Pământ şi cer

Vorbesc bătrânii că a fost, demult,
un cer mult mai aproape de pământul
ce l-a primit să-i fie lui veşmântul,
pe vremea din povestea ce-o ascult.

Era uşor atunci să urci la cer
sau, pentru cei de-acolo, să coboare,
făcându-şi trepte razele de soare,
la cei aflaţi mai jos c-un palier.

Erau nemuritori acolo, sus,
dar nu şi jos, în viaţa pe pământ
în care îşi găseau, ades, mormânt,
căci Timpul nu-l aveau aici supus.

Dar ea, o zână-n vremea de demult,
venea adesea-ntr-un anume loc,
atrasă de-un mănunchi de busuioc
cu un efect, asupra ei, ocult.

Ştia şi el, cel care-l aşeza,
ştia şi ea că legea e nedreaptă
cu ea, cu el, cu tot ce îi aşteaptă,
dar nu putea să nege: îl iubea.

Şi a rămas, privind albastrul cer
cum se ridică dezgolind pământul,
a alungat din inimă frământul,
iar ce a fost apoi... e un mister.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu din Chipul iubirii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fâl-Fâl

O fluturiţă din zăvoi
A întâlnit un fluturoi
Pe care îl ştia demult,
Din vremea marelui tumult
Când, prospături şi el şi ea,
Cu aripi ca de catifea,
O zi întreagă s-au iubit,
Apoi s-au pus pe fâlfâit:
Fâl-fâl şi el,
fâl-fâl şi ea...
S-au dus.
Niciunul nu credea
Că se vor mai vedea cândva,
Dar cineva,
Acolo sus,
Îl tot privea
Şi nu ştia
De ce e el tot supărat,
Şi o pândeşte pe-nserat.
Mă rog, acum s-au întâlnit,
Iar el, pe-un ton puţin răstit
A abordat-o cam aşa:
- Să-mi spui, cinstit,
Acum, pe loc:
Ce văd eu, sus, pe rămurea,
Şi nu îmi seamănă deloc,
E sau nu e... omida mea?

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lacrimi în eter

Pe vremea când se coborâse cerul
iar oamenii se căţărau pe nori,
erau poveşti ce adânceau misterul
îndrăgostiţilor rătăcitori.

O astfel de poveste-a fost cântată
la o nedeie, de un bard local,
în sat, pe când bunica era fată,
iar ea a reţinut-o integral.

Spunea povestea că într-o cetate,
trăia, modest, un fiu de-armurier
care-ndrăznise-n rânduri repetate
să se declare mare cavaler.

Ştia să lupte şi o dovedise
în crâncene-ncleştări cu un duşman
ce ne-ntrerupt cetatea o lovise
venind, ades, pe drumul dunărean.

Era îndrăgostit şi-avea nevoie
de-o aură şi de respect, de bani,
căci un sărac lipit nu are voie
să se amestece printre şoimani.

Iar ea, din lumea bună a cetăţii,
frumoasă, ca o sfântă între sfinţi,
era întruchiparea voluptăţii
în ochii lui ce-o adorau, cuminţi.

Şi se iubeau. S-au cunoscut în seara
în care o victorie serbau;
privirea lui s-a înmuiat ca ceara
în timp ce ochii ei îl cercetau.

S-au întâlnit, apoi, în multe rânduri,
dar ochii de prin ziduri i-au văzut
şi, fără a mai sta pe gânduri,
la uşi întunecate au bătut.

A fost blestem, a fost vrăjitorie,
a fost ceva ce nimeni n-a ştiut,
căci de atunci şi, poate, pe vecie,
cei doi n-au mai ştiut de vreun sărut.

El pare fericit şi străluceşte
privindu-ne de pe albastrul cer,
iar ea, sfioasă, noaptea ne-aminteşte
că stelele sunt lacrimi în eter.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iubirea lor

Iubirea ei... se-ascunde în falduri de mister,
fugind cu amintirea din vremea ce-a apus;
Iubirea lui... aşteaptă, de dincolo de cer,
ca norii să dispară, cu tot ce i-a adus.

