar morţii trăiesc printre sfinţi?

Bătrâni ajunşi fără identitate,
Uitaţi complet de comunitate.
Cine să cunoască istoria reală?
Copiii sunt îndoctrinaţi la şcoală.

Cine să îndemne la unitate?
Când autoritatea e doar în acte.
Cine să răspundă pentru fapte?
Când criminalii au imunitate.

Atâtea drame şi atâtea tragedii,
Dar societatea este bucuroasă.
Unii trăiesc de parcă n-ar muri,
Alţii supravieţuiesc şi fără casă.

Iată frecvenţa inimii cum bate!
Comuniunea noastră este pe moarte.
Inima societăţii nu mai răzbate,
Iar doctorul este mult prea departe.

Acum este nevoie urgentă de tine!
Mare nevoie este acum şi de mine!
Doar împreună putem supravieţui,
Numai prin înţelepciune putem trăi.

Atâta timp cât sângele pulsează,
Speranţa noastră se înseninează.
Toţi avem datoria de a muri...
Dar avem şi bucuria de a fi vii!

Copiii sunt frumosul nostru viitor,
Bătrânii ne sunt baza cu istoria lor.
Societatea să fie un munte de iubire,
Escaladarea vieţii să ne fie fericire.

poezie de Ovidiu Kerekes (23 ianuarie 2023)
Adăugat de Ovidiu Kerekes
Comentează! | Votează! | Copiază!

Zădărnicie

Odată, demult,
am vrut să mă mut în sufletul tău, dar,
când am deschis uşa, era cineva înăuntru care
mi-a făcut semn cu mâna că
nu mai sunt locuri disponibile!

Apoi, am vrut să sar, pur şi simplu, în inima ta,
căci zărisem acolo un măr irezistibil de roşu, dar,
ca să ajung la el,
trebuia să trec peste o punte
foarte îngustă şi surprinzător de fragilă,
de pe care, chiar la primul pas,
aş fi căzut în prăpastie şi...
n-aş mai fi putut ieşi de acolo,
niciodată...!

Pe urmă, am vrut să mă agăţ de fiinţa ta
sau măcar de mâna ta dar,
fiindcă mi-o întindeai de pe celălalt mal,
am ezitat...!
Am ezitat atât de mult, încât tu
ai obosit până la urmă şi,
înainte ca eu să mă dezmeticesc,
ai dispărut...
Ai dispărut şi
ai început să te risipeşti:
a toamnă, a zădărnicie, a destin...
Acum, nu-mi mai rămâne decât
să caut urmele paşilor tăi,
ale glasului, ale întregii tale fiinţe...
Uneori, le regăsesc în mireasma unui măr...
îl privesc stupefiată: e atât de roşu...
oare unde l-am mai văzut?
Alteori, îţi aud glasul în cuvinte,
dureros înşiruite, pe o margine de infinit:
toamnă, zădărnicie, destin...!
Prea multe cuvinte, pentru un singur înţeles: absurd!
Dar, de cele mai multe ori,
când îmi ridic ochii spre imensitatea albastră,
dintr-un colţişor, mai azuriu decât cerul însuşi,
îţi regăsesc fiinţa întreagă,
alcătuită dintr-un singur cuvânt: iubire!

poezie de Iulia Mirancea (10 noiembrie 2012)
Adăugat de Iulia Mirancea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Narcise galbene

E important să nu vezi lumea dintr-un singur sens

ea se împarte în multe fibre, dimensiuni
direcţii
mă reped asupra ta ca asupra unei prăzi
pe care nu o voi avea niciodată
iubesc acele minute pe care nu le voi avea
acele membre încolăcite, acele vorbe în dimineaţa prea rece
în care vrei să mă ţii de mână, incoerent
în timp ce narcisele galbene
taie aerul cu prea multa lor culoare
sunt bolnavă,
mă îndrept spre o stare nedefinită,

spre un lucru
pe care nu-l pot anticipa
sunt ca o apă neliniştită.

poezie de Irina Lazăr
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Încă o toamnă

&

depăşeşti bariera sunetului
o undă îţi penetrează oasele

cine mai poate să zboare astăzi în afară de păsări printre blocurile înalte şi gri

un blocaj pe autostradă e suficient
să te aducă cu picioarele pe pământ

şirurile de maşini în care fiecare
se uită la jumătatea sa şi câte o pasăre care se izbeşte de parbriz

e o toamnă întinsă ca o pânză de apă freatică
peste oraş

zbori şi tu întins ca în visele acelea ciudate şi frumoase

şi vezi

micuţele trupuri în agonie
drumurile ca nişte râuri roşii

satele în care au crescut bunicii noştri
în care au mâncat cea mai proaspătă pâine abia scoasă din cuptor

acum şirul de maşini porneşte încet

şi tu cobori în picaj

o frunză de toamnă desprinsă din cel mai înalt copac

aş vrea sa-ţi povestesc mai multe

dar deja e târziu / păsările negre au făcut un zid de apărare în jurul meu
am ajuns o pradă şi doar el mă mai poate salva.

poezie de Daniela Bîrzu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Intuneric

