Noi începuturi

Sălbatic, un urlet se-aude
pierzându-se-n văile ude,
trecând peste stâncile toate
din muntele-n care o mamă
uitând crezuri vechi, alungate,
feciorul îşi cheamă.

Se simte pierdută-n regatul
în care doar ea şi băiatul
scăpaseră din vânătoarea
de lupi şi de alte jivine,
urmându-şi intinctul, chemarea
în viaţă a-l ţine.

Trăiau, pe atunci, într-o grotă
din munte, mai sus, la o cotă
la care pădurea dispare,
lăsând printre stânci numai jnepeni,
iar urmele de pe cărare
nu poţi să le depeni.

Cu greu, sacrificii şi muncă,
urmând a naturii poruncă,
l-a dus, educându-l, prin lume,
de multe ori rea, adversară,
în care-a putut să-l îndrume
c-o dragoste rară.

Crescuse, puternic şi suplu,
vânând amândoi ca un cuplu,
regină şi prinţ în ţinutul
în care, solemn, hieratic,
urlau, înspre lună, salutul
energic, sălbatic.

A fost însă-o noapte geroasă
în care, de urlete-atrasă,
venită din neguri de munte,
o nouă chemare apare,
pornită, cumva, să-i înfrunte
pe vechea cărare.

A fost mult prea mult, iar regina,
uitând şi vânatul, şi cina,
a fost la un pas de-a ucide
străina din alte ţinuturi,
venită cu gânduri avide
spre noi începuturi.

A fost o-nfruntare de groază
în care cuvântul "cedează"
se pare, străin de-amândouă,
a fost cel impus, la plecare,
de lupul ce-n viaţa cea nouă
a vrut împăcare.

Şi-acum se aude, sălbatic,
un urlet mai slab, singuratic,
al celei rămase regină,
ce, fiul plecat, îşi mai cheamă,
urlând, înspre luna cea plină
durerea de mamă.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Povestea stâncii

Povestea ei, povestea stâncii sumbre
ce plânge-adesea în pădure, sus,
în munte, când, venind prin ceaţă, umbre
coboară spre poiană, în apus,

e-atât de veche şi atât de tristă,
încât se spune rar, la focuri vii,
de către cei ce-n munte mai rezistă,
uitaţi de timp, de ceruri şi de fii:

Era odată-n munte veselie
la stâna c-o băciţă şi-un cioban,
în grija lor, aproape cu o mie
de oi crescute-n raiul dunărean.

Se bucurau, trăiau în libertate
şi se iubeau, munceau, iar viaţa lor
era cum nu credeau că se mai poate
mai bună, mai frumoasă, făr-un nor.

Şi-ar mai fi fost, dar, peste munte rege,
venit din depărtare, de curând,
era un urs ce n-a mai vrut să plece,
şi le lua mioarele, pe rând.

S-a întâmplat ca, într-o-anume noapte,
să îl înfrunte cu-arme ce-au avut
şi ea, şi el, şi câinii – toţi cei şapte –
Au fost învinşi, răniţi şi au pierdut.

Au îndrăznit, au înfruntat un rege
şi au plătit prea mult: durerea ei
de dincolo de ea, de orice lege,
de moartea lui ce-a transformat-o-n stei.

Iubirea ei mai străluceşte, încă,
în inima închisă într-o stâncă.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Prinţesa din turn

Crescuse într-o vreme când, în ţară,
trufaşii seniori voiau putere
şi căutau, averea princiară,
s-o crească-n grabă, semănând durere
în rândul celor cu o viaţă-amară.

Plecaseră, demult, din vechea casă,
atunci când noul domn, cuprins de ură,
prin legea lui cea crudă, nemiloasă,
ameninţând cu o pedeapsă dură,
şi pâinea le-a luat-o de pe masă.

S-au aşezat în mijlocul pădurii,
departe de război şi de hoţie,
săraci, făr-adăpost sau de-ale gurii,
dorind ca libertatea să le fie
păstrată cu puterile securii.

