Trecători prin Univers... Dintotdeauna Amintiri

Un pui ce-a spart un pântec cu un ţipăt
În miezul unei Veri toride cu suliţe de foc
În care firul ierbii era sortit să-ndure
Focul Soarelui şi viitorul păcătos
- un Prunc.

Un pumn de lut mirositor de lapte
Un însetat de pieptul păcătoasei dulci
Din care trebuie să sugă până-adoarme
Cu două buze ce vor învăţa
- Rostirea.

Un şarpe prins în pietre şi-n poteci
Un învăţat ce ştie acum să scrie şi să mintă
O vie armă înaripată uneori de Duhuri
Să facă binele ori răul cu ascunsul inimii
- un Gând.

Ulcior mergând la deal şi vale
Călduţ ori răcoros neobosit de drum
Avarul trist ori fericitul fisurat de sete
Ce stăruie în rugăciuni uscat
- un Om.

Un munte răbdător bogat în toate
O piatră mică în care flori se-nalţă
O punte spre un mâine ziditor în toate
Stins într-o secundă
- Trecători prin Univers.

O respiraţie prezentă uneori în ceafă
Un pas urmat de-o adiere parfumată
Un gust amar ori ca de miere lasă
Un Prunc, Rostirea, Gând, şi-un Om
- Dintotdeauna Amintiri.

poezie de Adelina Cojocaru (24 septembrie 2018)
Adăugat de Adelina Cojocaru
Comentează! | Votează! | Copiază!

Între două călătorii spre limite absurde

întotdeauna voi căuta odihna la pieptul tău
apoi mă voi gândi ca prostul
înainte de a nu mai fi
dacă peste cine ştie câte mii de ani lumină
cineva va privi pe cer
chiar spre clipa aceasta

aşa cum privesc acum
spre cine ştie care lume albă
gândindu-mă cum răzbeşte lumina prin univers
dintr-un gând trist de cetăţean universal
prin mii şi mii de ani pământeni
ca o fantomă plasmatică
a ceva stins poate
sau doar ca o fotografie sepia
a unei clipe de realitate
de dincolo de orice altă realitate

poezie de Tudor Gheorghe Calotescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lumina umbrei de gând

Pe un drum sinuos ce se pierde-n pustiu,
Îţi mai treci, uneori, paşi de umbră de gând
Ce s-ar vrea însoţiţi prin tărâmul neviu
De-o făclie ce n-o să-ţi mai ardă nicicând.

Când ardea, ţi-a trezit, din cărări ce-ai parcurs,
Amintiri ce mocneau sub un jar de trecut,
Jinduit şi dorit chiar şi-n timpul ce-a curs,
Iar acum, că s-a stins, eşti pe drumul pierdut.

N-o mai ai: s-a aprins mai departe de ploi,
Sub un cer mai senin, luminând depărtări
Ce nu-s încă pustii, iar pe-un drum înapoi
Sunt doar picurii ei, arşi în dans şi cântări.

De ştiai s-o păstrezi, ar fi ars şi acum
Cu aceeaşi lumină din umbra de gând
Ce mai plânge-amintiri în parcursul pe-un drum
Sinuos şi pustiu, c-o făclie... nicicând.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Daniel Vişan-Dimitriu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tu nu eşti nimic descriptibil sau perceptibil, toate acestea sunt efemere şi se schimbă după stare. Înainte de a învăţa primul gând, înainte de a învăţa percepţia, tu trebuie să fi fost ca ele să aibă cui să apară. Un bebeluş nu ştie că suge lapte sau degetul cu rahat, percepţia, gustul, toate acestea sunt un rezultat al condiţionării numită "educaţie". Iată de ce Hristos spune: "Până nu vă veţi reîntoarce şi veţi fi ca un prunc (FĂRĂ GÂNDURI), nu veţi putea intra în împărăţia cerurilor."

citat din Atmaji Maharaj
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Om perioadă prunc

Ţin în braţe un prunc
care ţine în braţe un prunc
care ţine în braţe un prunc
care ţine în braţe un prunc...

