Lumina umbrei de gând

Pe un drum sinuos ce se pierde-n pustiu,
Îţi mai treci, uneori, paşi de umbră de gând
Ce s-ar vrea însoţiţi prin tărâmul neviu
De-o făclie ce n-o să-ţi mai ardă nicicând.

Când ardea, ţi-a trezit, din cărări ce-ai parcurs,
Amintiri ce mocneau sub un jar de trecut,
Jinduit şi dorit chiar şi-n timpul ce-a curs,
Iar acum, că s-a stins, eşti pe drumul pierdut.

N-o mai ai: s-a aprins mai departe de ploi,
Sub un cer mai senin, luminând depărtări
Ce nu-s încă pustii, iar pe-un drum înapoi
Sunt doar picurii ei, arşi în dans şi cântări.

De ştiai s-o păstrezi, ar fi ars şi acum
Cu aceeaşi lumină din umbra de gând
Ce mai plânge-amintiri în parcursul pe-un drum
Sinuos şi pustiu, c-o făclie... nicicând.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Daniel Vişan-Dimitriu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Drumul

Am pus motorul pe silenţios
Şi radioul pe regim de vacanţă.
Alunecăm pe un drum sinuos,
În dreapta mea eşti tu, de-o viaţă.

Mă lupt cu secunde goale,
Nu vreau să pierd nici măcar una.
De aceea le umplu cu drumurile
Şi le filmez pe toate, una câte una.

Radioul merge dezacordat,
Nu contează, nimeni n-a observat.
Am pus alunecarea pe silenţios
Şi motorul pe un drum sinuos.

Ne vom opri doar o secundă.
Cât sa ne privim în oglindă,
Apoi vom aluneca sinuos,
Pe un drum silenţios...

poezie de Alin Zamfir
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Doar un izvor

Erai însetată pe-un drum în deşert
Pierdut printre dune, tăcut şi pustiu,
Ascuns de nisipuri, flămând şi incert,
Mergând spre iluzii ascunse-n neviu.

Erai rătăcită - morgană-n real -
Prin vise ciudate, prin prafuri de timp,
Credinţe trecute prin ciur cerebral
În cioburi scăpate de zei din Olimp.

Erai mai frumoasă, pe calea-ţi cea grea,
Decât tot ce-n lume vreodat-am ştiut,
Şi-atunci, m-am gândit c-aş putea şi aş vrea
Să-ţi ies înainte pe-un drum nevăzut,

Să-ţi stau la picioare-ntr-un nou început,
Să-ţi văd chipul blând cum se-apleacă, uşor,
Sorbindu-mi iubirea cu-n zâmbet tăcut,
A oazei stăpână, iar eu... un izvor.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu din Oare
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Paşii amintirilor

E-acelaşi loc. Ce faci, te-ntorci, acum?
Nu, nu-i acelaşi! Iarăşi mi se pare
c-apusul este răsărit de soare
iar paşii tăi se-aud pe vechiul drum.

Am şi uitat de ce-ai plecat, dar ştiu
cum mergi şi cum respiri, îţi ştiu privirea,
deşi ţi-am şters, adesea, amintirea
din sufletul ce-a devenit pustiu.

Nu-s paşii tăi şi, sigur, îi confund.
Sunt alţii, mult mai siguri, hotărâţi,
ce visurilor mele corespund.

Nu poţi fi tu, nu-s paşii coborâţi
din lumea-n care nu pot să pătrund.
Încerc, prin amintiri, să te ascund.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Decontul final

Pentru tot ce-ai pierdut în iubire cândva,
Îţi dau toţi aceşti ani, îţi dau viaţa mea.

Să mai vii într-o zi, să mai vii pe la noi,
C-am găsit nişte ani, să ţi-i dau înapoi,
Anii noştri frumoşi, anii noştri nebuni,
Am să-ţi dau săptămâni, anotimpuri şi luni.

Să mai treci pe la noi, cât nu e prea târziu,
Şi eu încă sunt viu,
Să mai treci să-ţi mai dau câtă jale am strâns
Pentru-o oră de plâns.