Erau puţini, dar vrednici şi, cu anii,
au reuşit să-şi facă, împreună,
un rost, o viaţă nouă,-n care banii
n-aveau valoare-n casa lor comună,
în care fii erau chiar şi orfanii.

Pădurea lor le oferea de toate,
iar apele din râu, de peşte pline,
le completau vânatul, iar, curate,
poienile, sau margini de rovine,
erau cu multe grâne cultivate.

Ieşeau ades, în nopţi cu lună plină,
spre târguri, din ce-aveau ca să mai schimbe,
se strecurau, cu paşii de felină,
pe drumuri ce păreau pe ei să-i plimbe,
deşi distanţa nu era puţină.

Erau puternici şi atât de tineri,
încât erau priviţi de multe fete,
iar ei, de-un timp, nu mai aveau abţineri
priviri strălucitoare să-şi desfete
cu ochi ce-i admirau, cu mici reţineri.

Aşa a cunoscut-o: într-o seară
când, printre alte stele, o privire
cu ochi căprui, de-o strălucire rară,
l-au străbătut, spre suflet, cu iubire,
făcându-l să tresară prima oară.

Era în turn, era demult închisă
de-un nobil ce-a dorit-o de soţie,
dar ea, a lui, n-a fost nicicum dispusă
în viaţa ei, pereche să îi fie,
şi-a fost, în turnul dinspre nord, trimisă.

Cu fraţii lui, au fost discuţii dure,
dar, în final, au mers cu el în luptă,
au câştigat şi-au reuşit să fure
frumoasa ce din dragoste se-nfruptă,
prinţesă... într-o casă din pădure.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu din Zece
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Piatra arsă

Se scurge-n noapte -o altă zi
pierdută-n paşi lăsaţi pe drum
de nerăbdarea lui de-a fi
în casa ce-i, demult, doar scrum.

E vie, încă, -n mintea lui
şi îi vorbeşte tot mai des,
dar el nu spune nimănui
ce, numai el, a înţeles.

Şi merge, merge unde-a fost
o casă-n care a iubit,
iar viaţa lui avea un rost:
era atât de fericit.

Păşeşte, zilnic, pe un drum
cu ochii goi, privirea ştearsă,
şi nu ar renunţa nicicum
la clipele pe-o piatră arsă.

Acolo doar, privind senin,
spre Soarele ce dă-n apus
se simte, iar, de viaţă plin
în amintiri de nerăpus.

E-acolo el, e-acolo ea,
cu ochii înspre depărtare,
spre cerul care ar putea
să le aştearnă iar cărare

Pe care-n amintiri, în vis,
o vede şi o vrea întoarsă
aici, la el, în Paradis,
pe-un ciot de lângă piatra arsă.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu din Chipul iubirii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Păsări rătăcite

Era, în aer, o chemare nouă,
Iar sângele-a răspuns, a fremătat,
Şi zborul lor, pornit neaşteptat,
Le-a înălţat spre ceruri pe-amândouă.

Zburau alături peste-o lume care
Abia se mai zărea de peste nori,
Se mai strigau discret când, uneori,
Nu se vedeau pe-a cerului cărare.

A fost ca într-un vis, când o furtună
I-a abătut din liniştitul zbor,
I-a despărţit şi-a vrut să îi răpună.

În drumul devenit rătăcitor,
Sub soare sau sub razele de lună,
S-au îndreptat, stingher, spre cuibul lor.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu din Oare
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iubire felină

Era neînfrânt şi un rege
pe vaste întinderi, cu ape
la care veneau să se-adape
sălbatice turme pribege.

Trăia în ţinutul sălbatic
din noaptea când, după furtună,
în luptă-a putut să răpună
un leu mai bătrân şi apatic.

Urmaseră ani de domnie,
o viaţă-n continuă luptă,
pe-o scenă ce, parcă, e ruptă
din vremuri de cruntă urgie.