Mă orbeşte un prunc
orbit de un prunc
orbit de un prunc
orbit de un prunc...

Sărut un prunc
care sărută un prunc
care sărută un prunc
care sărută un prunc...

Arunc un prunc în cuşca cu oameni
care fac prunci
care mănâncă oameni
care mănâncă prunci...

Rămâne un "eu" (...)
perioadă prunc

şi nişte lumină...

poezie de Şerban Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şi-mi rup din buze

Privesc la tine, dragul meu,
Şi-mi rup din buze zâmbetul amar
Să treacă blând pe gura ta, iubite,
Cu adierea vântului hoinar.
Cu-acest sărut doresc să-nchizi
O Lună albă, în ochii tăi de cobalt,
Ce-mi sunt dulceaţa clipelor de-acum,
Pline de dragoste, şi multă aşteptare.
Privesc la tine cu sufletul deschis,
Din el am tot făcut poteci şi poduri,
Să te primesc în mine ceas de ceas
Cu toate ploile din umeri şi din paşi.
În mine vreau să strâng tot ce aduni
Să pot gusta cu ochii cerul şi privirea
O altă lume ce te strânge azi în ea
Cu Soarele ce mă doreşte... singură şi tristă.
Îmi rup din buze zâmbetul amar
Să treacă blând pe gura ta... şi astăzi
Să te sărute cu-adevărul scos din fire
În care ţin iubirea mea, şi dorul ce te strigă.
Din mine rup fărâme de tăceri
Din buze las să cadă lacrimi şi suspine
Cu toate mă aşez în faţa ta prin gând
Să mă adormi când simţi a mea durere.
Să mă adormi cât ţine viaţa
De nu m-adună Luna din poteci
Să mă ridice într-o noapte pentru tine
Să mă trezesc a doua zi pe perna ta.
Să mă adormi, de nu ajung la tine,
Cu gândul şi cu a ta inimă de înger
Să nu simt paşii Timpului prin mine
Trecând fără sărutul şi îmbrăţişarea ta.
Să nu mă sape Timpul ca şi plugul
Să nu îmbătrânesc în dor şi aşteptări
Să nu mă treacă Soarele şi Luna
În lumea drepţilor... cu zâmbetul amar.

poezie de Adelina Cojocaru (26 februarie 2019)
Adăugat de Cojocaru Adelina-(Noapte Argintie)
Comentează! | Votează! | Copiază!

La margine de gânduri

Urmează zboru-albastru printre fluturi
De îţi apasă-n suflet dorul greu,
Aşterne-mă la margine de gânduri,
Pe-un vis brodat din flori de curcubeu.

Când tainele şi-o despleti-nserarea
Şi dragostea-n simţiri va pune bir,
Hrăneşte-mi buzele cu sărutarea
Ce mă-nfioară până la delir.

La sânu-ţi cald sunt ca un prunc în pântec,
În ochii limpezi, apă de izvor,
Pe buze moi, viers dulce într-un cântec
Şoptit în nopţi toride de amor.

Curgi râu curat ce-n drum spre împlinire
În urmă lasă pietre şi noroi,
S-ajungi iubire limpede la mine
Când luna ţese stele pentru noi.

poezie de Mirela Minuţa Alexa
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Moarte albă parfumată

Din mână în mână
Din piept în piept
Răscolitoare puritate
Primită şi oferită cu drag,
Moarte albă parfumată
Ce-a născut zâmbetul
Pe milioane de buze
Şi-n pupile de călători prin timp.
Parfumată şi mută
Doinind în degete viaţa întreruptă,
Şi iertarea celui ce a stins dragostea ei
Pe pieptul celor trimişi la Ceruri
În mâna Semănătorului de legi şi flori.
Trista ce-şi priveşte umbra
Din milioane de buchete
Sub nenumărate stele şi priviri,
Cunoscută cu numele: Laleaua albă,
Una din minunile Dumnezeului
Lăsate din iubire pe acest Pământ,
S-aline sufletele noastre
Şi viaţa de aici,
Ce este doar vis şi umbră,
Frunză verde şi-apoi pierdută,
În pieptul altora născuţi să se bucure
De reînvierea naturii din moarte
Cu proaspete lalele albe
Ce vor îmbrăca în linişte
Piepturile următorilor muritori
Ce-au întrerupt cândva viaţa lor,
Dar nu şi legea naturii neînţeleasă
Ce se încăpăţânează să existe
Făr' de simţiri în suflet.