E lungă noaptea, dar eu nu ştiu
Inspectez acum fantasmele agăţate în copaci
Pocnete surde şi reci au vibrat în mine aorta
Un lung fior... E doar poezie
E seara care aduce liniştea necesară
Pentru mine şi Ea,..., e liniştea care trebuie
Nu se poate, de ce apar maşini?
Nu există maşini, nu există blocuri
Nu există pietre, nu există nici bani
Există doar pomii şi păsările nopţii
Există doar spiritul verde al apei
Cu liane mieroase încolăcite de după gât
Eu ştiu, în această călătorie imaginară
Câte vietăţi sunt acolo unde nu-mi imaginez
Fiecare copac e un uriaş paşnic
Fiecare vuiet e un strigăt ancestral
Am găsit cheia, dar nu am voie să o ştiu
Esenţa e în spatele tuturor lucrurilor
Cel mai albastru tril de privighetoare
Cei mai strălucitori ochi de bufniţă veselă
Şi acolo, în pustietatea imaginii
Eu sunt mult prea bătrân ca să mai visez
Eu am riduri groase de trei centimetri
Şi o durere acută în zona pectorală
Zilele trec, dar eu nu trebuie să ştiu
Peste tot sunt doar spirale ruginite
Unele se desfac, altele alunecă-n pământ
Toate consignaţiile au fost inundate de viermi
Şi toate măturile de vrăjitoare au fost luate
La administraţie. Aiurea!
Puterea nopţii este mult mai mare...

poezie de Leonard Sandor
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!

Stele

ce sunt stelele? am întrebat
cu toate că nu aşteptam nici un răspuns

stelele sunt licuricii cerului
care se nasc, trăiesc şi mor în fiecare noapte

stelele sunt globuri mari de foc
în care ard toate părerile de rău, toate amăgirile

stelele sunt vestitorii împlinirii dorinţelor
atunci când când cel ce se roagă chiar crede în tăria rugăciunii

stelele sunt tovarăşii de drum ai lunii
să nu se plictisească nopţi de-a rândul în singurătate

încă nu ştiu ce sunt stelele, dar ştiu că toţi oamenii frumoşi
ne privesc din adâncul nopţilor şi ne veghează

poate, cândva, voi fi şi eu o stea...
poate

poezie de Costel Macovei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

După oglindă

Dansul acesta înţelege-l acum după paşi
de unde începe talpa mea să calce în care ceas în care dans dincolo de oglinda cea mare
nu mă lăsa să îţi spun totul eu
pesemne dragostea este păşitul într-o oglindă
aşezarea în ea
dacă tu mă urmezi, pesemne că ne vom îndrăgosti

lăsa-vom în spate odăile femeile tale pieptănătura timpului şi ceasurile care ştiu doar bătaia uniformă a secundei orologiul pe care l-ai cumpărat de la un anticar pe vecinul de la apartamentul doisprezece şi stupii lui din care ne-am hrănit lăsa-vom copiii pe care nu-i vom avea niciodată şi pe cei pe care îi vom avea lăsa-vom laptele de pe foc care dă să se-îmbrânzească în pasul cel vechi al timpului şi levănţica din dulapurile prea noi pe care le făceau ei dintr-un fel de rumeguş galben şi roz aurul de pe călcâiele mamei mele şi cerul mijit strâns într-o bucăţică de drojdie putrezită lăsa-vom cuptorul de pe-afară cu pâinea proaspătă şi moale aburindă în el care îmi aparţinea doar plină de funingine prea fierbinte tuleiele de porumb din care se face mălaiul pentru pâinea ce nouă a noului pentru că din galben se poate face orice pâine şi pe bărbatul pe care visam să-l iubesc în trecut în orice trecut

se va face dintr-odată lumină peste oglinda mea cea mare peste nisipul din ea

şi mă vei ţine în braţe doar în câmpia cea nouă, plină de flori

îmi vei spune prostii

lucruri portocalii, care se zic când vremea cucereşte pe fereastra închisă

căci dincoace de oglindă s-a făcut frig
ca şi cum soldaţii ar fi început să mărşăluiască cu puşca pe umăr
în cadenţă
sunt soldaţii nimănui dar nimeni pesemne ştie care sunt soldaţii lui şi care sunt măsurile răului şi a vânătoriilor de tot felul
şi îmi aduc aminte de ceasuri
pendula bate sarcastic nu mai este era timpurilor şi a secundelor care bat aceeaşi măsură
ca şi soldaţii
de aici va începe un timp nou şi o nouă oglindă
una mai mică
a tuturor împăciuirilor

în care vom sta amândoi
ca într-un fel de stea, cu pajişti de foarte departe.

poezie de Iulia Elize
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

De unde atâta nefericire?

De unde atâta nefericire,
Când raze pier şi noaptea vine
Pe la uşi, pe la fereşti,
Peste oamenii cu măşti?
Unde-s zâmbetele false,
Şi visele de soare arse?
Unde-s toţi ce i-ai întâlnit,
În drumul tău spre paradis?
Şi azi, ca ori şi care zi
Sperai că soarele va răsări
Acolo unde-i nefericire
În suflete avare de iubire.
Dar e soarele a uitat,
Sau poate doar n-a mai luptat,
Pentru iubiri ce noaptea mor
Iar dimineaţa răsar în zor.

poezie de Adriana Monica Burtea (4 aprilie 2016)
Adăugat de Adriana Monica Burtea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Unde...?

Unde se sting iubirile?
Când se şterg cuvintele?
Unde se termină timpul?
În care anotimp le vine rândul?

Unde te voi regăsi, în care zi?
Din calendar, din Galaxii?
Ş-atunci ce voi mai fi?
Ce-mi vei... mai fi?

În care toamnă am să ştiu?
Că-s mort sau că sunt viu?
Că pământul ce m-acoperă,
Nu-i cerul luminat de stele!

Unde să te mai caut?
Prin ce cuvinte?
Ce unghere?
În ce lume fără Soare?

Cum de te-am pierdut?
Încă de la-nceput?
Când îmi erai doar răsărit,
Şi-o viaţă de-mplinit!

Cum să... te uit?
Sau poate nici nu ai vrut!

poezie de Mihai Marica
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!