Acum, lenevind, îşi priveşte,
din haită, leoaica temută,
frumoasă şi neîntrecută
pe care mai mult o iubeşte.

A fost un coşmar, o-ncercare,
o luptă cumplită-ntr-o noapte
cu lei ce-au venit puşi pe fapte
şi au reuşit să-l doboare.

Leoaicele, pline de furii,
agile,-au sărit dintr-o dată,
în haită, c-o sete turbată
şi spume la marginea gurii.

Cu urlete, parcă blesteme,
au pus nepoftiţii pe fugă,
dar el a rămas în văiugă
ca îngerul morţii să cheme.

În zori, grav rănit, dar în viaţă,
sub primele raze de soare,
-tabloul de-atunci încă-l doare-
tot jurul părea că-i în ceaţă.

Au fost nişte clipe în care,
fixat de priviri necrofage,
simţea cum pământul îl trage
spre ultima lui abdicare.

Dar mândra-i regină, alături,
în clipele cele mai grele,
l-a tras din tenebrele-acele
spre-o viaţă cu-alese desfături.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

N-a fost uşor să te rup

Te-ai trezit cu dragostea în trup
şi nu ai mai putut să scapi,
n-a fost uşor să te rup
dar nici prea greu să încapi.

Pe semne ai fost o femeie cuminte
care se simte bine când e cald,
ai mugurii atingerii-n veşminte
şi la gât porţi un smarald.

Tot ce doream aveai de dăruit,
erai o regină plină şi subtilă
cu harul lumii miruit
într-o teamă gingaşe, volatilă.

Nu nebunii, nici aventuri sălbatice
n-am avut în gând să-ţi destăinui,
decât frumoase trăiri poematice
pe care nu le fac nimănui.

poezie de Nicolae Vălăreanu Sârbu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Viaţa într-un bagaj

A fost o zi în care am vrut să plec departe,
Să las în urmă planuri, speranţele deşarte,
Şi rude, şi prieteni, şi gândurile toate,
Am vrut să fiu un altul, mai bun (de se mai poate).

Mi-am pregătit bagajul, cărând de prin unghere,
Atâtea obiecte ce îmi făceau plăcere...
Şi-au fost atât de multe, şi-aşa de greu rucsacul,
Că planul de plecare a avansat... ca racul.

Păi, cum să las afară albumul plin de poze
Cu chipuri din pruncie şi cu metamorfoze
Ce-au fost de-a lungul vremii? Nu, asta nu e bine!
Că pot să-i las pe alţii, dar nu prea pot... pe mine.

Sau, cum să las pachetul cel plin de scrisorele
Cu urmele de rujuri, parfumuri, poezele?
Că astea nu se lasă, sunt amintiri plăcute
Din încercări timide, în vremile trecute.

E clar ce las în urmă, dar nu şi amintirea,
Sau poza ei cu mine, sau gândul, sau iubirea;
De plec în lumea mare acum, să fac pe bardul,
Îmi iau maşina, numai, cu actele şi... cardul.

poezie satirică de Daniel Vişan-Dimitriu din Parfum... vesel
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În 1865, la nouă ani după ce calculele lui Sikhdar au fost confirmate, Waugh a botezat Vârful XV cu numele Everest, în cinstea lui sir George Everest, predecesorul său ca geodez general. Întâmplarea face ca tibetanii care trăiau la nord de marele munte să fi avut deja un nume mai melodios pentru el: Chomolungma, care înseamnă "zeiţă, mamă a universului", iar nepalezii din sud îi spuneau Deva-dhunga, adică "Tronul lui Dumnezeu" (Acum numele nepalez oficial al Everestului este Sagarmatha, "zeiţa cerului". Dar acest nume a fost foarte rar folosit înainte de 1960. Într-o dispută de atunci dintre Nepal şi China, prim-ministrul B. P. Koirala a fost de părere că, dacă ar exista un nume nepalez bine cunoscut pentru marele munte, Nepalul ar putea să revendice mai uşor partea sudică a Everestului. - N. a.). Dar Waugh a ignorat în mod voit aceste apelative indigene (şi chiar politica oficială care încuraja păstrarea numelor străvechi), şi astfel numele care s-a păstrat a fost Everest.