poezie de Adelina Cojocaru (24 septembrie 2018)
Adăugat de Adelina Cojocaru
Comentează! | Votează! | Copiază!

piscul iubirii (poemul renaşterii iminente)

Ce bine mai era în vara care vine – am fost
acolo, să repar un cocor de piatră
arcurile chimice ale dorinţelor voastre
i-am dizolvat aripa, i-am refăcut-o din
rotulele genunchilor mei
acum totu-i aproape… dar aveţi grijă
la ce poftiţi cu atâta îndârjire de acum încolo!

În jurul muntelui
pe piscul căruia se-nalţă cocorul sculptat de vânt – semn
de circulaţie pus speranţelor în drumul lor spre faptă –
erau grădini din cristal
mi-am construit aici un templu cât o lacrimă
pentru numele prietenilor şi neprietenilor deopotrivă
pentru iubita şi neiubita
pentru numele meu sub toate acestea
pentru anti-numele meu vinovat – rostirea răsucită
a unei iertări m-a aruncat în urmă…

voi traversa toamna, această ciudată toamnă
mă va prelinge iarna la rădăcina ierbilor promise
mă va înmuguri Martie aspru şi-n vara care vine
mă voi izbi năvalnic cu pieptul în pliscul cocorului de piatră
murindu-mă voi reface întreaga alcătuire
a bieţilor mei atomi pe dimensiunile lumii – miez
cristalului din grădinile viitorului

dacă nu veţi învăţa în tot acest timp surâsul
să nu mă căutaţi

poezie de Valeriu Barbu
Adăugat de Mariana Fulger
Comentează! | Votează! | Copiază!

Femeia

Am prins focul de-o aripă şi l-am închis în pumn
Şi marea mi-am legat-o strâns la brâu,
Îndemn de untdelemn nedemn,
Să schimb pământul într-un chip de grâu.
Am pus să ardă focul în doi ochi
Şi pământul să se ridice în trup
Şi trandafirii să-nflorească în perechi
Şi-am prins în gât un urlet stins de lup.
Ţi-am îndesat marea în orbite
Şi în corp căldură din miez de pământ,
Să poţi să plângi atunci când n-ai cuvinte
Şi să-ncălzeşti orice aşezământ.
Am luat o inimă din cel mai sacru taur
Şi ţi-am uscat o ramură de laur
Şi-un suflet de dumnezeiesc tezaur
Şi le-am suflat pe toate împrejur.
Ţi-am presărat pe buze praf de stele
Şi-o coardă-n inimă să îţi vibreze
Şi pe obraji polen de floricele,
Să facă tot pământul să danseze.
Ţi-am pus aripi de îngeri în gândire,
Şi-n înimă o aprigă scânteie,
Să-mpraştii în jurul tău numai iubire
Căci asta ţi-e menirea de femeie.

poezie de Denisa-Maria Ilie
Adăugat de Denisa-Maria Ilie
Comentează! | Votează! | Copiază!

Curcubeul

Ce schimbătoare e la munte
Lumina; cât ai scăpăra,
Un curcubeu a-ntins o punte
Din casa mea pân’la a ta.

Şi-un gând, un gând nebun îmi vine!
- Aşa-s poeţii uneori –
Să mă avânt până la tine
Pe puntea asta de culori.