Iubirea lor, aceeaşi, se-ascunde în tăceri
şi pare liniştită, dar suferă-n pustiu,
şi simte cum îşi pierde o parte din puteri,
şi plânge ca o mamă la moartea unui fiu.

Iubirea ei... se-ascunde, când ştie c-ar putea
să se arate iarăşi, să spună un cuvânt;
Iubirea lui... aşteaptă, nu ştiu ce speră ea,
căci norii o separă de tot ce-i pe Pământ.

Povestea ei ciudată, nu pare-a se sfârşi,
căci nu "a fost odată". O fi, sau n-o mai fi?

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu din Chipul iubirii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Om şi deltă

E gol, din nou, vintirul. Mâna-i rece
încearcă să îl tragă. E prea greu!
Se simte părăsit de Dumnezeu
şi de noroc, iar timpul... timpul trece.

Mai are unul şi-i departe satul.
De când s-a luminat, a căutat
prin toate câte-au fost. A colindat,
în balta lui, de-a lungul şi de-a latul.

Ce-a fost, a fost demult şi nu mai este,
iar ce mai este-acum nu-i de-ajuns,
dar poate-n locul lui cel vechi, ascuns,
o fi ceva şi-n vremurile-aceste.

Îndreaptă lotca, ghionderul se-nfige
în mâlul gros şi negru din afund,
iar amintiri prin gânduri îi pătrund
şi caută voinţa să-i instige.

E mult de-atunci, la început de viaţă,
copil lipsit de griji ce hoinărea
prin apele din delta ce-i părea
o junglă deasă, plină de verdeaţă.

Era o curte-a lui, era şi raiul
în care se născuse. Îl ştia.
Era un loc de joacă ce-i dădea
atât cât trebuia să-şi ducă traiul.

Iar peştele... Era atâta peşte
încât îşi alegeau de prin vintir
doar ce voiau. Era un fel de bir
luat naturii simplu, bărbăteşte.

A fost demult. Acum e sărăcie.
Pe masa lui, un peşte-acum e rar.
Încearcă, dar încearcă în zadar
să prindă,-n primăvară, o scrumbie.

"Ia să vedem!". Ridică, scurt, de plasă
şi-l vede. "Vai, săracul cufundac!
Ce-ai căutat aici, la fund de lac?
Nu ştii că soarta-i, uneori, câinoasă?"

L-a desfăcut şi, chiar atunci, în mână,
o aripă, încet, a tremurat,
apoi, de-o palmă aspră mângâiat,
s-a scurs, uşor, spre delta cea română.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Atracţia trandafirului

Venea mereu, venea grăbit,
Stătea în aşteptare
Strângând la piept, neliniştit,
Cea mai frumoasă floare.

Venea şi ea, maiestuos,
Adesea încruntată,
Şi, uneori, privea duios
Figura-i încurcată.

Iar trandafirul... îl lua
Nepăsătoare,-n mână,
Şi nu ştia, sau nu-i păsa,
Că el vrea să rămână.

O aştepta pe drumul ei
Iar ea, tot ocolindu-l,
Grăbea, pe vechile alei,
De-o vreme, nici privindu-l.

Dar, într-o zi, spre floarea lui,
S-a arătat, plăpândă,
Din ochi frumoşi, din ochi căprui,
Privirea nouă, blândă.

Erau alţi ochi, de suflet cald,
Era un dar al vieţii:
Iubire-nfăşurând c-un fald
Relicvele tristeţii.

A fost, atunci, şi a rămas,
Înflăcărată, vie,
Va fi cu ei şi la popas
Acasă,-n galaxie.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Orfeu

În timpuri ce-au trecut demult
Ca nişte păsări călătoare,
Mă mai duceam să mai ascult
Cum stropi de ploaie, în tumult,
Păreau descântece-n altare
De ocult.