Să mai treci pe la noi, care sunt numai eu,
Anii vechi să ţi-i dau că m-apasă prea greu,
Să mai treci peste mări, să mai treci peste munţi,
Să-ţi aduc amintiri ca să poţi să mă-nfrunţi.

Să mai treci prin vreun loc unde-am stat şi-am visat,
Fără pic de păcat.
Să-mi mai iei cât de cât umilinţa tacând
Şi spitalul din gând.

Să mai schimbi drumul tău, că şi-aşa n-are rost,
Nişte cioburi să-ţi las din iubirea ce-a fost,
Să te-ntorci, auzind că mai sunt printre vii
Şi de dragă ce-mi eşti mai trăiesc până vii.

Nici dovezi nu-ţi pretind, nici chitanţe nu-ţi cer,
Te aştept sus în cer,
Şapte ani te-am închis în iubirea ce-ţi port,
Să mă ierţi ca pe-un mort.

Să mai cazi dinspre cer, când sunt strugurii copţi,
C-am să-ţi dau nişte ani, strânşi în zile şi nopţi,
Să mai vii prin trecut, prin grădina de foc,
Unde-a fost să te văd şi să-ţi fiu nenoroc.

Dar te rog să mai vii într-o zi pe la noi,
Să-ţi dau anii-napoi,
Ca pe tot ce-ai pierdut pentru că m-ai iubit,
Eu să mor, să fim chit

cântec interpretat de Cristian Buica, muzica de Cristian Buica, versuri de Adrian Păunescu
Adăugat de Cristian Buica
Comentează! | Votează! | Copiază!

Visul din umbră

Mi-ai apărut, din nou, în gând,
Cum te ştiam: frumoasă;
Erai la uşa mea, sunând,
Şi te-am poftit în casă.

-De ce eşti trist? – m-ai întrebat –
Privirea ta e sumbră.
-Când te-am văzut, m-am bucurat,
Dar tu eşti doar o umbră.

-Sunt umbră, da, sunt umbra ei,
Dar ea m-a vrut la tine,
A vrut în braţe să mă iei,
A vrut să-ţi fie bine.

-Greşeala ei, greşeala mea!
De vină e uitarea,
Căci n-a venit când trebuia
Să-mi fie alinarea.

Acum şi-n gând e prea târziu,
Iar visul de iubire
E doar al tău: nu pot să-ţi fiu
Decât o amintire.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sonetul dorului desculţ

Păşeam, desculţ, prin colb de drum de ţară
Şi fredonam ceva nedefinit
Ce se-auzea prin lume-ntâia oară,
Pe-un drum pustiu, c-un suflet fericit.

Eram uşor ca pasărea ce zboară
Şi mă simţeam asemeni unui psalt
Ce, dinspre cer, aude o vioară
Cu strunele-acordate prin înalt.

Simţeam că pot orice, că pot obţine
Un loc al meu în sufletul visat
Şi-n ochii-aceia cu priviri blajine
Pe care-n dorul meu i-am sărutat.

Le simt şi-acum, trecând uşor prin mine,
Desculţul dintr-o margine de sat.

sonet de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Drumul ce mi se mai aşterne înainte aş vrea să fie sinuos. Pentru că drumul drept e plicticos. E ca atunci când te sui într-un avion şi ajungi la destinaţie fără nici o trepidaţie, fără nici un gol de aer, nimic. Când eşti întrebat cum ţi-a fost călătoria, nu poţi să răspunzi altceva decât: "Nu ştiu. Am dormit tot timpul." Piedica în viaţă e ca un pinten de cristal. Loveşti exact cât trebuie în ea, ca să poţi să mergi înainte. Dai prea tare, pintenul se face ţăndări, dai prea încet, nu simte calul nimic şi nu mai trage la drum. Deci obstacolele, problemele sunt esenţiale în viaţă. De-asta îmi doresc eu un drum cu cotituri. Numai atunci poţi fi.

Mircea Albulescu în revista Formula AS
Adăugat de Avramescu Norvegia Elena
Comentează! | Votează! | Copiază!

Piatra arsă

Se scurge-n noapte -o altă zi
pierdută-n paşi lăsaţi pe drum
de nerăbdarea lui de-a fi
în casa ce-i, demult, doar scrum.