Cu fruntea de lumini brăzdată
Să urc tăriile cereşti
Şi, când nici nu te-aştepţi, deodată
Să-ţi bat cu degetu-n fereşti…

Dar când să urc, frumoasa punte
S-a dărâmat, - ş-acuma norii
Au tras perdeaua cătră munte:
Nebuni sunt, Doamne, visătorii!

poezie celebră de Dimitrie Anghel
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şarpele

alerg pe malul apei
sărind într-un picior
poteca e îngustă
pe vale spre izvor

în spatele meu mama
păşea încet tăcută...
şopteşte numai apa
povestea ei trecută!

culeg o păpădie...
mai rup o albăstrea...
şi soare cald răzbeşte
prin nori ca o perdea

din iarba umezită
cu ochii mari zăresc
o coadă cam pestriţă
şi-n ţipăt izbucnesc

- e şarpe... dinozaur...
strig disperată-n drum
în hohot râde mama...
- ce te-ai speriat acum?

nu vezi? e doar o piele
de şarpe despuiat
care şi-a pus hăinuţa
la soare la uscat

poezie de Doina Bonescu din Clepsidra
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Viaţa Scriitorilor

Viaţa Scriitorilor, o viaţă risipită,
Pe albe foi şi pajişti înverzite,
Un pumn de stele, şi unul de argilă,
Rupte din cugetul şi cordul lor puternic.
Viaţa Scriitorilor, dorinţa tuturora,
Să aibă călimara în suflet şi în gând,
Şi-o albă pană, vrednică în noapte
Topind în ea, paşii timpului cu insomnii fierbinţi.
Viaţa Scriitorilor, un Univers al lor,
O caldă puşcărie, zidită chiar de ei,
Un beci în care ei, sunt grădinarii veseli,
Punând seminţe, pentru a scoate viitoarea carte.
In mintea lor toţi fluturii, sunt înviaţi uşor,
Cu apa sfântă din ploaia Lui Hristos,
Iar sufletul se joacă, prin ochii de copil,
Să soarbă bucuria pentru un nou poem.
Captivi în propria tristeţe blândă,
Se împletesc cu mintea prin toţi fiorii reci,
Coboară-n carne, prin pielea lor bătută,
Să pună pe hârtie, nămolul strâns în piept.
Viaţa Scriitorilor, un cufăr cu minuni,
O ladă prăfuită cât sunt sub Soare treji,
O gară pentru alţii, ce au trecut pe-acolo,
Şi nu au dat doi bani, pe rândurile lor.
Şi brusc după o ploaie, apare curcubeul,
Un ochi de fată găseşte cutiuţa,
Şi scoate rând pe rând, poeme conservate,
Tot Timpul deţinutului, lăsat pentru noi toţi.
Viaţa Scriitorilor, o viaţă asudată,
O vale de dureri, şi bucurii cerşite,
Un deal cu spini, şi sfinţi aduşi pe el,
Să termine de scris o carte începută.
O rugă este viaţa lor în rânduri,
Sunt doritori de a lăsa ceva în urmă,
Un pumn de stele, şi un colţ de Soare viu,
Luate din inimile semenilor întâlniţi.
Viaţa Scriitorilor... e dură,
Se lasă mângâiată uneori de Moarte,
Trece prin ochii criticilor ca şi apa,
Ce este preţuită, doar în momentele de sete.
Viaţa Scriitorilor, o moarte lentă,
Ce strânge-n ea mistere şi magie,
Surâsuri de femei şi doruri din bărbaţi
Întinse pe o coală, asemeni ninsorilor de Iarnă.
Unele se pierd sub paşii timpului,
Altele prin viaţă, în doine şi viori,
Sunt aruncate-n lunci, şi peste cimitire,
Ori sunt amestecate, prin lucrările elevilor.
Viaţa Scriitorilor, o punte de suspin,
O punte plină ochi sub ceruri şi sprâncene,
O adiere caldă, prin gene şi prin mâini,
Ce vor deschide cartea, rupând în irişi puntea.

poezie de Adelina Cojocaru (3 martie 2019)
Adăugat de Cojocaru Adelina-(Noapte Argintie)
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când tu eşti binele din rău