Acolo-n podul casei vechi,
Sub ropotiri diluviene
(Ca-n vremea zeilor străvechi)
Priveam cum porumbei, perechi,
Se-alintă, netezindu-şi pene
La urechi

Şi timpul, podul, ploaia, eu,
Păream o scurtă simfonie
(Aşa cum viaţa e mereu)
Cântată-n ţărmul elizeu
Şi-n lunga lui călătorie,
De Orfeu.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Odiseea spre neuitări

Demult, demult,
Îmi place primăvara s-o ascult,
S-o simt, să-mi fie
O mângâiere şi o bucurie,
Să-mi dea mireasma florilor de tei
Şi amintirea vechii odisei
A paşilor pe care-n vremuri, eu,
Îi presăram pe drumul tău, mereu,

Căci tu-mi erai
Ispita coborâtă dintr-un rai
Ori dintr-un vis
Pe care Universul l-a trimis
Unduitor, tăcut, plutind uşor
Prin liniştea adâncului de dor
Şi ai rămas pe-un loc ce-n veşnicii
A fost al tău şi te-aştepta să vii.

Acolo-mi eşti,
Neîncetând de-atunci să-l îngrijeşti,
Să-mi fii, să-ţi fiu
O primăvară-a timpului târziu
Din sufletu-mi ce vrea să îţi rămână
Acelaşi ce a fost şi, mână-n mână,
Să trecem împreună în uitare
Şi-n neuitări din viaţa viitoare.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pădurea moartă

Era o pădure în care, demult
ceva s-a-ntâmplat, căci pustiul din ea
- îmi spune legenda ce astăzi ascult -
pe nimeni nu lasă acolo să stea.

Sătenii se-nchină şi fac un ocol,
cu ochii-n pământ şi privind speriaţi
copacii pădurii cu sufletul gol,
ce par că sunt paznici pe veci blestemaţi,

Căci mulţi au fost martori războiului dur
în care oşteni pământeni au murit
în lupta cu oamenii marelui fur
trimişi să-i aducă ce mult şi-a dorit:

Era o fătucă, născută aici,
frumoasă cum n-a mai fost alta de-atunci,
crescută în casă din lemn şi chirpici
cu horn, cu şindrilă, şi plină de prunci.

A vrut-o stăpânul, dar n-a reuşit,
căci vechea pădure i-a dat adăpost,
iar el, un blestem peste ea a rostit
şi mulţi au murit căutând fără rost.

Se spune c-adesea la margine-apar
o fată şi-un tânăr ce-aleargă grăbit,
privesc înspre sat, se întorc şi dispar
în umbrele nopţii, spre-un loc tăinuit,

Apoi se ivesc dintre ceţuri, duium,
oştenii în zale bătând vechiul drum,
armată de oase ce piere în fum
şi toată pădurea-i plouată cu scrum.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ochi uitaţi

Ce trist e când vine vremea,
Şi ochii ni se întâlnesc,
Să mă pierd în adâncimea
Onglizii tale sufleteşti.
Ce trist e când vine vremea,
Şi ochii ni se întâlnesc,
Să tânjesc dup-o privire
Ce infinită mi-o doresc.
Ce trist e când vine vremea,
Şi ochii ni se întâlnesc,
În albastrul lor sublim
Să mă pierd ca-n labirint.
Ce trist e când vine vremea,
Şi ochii ni se întâlnesc,
Lumea-ntreagă să se oprească,
Doar ca eu să-i proslăvesc.
Ce trist e când vine vremea,
Şi ochii ni se întâlnesc,
Ochii tăi să mi se pară,
Casă sufletului meu.
Ce trist e când vine vremea,
Şi ochii ni se întâlnesc,
Să te urc pe-un piedestal,
Şi să nu te mai urnesc.
Dar mai trist când vine vremea,
Şi ochii nu se mai întâlnesc.
Şi ai vrea să simţi durerea,
Doar o dată să-i mai vezi.
Să te îneci din nou în ei,
Să-ţi spună din nou poveşti,
Să-ţi creezi din nou iluzii,
Că în conştiinţa lor, trăieşti.
Dar pleoape grele îi ascund,
Trecut-a timpul peste noi,
Aproape am uitat albastrul
Ce l-am idolatrizat demult.

poezie de Mihaela Ciuhoreanu
Adăugat de Mihaela Ciuhoreanu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ultima dorinţă

Era bătrân, bolnav... Ştia de-acum
Că nu mai e dulăul care-a fost
Când îşi avea-n ograda lui un rost.
Ştia că-i vremea ultimului drum.