Jon Krakauer în În aerul rarefiat
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Unde aleargă lupii

Se aude urlet de izbândă
S-a adunat intreaga haită
Să infrunte iarna cea haină
Până in primăvară.. iară.

Cu blana de alice plină
Un lup bătrân urlă la lună,
Să-i lumineze incă odată
Calea până în primăvară..

Dar cu privirea inceţoşată
Nu vede o gură deschisă
cu colţi ascunşi,.. de fiară
Căscată mârşav,.. de o capcană.

Şi dintr-o dată simte rece..
Cum fiorul Cerberului trece
Si muscă adânc prin oase
In haite negre de angoase

Ce din viată-i mai rămase..
Şi se scurgea cu fiecare
Strop de sânge in zăpadă
In sunetul de neagră, goarnă.

In privirea haitei pironite
Speriată şi descumpănite
Fără neînfricatul lor stăpân
Intins si fără geamătul nebun

Al morţii pe care o infing
Cu colţii in căprioare
In sunetul milos şi prelung
Al puilor ce tânguie şi plâng...

Dar cu pleoapa intredeschisă
Bătrânul lup greu stă şi indură
Durerea de gheată şi haină
Cu gura de curaj, incleştată..

Asteaptă să plece a sa haită
Să nu mi-l vadă cu lacrimă
Ce nu a fost văzută vreodată
De nici o fiintă pământeană

Doar de luna a sa stăpână
Pe ascuns, când moartea haină
Insfăca vreun pui din vizuină
Când vâna sub razele de lună.

O lacrimă de-i va şi curge
Cât haita lângă el plânge
Le va ucide tot curajul
Şi se vor imprăştia ca vântul

Şi alte haite de prin pădure
Vor pune stăpânire pe munte..
Unde a auzit prima oară
Cum urlă moartea in căprioară

Pe care el acum o aude
Chemându-l pe faţa lunii
întunecată,.. şi de priviri
ascunsă, să poată alerge..
Liberi printre îngeri, lupii

poezie de Petru Daniel Văcăreanu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mult prea îndrăgostită...

Au fost şi vremuri când fredonam iubirea...
Au fost şi clipe când mult o blestemam!
Lacrimi s-au unit din despărţirea
Unei iubiri la care tot speram.

Au fost şi timpuri când am atins un soare,
A cărui lumină m-a orbit...
Şi m-am lăsat purtată de chemare,
Cu tot ce am avut, am dăruit!

Au fost momente când te uram în şoaptă,
Când mă uitai în colţ şi te plimbai,
Prin colţuri de lume fără plată,
Parcă uitând de mine că m-aveai!

Au fost şi ceasuri cu prea multe oftaturi,
Din multe file ce-am rupt din calendar...
Şi-am studiat din foarte multe laturi
Ce-mi eşti, ce-ţi sunt... într-un orar.

Şi la final, din ecuaţie reiese,
Că nimeni şi nimic nu poate şti...
Ce lucruri sunt cernute şi alese
Ce le-ntregeşte, sau a le risipi.

Mult prea uimită şi aşteptând răspunsul,
Mă otrăvisem cu prea multe speranţe...
Prieten aliat mi-era doar plânsul,
Şi inima străpunsă doar de gloanţe...

Vor fi şi vremuri când voi cânta iubirea...
Şi va veni şi ceasul să zâmbesc!
Sunt ce am fost şi nu mă pierd cu firea,
Eu ştiu numai să strălucesc!

poezie de Adina-Cristinela Ghinescu din Şoptit de Dumnezeu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poemul lupului singuratic

Îl însoţeşti timid sub clar de lună,
iar lupul singuratic te îmbie
să uiţi de blana-i deasă, cenuşie,
şi să-i alini a sângelui furtună.