Ce-mi trebuie un cer cu stele... când lângă mine-s ochii tăi,
Ce-mi trebuie o lună blândă, când lângă mine-i chipul tău,
Ce-mi trebuie bolta cu astre... când tu-mi dai inimii... bătăi,
Ce-mi trebuie răul din bine, când tu eşti binele din rău?
*
Ce-mi trebuie o îndoială... când tu-mi eşti vers neprefăcut,
Ce-mi trebuie o galaxie, când tu-mi eşti steaua cea divină,
Ce-mi trebuie cale de lapte, când tu eşti drumul cunoscut,
Ce-mi trebuie soare pe cer, când ochii tăi îmi sunt lumină?
*
Ce-mi trebuie un alt odor... când tu eşti floarea parfumată,
Ce-mi trebuie ceva amar... când gustul tău îmi e ca mierea,
Ce-mi trebuie un vis de praf, când am un vis de nestemată,
Ce-mi trebuie spre vindecare, când tu mi-ai lecuit durerea?
*
Ce-mi trebuie vreo altă rugă, când peste tot e nimbul tău,
Ce-mi trebuie răul din bine, când tu eşti binele din rău?

poezie de Ion Apostu (18 septembrie 2016)
Adăugat de dory58
Comentează! | Votează! | Copiază!

România eternă

De două mii de ani
cărăm în sufletele noastre
pietre,
pentru a înălţa templele
din visele dacilor;
nu pentru a-i întrece
pe babilonieni,
ci pentru a oferi
un adăpost gândului nostru
şi pentru ca rostirea străbunilor
să n-o împrăştie vântul.
Pentru că nu aveam
armele la îndemână,
trebuia să aruncăm
uneori
cu ele în cei ce voiau
să ne răpună.
Pentru ca să învingem
risipirile
ne zideam în piatră
iubirile.
De două mii de ani
apele curg
surpându-ne pietrele
implantate ca vetre,
dar abia de curând
ele se-adună,
se-ncheagă,
se-nalţă,
după culoarea gândului nostru
şi după visul de suferinţă al străbunilor.

poezie celebră de Marin Corneliu Dobre
Adăugat de Alin Dobre
Comentează! | Votează! | Copiază!

Catargul

Catargul colorat cu vise înfloreşte pe ochiul crud al mării.

Ne–am prins catarg pe suflet, gigantic, cât o mare,
al vieţii fără moarte ce–şi lasă în urmă un gând.
Din cremene şi rouă ne–am tipărit sub soare
un descântec de lumină, verde şi rotund.

Ne–am prins izvorul ierbii de vârful unei aripi,
puterea unei pietre ce ne–a pătruns în os.
Ne hrănim din vânt, din păsări şi din greieri,
din coardă de vioară, dintr–un nuc umbros.

Ne–am prins zăpezi pe umeri şi munţi de stele în şoapte,
fiecare zi, ploi de flăcări vii.
Tulpini de anemone cu gust de mere coapte,
buza unei note, puterea de a fi.

Ne–am prins înaltul şi adâncul, romburi şi pătrate,
geometrii de vise, timpul care geme.
Imperii ce răsfaţă drumuri neumblate
ce urcă încet spre lună atunci când cerul doarme.

Ne–am prins cuvinte nerostite şi sunet de corăbii,
cuib de curcubee şi universul lor.
Leagăne de fluturi, iedere cu săbii,
umbra unei sfere în caligrafia aştrilor ce mor.

Ne–am prins catarg pe suflet, gigantic, cât o mare,
al vieţii fără moarte ce–şi lasă în urmă un gând.
Din cremene şi rouă ne–am tipărit sub soare
un descântec de lumină, verde şi rotund.

poezie de David Ionel Romulus
Adăugat de dory58
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cu fiecare lacrimă

Cu fiecare lacrimă zidesc o treaptă
Din scara ce mă duce sus spre nouri
Acolo unde grădinile cu flori şi heruvimi
Aşteaptă ploile din tina ochilor de muritori.