Era slăbit, nu mai putea mânca
Nici oase şi nici codrul mic de pâine
Ce, altădat', în colţii lui de câine,
Pe loc, în mici fărâme se spărgea.

În colţul lui din capăt de grădină,
Privea spre cei ai casei, mai lătra
Când un străin în curte le intra
Sau când dădea târcoale vreo jivină.

Să se ridice, îi era mai greu
Dar o făcea, se bucura cu drag
Atunci când, de departe, pe drumeag,
Simţea că vine singurul său zeu.

Îi aştepta, lătrând cu bucurie,
O vorbă ori o mână de alint
Pe capul său cu fire de argint
Ori pe spinarea lui, de-acum surie.

Şi le primea, era şi-acum iubit
Ca altădat', la fel ca-ntotdeauna
Când ei, în joaca lor, erau totuna,
Când timpul nu era de socotit.

Se gudura. Mai vechea alergare
O mai avea prin vise, uneori,
Acelea-n care el, în primii zori,
Voia doar joacă, joacă şi mâncare.

Au fost atâtea clipe împreună,
Atâtea zile, nopţi, atâţia ani
Ce-au fost prieteniei artizani,
Încât "Adio!" n-ar putea să-i spună,

Şi n-ar putea să facă un păcat
Plecând acum, departe să îi fie
În clipele de ultimă-agonie,
Iar el să-l plângă. Nu! Şi l-a muşcat.

A dispărut luându-şi suferinţa,
Crezând că-i doar a lui. N-a bănuit
Că-n urma lui, cel care l-a iubit
Nu-l căuta. I-a respectat dorinţa.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu-l mai aştept pe Moş Crăciun

Eu nu-l iubesc pe Moş Crăciun,
Cu mine el nu a fost bun,
Mereu el m-a sărit din rând,
Cadou nu mi-a adus nicicând.

Obrăznicii nu prea făceam,
Îl aşteptam privind pe geam,
Drumul spre mine nu-l ştia,
De-aceea cred că nu venea.

Tristeţea-n suflet ascundeam,
La nimeni of-ul nu-l spuneam,
Îmi impuneam să fiu mai bună,
În anul următor să vină.

Anii treceau, el nu venea,
Nădejdea rost nu mai avea,
Timpul s-a scurs şi pot să spun,
Nu-l mai aştept pe Moş Crăciun.

poezie de Viorica Pop din Paşi spre viaţă (20 noiembrie 2005)
Adăugat de Viorica Pop
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lucian ajunse în faţă. Privi spre Lia; ea era acolo... Îşi ridică privirea albastră şi-l zări; nu doar pe el, ci şi urmele de pe obrajii lui. Acum ea nu se mai gândi la titlul lui de "Don Juan", ci la faptul că urmele acelea l-ar putea dezavantaja în faţa Comisiei. Se încruntă uşor şi-i făcu discret un semn cu mâna, indicându-i obrazul ei. El nu pricepu deloc ce dorea ea; ştia bine că fetele nu-l sărutaseră deloc, aşa că nu încercă să se şteargă; nici măcar nu intenţiona acest lucru. Lia mai privi spre el şi repetă gestul, ceva mai insistent. "Ce naiba vrea să-mi arate? Sau să-mi spună? Sunt neobrăzat?! De ce oare? Doar pentru că am întârziat niţeluş?" se gândi Lucian şi ridică uşor din umeri, a nepăsare, apoi, nepricepând semnele ei, nu mai privi deloc spre ea. Într-adevăr, întârziase puţin, dar ce ştia ea? Tot nu era vina lui, în nici un caz! Şi nu-i convenea deloc faptul că ea-l considera neobrăzat, sau cum anume, doar ea ştia... Preşedintele Comisiei Disciplinare nu sosise încă. În schimb vicepreşedintele se afla acolo. Domnul Sever Forţan îşi ridică privirea spre sală şi-l observă pe Lucian.