Să-ţi aminteşti doar chipul lui din anul
în care v-aţi iubit lângă izvoare,
el, tânăr şi frumos, tu, răpitoare,
el, vântul ce adie, tu, oceanul.

La marginea pădurii, pe o stâncă,
neputincios în lupta cu blestemul
îşi cântă, într-un urlet lung, poemul,
durerea lui sălbatică, adâncă.

Iar tu, privindu-i clipa dificilă,
ştii că, la prima rază ce apare,
înfăţişarea lui de lup dispare,
iar tu devii o tânără acvilă.

Mai ştii că îl iubeşti, dar nu se poate
ca oameni să rămâneţi împreună
şi numai uneori, sub clar de lună,
vă întâlniţi în gesturi cenzurate.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu din Zece
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Esenţa rătăcită

M-am retras departe-n zare,
E albastru-n jur, e cer,
Ce-a fost trist, e doar uitare,
A durut... dar efemer

Culeg zâmbete şi stele,
Numai îngeri împrejur,
Mă ademenesc spre ele,
Luna... îmi e abajur

Iar eu zbor fără de teamă,
Cum o fac? Habar nu am,
Îngerii mă vor, mă cheamă,
De mult timp... dar nu-i vedeam

De prea multă "realitate"
Eram orb, numai un trup,
Obosit de tot, de toate,
Nu puteam ca să mă rup

De cotidian, de frica
Că nu pot să fiu mai mult,
Aveam totul... dar nimica,
Ştiam tot, dar ce "incult"

Nu mă defineam pe mine,
Ci doar ce-am fost învăţat,
Neînţelegând prea bine,
Ce nu ne-a fost explicat

Doar trăiam o existenţă
Care nu era a mea,
Risipind ce e esenţă
Şi ajută a zbura...

poezie de Adi Conţu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iubire din iubire (Şi tot ce-am vrut a fost...)

Şi tot ce-am vrut a fost numai iubire...
Să mă topesc în braţe ce ard nemărginit,
Am fost avută-n loc de o dezamăgire,
Visând numai la soare, primit-am asfinţit.

Şi tot ce-am vrut a fost numai lumină...
Să zbor spre cer cu aripi luminând,
Însă, călătoria mea salină,
M-a obosit şi am căzut oftând.

Şi tot ce-am vrut a fost să fii ca mine...
Să mă iubeşti... să simţi şi să-ţi doreşti,
Să urci în dragoste munţii şi coline,
Să fii ce-am vrut şi să mă împlineşti.

Uitând de dăruire şi splendoare,
Tu ai uitat să mă iubeşti... încet...
Ai ignorat şi inima ce moare,
Şi ruga lăcrimându-mi în verset.

Nu tot ce simţi te-aruncă în iubire...
Nu tot ce crezi înseamnă ce tu simţi!
Priveşte-n tine înspre regăsire,
Iubeşte prin fapte să alinţi...

Şi tot ce-am vrut a fost numai iubire...
Să mă desprind de norii pământeşti,
Şi-am tot avut visare în trăire,
De m-am rănit... iar tu-ai rămas ce eşti!

poezie de Adina-Cristinela Ghinescu din Şoptit de Dumnezeu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vis neştiut

O clipă doar şi-au întâlnit
privirile fugare,
dar s-au văzut şi au zâmbit
în gânduri, cu mirare
şi fiecare-n drumul lui
a mers şi nu s-a mai gândit
la ochii-albaştri sau căprui
ce i-a privit.

Dar visele au apărut
şi, gândurile toate,
s-au îndreptat, tot mai acut,
spre-aceiaşi ochi şi, poate,
spre tot ce-n ei se oglindea,
spre zâmbetul ce le-a plăcut,
spre tot ce ar putea avea
şi n-au cerut.