Cu fiecare lacrimă gândesc că pot ajunge
La rădăcina florilor şi-n tuburi ce cântă veşnicia
În lemnişoare ţinute-n mâini şi sfinte buze
Ce se-ncălzesc în suflul nemuritorilor din Rai.

În naiurile lor din bambus parfumat de flori
Aş vrea să fie plânsul lumii şi al meu furat
Să l cânte cei din ceruri fără de păcat lumesc
Pentru iertarea tuturor tristeţilor din lumea pământeană.

Din fiecare lacrimă să facă note pe un portativ
Să prindă glăsuire în căptuşite guri cu-argint
În praful stelelor să se doinească dorinţa de-nviere
A celor ce îngenunchează pentru izbăvirea inimii din moarte.

Cu fiecare lacrimă zidesc o treaptă
Din scara ce mă apropie de alba Lună
Şi sper s-ajung cât mai departe de această lume
Pentru înnoirea nevrednicului suflet întristat şi greu.

Cu fiecare lacrimă gândesc că pot ajunge
Pe pajiştea Mângâietorului de miei şi heruvimi
Acolo unde tot trecutul smeriţilor se şterge
Cu înflorirea fiecărei flori în osul celui aşteptat.

Cu fiecare lacrimă doresc s-ajung în ceruri
Să pierd un ghem de oase prin roţi de caruri sfinte
Să se topească toate pe pieptul norilor încinşi
De strălucirea pietrelor ce luminează veşnicia.

Cu fiecare lacrimă doresc s-ajung la Soare,
Să pun în pumnul Blândului toată durerea mea
Să simt topirea fiecărui os şi-a mea privire
Din care Domnul o să facă vânt pentru pustiu.

Din fiecare lacrimă să mă adune Blând
Din ele să mă plămădească pentru ceruri
În lungi poteci să mă prefacă pentru tălpi
De sfinţi ce vor călca pe mine ca pe iarbă.

Cu fiecare lacrimă mă vreau în nouri prinsă
Să fiu în pântecul senin un prunc nevinovat
Ce o să iasă asemeni curcubeului surâzător
Ce nu are trecutul păcătos şi greu de tină.

Din fiecare lacrimă de-a mea şi-a lumii
Născută din tăcere şi din doruri de Hristos
Aş vrea să facă Domnul ploi în orice vreme
Pentru binecuvântarea noastră şi-a florilor din cer.

Cu fiecare lacrimă zidesc o treaptă
Din scara ce mă duce sus la ceruri
Şi sper să prind de coarne Luna
Cât mai curând... cu toţi asemeni mie.

Cu fiecare lacrimă mă rog la Bunul
Să lase ochii tuturor ce vor să prindă stele
Să lase lacrimile lor să ude veşnicia
Pentru umplerea cu Duhul Sfânt Cercetător.

Cu fiecare lacrimă mă rog la Dumnezeu
Să strângă fiecare ochi cu lacrima smerită
Pentru a face salbe şi brăţări pe masa Lui
Din toată averea întinată a plânşilor din lume.

Cu fiecare lacrimă îmi cer iertare
Pentru voi şi pentru mine suflet întinat
Să răcorim grădina Domnului cu lacrimi
Şi paşii Lui cercetători în fiecare gând al inimii.

Cu fiecare lacrimă mă vreau în ceruri
Pentru iertarea tuturor păcatelor din mine
Pentru iertarea pruncilor ajunşi acum bătrâni
Ce nu au căutat pe Domnul cu lacrima şi Crezul.

poezie de Adelina Cojocaru (26 februarie 2019)
Adăugat de Adelina Cojocaru
Comentează! | Votează! | Copiază!