citat din romanul Proxima, Partea I: "O misiune specială" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Împăratul ştia că le ţine pe toate închise la un loc, într-o cămară din palatul său, încuiate şi zăvorâte cu nouă uşi de fier şi cu nouă lacăte mari. Dară nimeni nu ştia ce fac ele noaptea de li se rup încălţămintele, căci nimeni nu le văzuseră până atunci ieşind din casă, căci nu puteau. Pasămite, lor le era făcut ca aşa să-şi petreacă vremea în toată viaţa lor. Aşa le era orânda. Cum se auzi de această hotărâre a împăratului, începu a curge la peţitori; ba feciori de domni şi de împăraţi, ba feciori de boieri mari, până şi feciori de boieri mai mici. Şi care cum venea se punea de pândă la uşa domniţelor câte o noapte. Împăratul aştepta cu mare nerăbdare în fiecare dimineaţă ca să-i aducă câte vreo veste bună; dară în loc de aceasta, i se spunea că junii ce se puneau de pândă seara nu se mai găsesc dimineaţa. Nu se ştia ce se fac. Nici de urmă măcar nu li se mai dedea. Unsprezece flăcăi o păţise până acum. Ceilalţi cari mai erau, începuseră a se codi; nu mai voiră să stea de pândă. Se lipseau de a lua de neveste nişte fete pentru care se răpune atâţi tineri.

Petre Ispirescu în Cele douăsprezece fete de împărat şi palatul cel fermecat
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Casa în culori de toamnă

S-a îmbrăcat în toamnă casa noastră:
Şi-a pus culoarea frunzei ruginii
Pe-nfrigurarea viţelor de vii
Ce îşi arată strugurii-n fereastră.

Se scurge, printre pete de rugină,
O lacrimă de cer pe-acoperiş,
Dar se opreşte, parcă pe furiş,
În streaşina cu resturi de glicină.

Prin geamul spart, ca-n vremea de demult,
Mai trece-o rândunică-n goană mare
Înviorându-i trista nemişcare.

E cuibul gol. Din vremea de tumult
N-a mai rămas nimic. Pot să ascult
Tăcerea unei case vechi... şi doare.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Noapte de mai

A fost o noapte-n luna mai
când stelele, mirate,
au strălucit când tu dansai
şi-au vrut să te arate
aceluia ce te privea
în toată frumuseţea ta,
de-o rară puritate.

Eu te priveam înmărmurit
iar muzica tăcuse
şi, ca prin vis, te-am auzit,
sau poate îmi păruse:
"-Dansezi? - Eu,... sigur, dar aş vrea...
- Stai liniştit, îţi voi cânta!"
... iubirea apăruse.

N-a fost un dans, a fost un zbor
prin lumi necunoscute,
în care te strângeam uşor
în mâinile făcute
un arc în timpul preţios
pierdut din vremea lui Cronos
în spaţii absolute.

Am fost în al iubirii pont,
în spaţiul dintre fapte,
privind acelaşi orizont
acolo,-n marea noapte.
Apoi, de mână şi uşori,
strălucitori ca nişte sori,
ne-am mângâiat cu şoapte.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Frunze

Se-aştern de parcă-s clipe dintr-o viaţă
pe care o pictează-n ruginiu,
acoperind tot ceea ce răsfaţă
un codru ce n-a fost, nicicând, pustiu.

Era de-un verde crud, iar timpul - stâncă
nesfărâmată-n fire de nisip,
se îmbrăcase-n mantia ce, încă,
avea puterea de a-i da un chip.

Pe chipul lui, un verde ne-mblânzit
s-a menţinut o vreme, dar apoi,
a dispărut, căci timpul, plictisit,
s-a vrut, iar, nevăzut, trecând prin noi.

Şi tot ce-a fost atât de verde-odată
a devenit, treptat, de-un galbel-pal,
în clipe ce se-aştern pe viaţa toată
ca frunze ce-o acoperă, brutal.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Privind-o, Lucian îi ghicea chiar şi fără să o vadă îndeaproape, nerăbdarea cu care aştepta nota pe care chiar el i-o va acorda, dar el prelungi puţin aşteptarea, nu pentru a-i mări suspansul, ci pentru a cântări bine asupra deciziei sale. Nu dorea s-o favorizeze cu nimic faţă de ceilalţi, doar pentru ceea ce simţea pentru ea. Aici sentimentele nu aveau nici o valoare şi nu puteau trece înaintea pro-fesionalismului. Revăzu de mai multe ori rezolvarea ei şi nu-i găsi nici un cusur, deci, nimeni nu-l putea acuza că ar fi fost cumva părtinitor. Atunci se hotărî brusc; ştia ce are de făcut.

citat din romanul Proxima, Partea I: "O misiune specială" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Al cui e soarele?