Un timp, se pare, amândoi
s-au întâlnit în visuri
ca amintiri trecute-apoi
în unele înscrisuri
pe care timpul le-a-nvechit,
părând, cu vremea, că cei doi
în vechi poveşti s-au mai găsit,
cu ei eroi.

În dorul lor ce i-a durut
că nu-şi erau aproape,
erau dorinţe şi-ar fi vrut
o zi, doar, să dezgroape
din cele, toate, câte-au fost,
căci clipa-ceea de-nceput
a căpătat acum un rost
recunoscut.

Au suferit şi le-a fost dor,
au vrut să se revadă,
cereau, din ceruri, ajutor
şi nu puteau să creadă
că nu se vor vedea nicicând,
dar, într-o zi, un vechi décor
în vis le-a apărut cerând
prezenţa lor.

Urmarea e de necrezut
căci mersul lor a fost un zbor
spre locul unde s-au văzut,
şi-a fost scânteia unui dor
ce se-ntindea spre nesfârşit
şi numai întâlnirea lor
să crească-ntruna l-a oprit
c-un lung sărut.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu din Oare
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sonetul primăverii

Cobori pe raze ce străbat în lume
ca o zeiţă şi îmi eşti, în vis,
un dar ce cred că e din cer trimis,
spre-o nouă viaţă paşii să-mi îndrume.

Sărutul tău e roua dimineţii
ce stinge setea unui trandafir,
iar cântul tău e-o şoaptă de zefir
venită dintr-o lume a blândeţii.

Din ochii tăi se-acoperă cu verde
pământul, plantele ce se trezesc,
iar ruga ta, ce înspre zări se pierde,

aduce aripi care se grăbesc,
cu mângâieri, natura s-o dezmierde.
O, primăvara mea, cât te iubesc!

sonet de Daniel Vişan-Dimitriu din Oare
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Celor pe care îi iubesc

Dacă va trebui să vă părăsesc vreodată
Pe voi, cei pe care vă iubesc, pentru a călători apoi
Singur pe Drumul Tăcerii, nu mă plângeţi,
Nu vorbiţi despre cel care am fost cu ochii în lacrimi;
Râdeţi şi povestiţi despre mine ca şi cum aş fi lângă voi,
(Cum aş reveni.. cum aş reveni dacă s-ar afla o cărare!
Dar oare lacrimile şi mâhnirea nu înalţă oprelişti?)
Iar când auziţi cântece
Sau vedeţi păsări pe care le-am iubit,
Nu lăsaţi, vă rog, nici un gând trist prin apropiere...
Pentru că eu vă iubesc aşa cum am făcut-o întotdeuna...
Aţi fost nespus de buni cu mine!
Mai erau multe lucruri pe care doream să le fac....
Multe lucruri să vă spun...
Amintiţi-vă că nu mi-a fost teamă...
Doar gândul că vă părăsesc a fost greu...
Noi nu putem vedea Dincolo... Dar asta eu ştiu;
V-am iubit nemărginit de mult...
Am fost în rai cu voi aici – cât am fost viu.

poezie de Isla Paschal Richardson, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Zile de singurătate

ieri nu a fost nimic
a fost o reflexie a luminii în spaţiu
ieri a fost doar suspinul
unei mari iubiri
ieri a fost înălţat şi mai sus zidul
acela de singurătate
pe care îl ridicăm în fiecare zi
din praful drumurilor
prin care trecem fără rost
la nesfârşit

azi nu va fi nimic
astăzi va fi acelaşi strigăt
de neputinţă
aceeaşi inconsistenţă socială
azi va fi aceeaşi singurătate densă
pe care o poţi tăia cu cuţitul
aceeaşi falsă declaraţie de dragoste
aceeaşi tăcere îngrozitoare
care aproape că îţi vorbeşte
spărgându-ţi timpanele

mâine aproape că nu va fi deloc
mâine va fi o nouă pregătire pentru apocalipsă
o nouă rotaţie nesigură a pământului
o nouă promisiune de dragoste neţărmurită
mâine va fi pregătită o nouă reţetă
pentru singurătatea mondială

poezie de Marian Florentin Ursu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Graur sălbatic

Tu graur sălbatic... te-ai săturat de vremurile triste...
Ce au căzut acum ca niste ploi...?
Ce fac din viaţa ta şi a mea o viaţă tristă
Că toţi ajungem la lada de gunoi.