Drum fără de viaţă

Sunt frânt în prăpastia vieţii, drept punte părăsită
Duc poveri de veacuri-n trăiri, acum cu sensuri lipsă
Am asfaltul drept covor de verde-n negru şi piatră dură
Şi cerul nu-mi mai este decât o simplă imagine fără lună

Am trenciul rupt şi zdrenţuit ce-l port mereu într-o mână
Şi-un pantof ce-mi scrie soarta pe-o şosea de viaţă
Iubirea-mi este-n buzunarul inimii, grea povară-n oglindă
Iar timpul se ascunde de mine într-un colţ iubit de nefiinţă

Am o geantă de viaţă în care duc cu mine lovituri cu dobândă
Adunate-n încăperi de clădiri înalte şi-n turnuri fără lumină
Şi-n ochi am boabe otrăvite de lacrimi obosite, drept osândă
Şi ţin într-un pumn, o cruce, care mi-ai lăsat-o neagră şi ruptă

poezie de Viorel Muha (mai 2009)
Adăugat de Viorel Muha
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

Pe acolo pe unde zboară ea, în înălţimea Cerului...
nu sunt linii marcate...
Şi uneori îşi pierde cărarea.
Se ghidează salbatec
dupa liniile de zbor ale păsărilor... după focul stelelor... după florile anotimpurilor...
Şi îşi întreabă inima cu teamă şi cu mirare...
"Sângele tău n-are vreo ştire despre nevăzutul drum...?"
Simte că la capăt de drum neştiut, dar pe urme de calda Lumina... e Acasă
Străinul nestrăin o cheamă, mergând pe cale, înaintea-i...

Vântul o ridică şi marea înspumată geme...
Însă pe toate le lasă în urmă fără şovăială,
pentru a urma această putere rătăcitoare...
Căci străinul o cheamă, îl aude cum merge pe cale... înaintea-i,
spre Acasă...

Ea ştie. Numele lui a fost chemat sub cerul fiecărei dimineţi... în rugi fierbinţi...
Acum mugurele înfloreşte
doreşte Soare şi rouă...
iar floarea deschisă strigă spre lumina care o eliberează...

Sfarmă lanţurile, inima mea, şi zboară...

Doamne, pictează o icoană după viaţa mea... cu toate dorurile... cu toate drumurile... cu toate zborurile... cu fiecare vis... cu fiecare suspin... şi scald-o în lacrimi mântuitoare...
O icoană izbucnind din sufletul meu...
în care Tu ţi-ai aşezat
focul şi iubirea...
Adevărul... Iubirea şi pacea.

poezie de Mariana Daniela Bidascu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Uneoriuneoriuneoriuneori

... uneori versul meu e subit genial
alteori e extrem de stupid
uneori e un soare masiv de cristal
alteori - un dezastru lichid

uneori versul meu e un gol adevar
alteori- o minciuna sfruntata
aruncata la lumea strigatoare la cer
care tot e un soi de erata

dar mai des versul meu e un negru strident
pe fundaluri de alb orbitor
nici Malevici n-a fost mai solemn si mai lent
mazgalindu-si celebrul sau dor

uneori, uneori, uneori, uneori
Univers, Univers, Univers, Univers
pentru Tine-n cazanul de stele si flori
clocoteste in forma de vers...

poezie de Iurie Osoianu (2 decembrie 2016, Moscova)
Adăugat de Iurie Osoianu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ulciorul

Pe masa îmi stă, durat din argilă,
ulciorul. În rostul ceramic aşez uneori,
cu rouă pe ele, iubitele flori.
Prefer trandafiriul de purpură.
Tainic, urmând un sacru canon,
dimineaţa, de o rază cerească
atins, trandafiriul îşi las-o petală pe masă,
dorind în lumină să stea fără mască.

Se face că torn, alte dăţi, în ulcior
tomnaticul soare prin teascuri trecut,
curgător aur crud,
vin de piatră, soi cald de Aiud.

Mai apoi câteodată păstrez în ulcior
şi-un lucru mai scump şi mai rar:
grămada de boabe de chihlimbar,
lacrimi pe care o pădure le-a plâns,
când ultimul alb unicorn s-a stins.

poezie celebră de Lucian Blaga
Adăugat de Veronica Şerbănoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!