Al cui e soarele de-a pururi
Al cui pământul pentru veac?
- Cine-a venit aici puternic
Şi cine n-a plecat sărac.
Cine-i pe lumea asta veşnic
Şi ce-i aici netrecător?
- Ce oare e mai slab ca viaţa
Ce zboară oare mai uşor?

Ce-i mai supus ca omu'-n lume
La trecere şi la dureri?
Ce zi nu poate să ne-aducă
Sfârşitul unei triste seri?

Cine-a putut opri vreodată
Vreun timp şi soare pentru el?
- Cine-a putut scăpa pe lume
De putrezirea de vreun fel?

A cui averi n-au fost trecute
Şi-a cui locaş nu s-a mutat?
- A cui tărie n-a fost frântă
şi-a cui putere n-a-ncetat?

... Sărmane călător, ia seama
La câţi au fost şi nu mai sunt,
Aceiaşi soartă te aşteaptă
Nu-ţi crede raiul pe Pământ

poezie celebră de Traian Dorz
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Profesorul de geografie

Nu mă iubea profesorul de geografie,
ştia el de ce,
eu coloram cu albastru câmpiile, munţii,
iar mările, fluviile erau purpurii.
Se enerva rău dascălul,
Îmi punea numai note mici,
Dar am câştigat iubirea Krimhildei,
ştia ea de ce.
Simţea că e sânge bun în artere,
Am avut cu ea şapte copii,
Apoi am murit fericiţi, împreună,
Albastrul cobora în câmpii.

poezie de Boris Marian Mehr
Adăugat de MG (Ματθαιο`
Comentează! | Votează! | Copiază!

Prinţesa din turn

Crescuse într-o vreme când, în ţară,
trufaşii seniori voiau putere
şi căutau, averea princiară,
s-o crească-n grabă, semănând durere
în rândul celor cu o viaţă-amară.

Plecaseră, demult, din vechea casă,
atunci când noul domn, cuprins de ură,
prin legea lui cea crudă, nemiloasă,
ameninţând cu o pedeapsă dură,
şi pâinea le-a luat-o de pe masă.

S-au aşezat în mijlocul pădurii,
departe de război şi de hoţie,
săraci, făr-adăpost sau de-ale gurii,
dorind ca libertatea să le fie
păstrată cu puterile securii.

Erau puţini, dar vrednici şi, cu anii,
au reuşit să-şi facă, împreună,
un rost, o viaţă nouă,-n care banii
n-aveau valoare-n casa lor comună,
în care fii erau chiar şi orfanii.

Pădurea lor le oferea de toate,
iar apele din râu, de peşte pline,
le completau vânatul, iar, curate,
poienile, sau margini de rovine,
erau cu multe grâne cultivate.

Ieşeau ades, în nopţi cu lună plină,
spre târguri, din ce-aveau ca să mai schimbe,
se strecurau, cu paşii de felină,
pe drumuri ce păreau pe ei să-i plimbe,
deşi distanţa nu era puţină.

Erau puternici şi atât de tineri,
încât erau priviţi de multe fete,
iar ei, de-un timp, nu mai aveau abţineri
priviri strălucitoare să-şi desfete
cu ochi ce-i admirau, cu mici reţineri.

Aşa a cunoscut-o: într-o seară
când, printre alte stele, o privire
cu ochi căprui, de-o strălucire rară,
l-au străbătut, spre suflet, cu iubire,
făcându-l să tresară prima oară.

Era în turn, era demult închisă
de-un nobil ce-a dorit-o de soţie,
dar ea, a lui, n-a fost nicicum dispusă
în viaţa ei, pereche să îi fie,
şi-a fost, în turnul dinspre nord, trimisă.

Cu fraţii lui, au fost discuţii dure,
dar, în final, au mers cu el în luptă,
au câştigat şi-au reuşit să fure
frumoasa ce din dragoste se-nfruptă,
prinţesă... într-o casă din pădure.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu din Zece
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!