Pe câmpuri... altădată -n alte timpuri
Trăiai şi tu destul de fericit.
Găseai un bob de grâu pe câmpuri
Acum tot câmpul este părăsit.

Tu graure sălbatic... prefăte intru-n clovn, un santimbaltic,
Şi încearcă lumea să o poţi schimba.
Că toţi purtam o mască să nu rădem
Şi să uităm de cum a fost cândva.

Hai schimbă tu... de poţi această lume
Ce parcă... prea urătă s-a făcut.
Vino... in stoluri... ară, dă-ne grăne
Şi tot pământul poţi al stăpâni de mâine.

Când totul va fi gol şi lumea va dispare
Vor fi doar corbi ce nu s-au săturat.
Şi puii tăi vor grău ca fiecare
Salvează-i... şi vei fi tu... împărat.

Dar eşti ca noi... o pasăre uitată
Vei dispărea curând de pe pământ.
Atunci când totul va fi glacial şi lumea rea uitată,
Vor spune că un graur a zburat cândva în vânt.

poezie de Ioan Cojocariu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Om şi deltă

E gol, din nou, vintirul. Mâna-i rece
încearcă să îl tragă. E prea greu!
Se simte părăsit de Dumnezeu
şi de noroc, iar timpul... timpul trece.

Mai are unul şi-i departe satul.
De când s-a luminat, a căutat
prin toate câte-au fost. A colindat,
în balta lui, de-a lungul şi de-a latul.

Ce-a fost, a fost demult şi nu mai este,
iar ce mai este-acum nu-i de-ajuns,
dar poate-n locul lui cel vechi, ascuns,
o fi ceva şi-n vremurile-aceste.

Îndreaptă lotca, ghionderul se-nfige
în mâlul gros şi negru din afund,
iar amintiri prin gânduri îi pătrund
şi caută voinţa să-i instige.

E mult de-atunci, la început de viaţă,
copil lipsit de griji ce hoinărea
prin apele din delta ce-i părea
o junglă deasă, plină de verdeaţă.

Era o curte-a lui, era şi raiul
în care se născuse. Îl ştia.
Era un loc de joacă ce-i dădea
atât cât trebuia să-şi ducă traiul.

Iar peştele... Era atâta peşte
încât îşi alegeau de prin vintir
doar ce voiau. Era un fel de bir
luat naturii simplu, bărbăteşte.

A fost demult. Acum e sărăcie.
Pe masa lui, un peşte-acum e rar.
Încearcă, dar încearcă în zadar
să prindă,-n primăvară, o scrumbie.

"Ia să vedem!". Ridică, scurt, de plasă
şi-l vede. "Vai, săracul cufundac!
Ce-ai căutat aici, la fund de lac?
Nu ştii că soarta-i, uneori, câinoasă?"

L-a desfăcut şi, chiar atunci, în mână,
o aripă, încet, a tremurat,
apoi, de-o palmă aspră mângâiat,
s-a scurs, uşor, spre delta cea română.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rătăcire

Păşesc printre frunze fără să-mi pese,
Urmez o cărare fără sfârşit
Spre culmile goale şi-atât de imense
Deşis de speranţe atât de-ncâlcit...

O ploaie măruntă se cerne din nori
Călcând în picioare părerea,
Un urlet de lupi îmi stârneşte fiori
Şi-mi cheamă din suflet durerea...

Geme pădurea trosnind de durere,
Strigoii pândesc din abis,
Mă cheamă mormântul plin de himere,
Adorm învelit în giulgiu de vis...

poezie de Crina Cosoabă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!