E vie, încă, -n mintea lui
şi îi vorbeşte tot mai des,
dar el nu spune nimănui
ce, numai el, a înţeles.

Şi merge, merge unde-a fost
o casă-n care a iubit,
iar viaţa lui avea un rost:
era atât de fericit.

Păşeşte, zilnic, pe un drum
cu ochii goi, privirea ştearsă,
şi nu ar renunţa nicicum
la clipele pe-o piatră arsă.

Acolo doar, privind senin,
spre Soarele ce dă-n apus
se simte, iar, de viaţă plin
în amintiri de nerăpus.

E-acolo el, e-acolo ea,
cu ochii înspre depărtare,
spre cerul care ar putea
să le aştearnă iar cărare

Pe care-n amintiri, în vis,
o vede şi o vrea întoarsă
aici, la el, în Paradis,
pe-un ciot de lângă piatra arsă.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu din Chipul iubirii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Timp interzis

Pe sub nori osândiţi să se scurgă-n potop
Pe-un Pământ vinovat de-o rotire în plus,
Trec în stoluri zvâcniri cu priviri spre apus,
Ca un dor necântat la o frunză de plop.

Sunt doar aripi de gând şi secvenţe de vis
Îngropate în zori cu o lună în crai
Ce-adunase în ea, de dorinţe, alai,
Şi lucirea din ochi vinovaţi de ce-au scris.

E freneticul zbor într-o lume ce nu-i,
Dar atrage-n pustiu, iar pustiul e viu
Ca o inimă-n braţele de bisturiu
C-un tăiş ce o vrea doar în visele lui.

Şi mai trece o zi, şi apare un gol
De un gând reîntors la o noapte de frig
A osândei în care-am intrat şi îmi strig
Valuri noi, răstignite-n pereţi de atol.

Se mai văd printre nori urme vagi de apus
De un roşu pierdut în fărâma de vis
C-un Pământ vinovat de un timp interzis
Şi de dor când mă caut în mine şi nu-s.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Picătura de viaţă

Sunt un crâmpei din visul frânt
al păpădiei, pe Pământ;
Sunt umbra florii ce-a dorit
să înflorească-n asfinţit;
Pot fi un curcubeu căzut
din zborul unui gând pierdut,
sau doar amestec de culori
adus de fluturi călători;
Mai sunt suspinul ce-a zburat
spre norul cel întunecat
în noaptea cerului spuzit
cu stele-n timpul infinit.
Iar ce n-aş vrea să fiu, nici pic,
e, numai, stropul de... nimic.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Doină în pustiu

E toamnă, e ceaţă, iar frunzele mint
că-s picuri de aur din nori de argint;

E rece sub cerul închis, mohorât,
cu Timpul zbătându-se-n el, zăvorât;

Rafale de vânt, nevăzuţi bidivii,
scurtează durerea din lungi agonii;

Pe-o ramură udă, -n tărâmul neviu,
o frunză vibrează a doină-n pustiu.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Calea îngerilor

Şi se făcea că pleci, dar nu plecai,
Ci doar te-ndepărtai, plutind uşor,
Pe-un drum ce, fără voie, îl urmai

Şi îţi era... nu drumul tău de dor,
Nu cel pe care ai fi vrut s-alergi –
Era un drum străin, amăgitor,

Dar tu mergeai, continuai să mergi
Prin visul meu, păşind pe amintiri
Şi încercând cu paşii să le ştergi.

Nu-ţi mai vedeam tăcutele priviri
În visul ce îmi devenea coşmar
Când paşii tăi pluteau spre amăgiri.

Ningea cu stele-n haosul amar,
Cu stele reci, iar tu... tu îmi erai
Aproape de al Raiului hotar

Când se făcea că pleci, dar nu plecai.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Migraţia stăncuţelor

Se plimbau, legănat, pe o stradă-n oraş,
îmbrăcaţi asortat, discutând pătimaş:
-Măi femeie, tu ştii că mă bate un gând
ca ai naţiei fii să înceapă curând

Să migreze şi ei, să se-mprăştie-n stol,
că există temei când stomacul e gol.
-Te ştiam idiot, însă... nici chiar aşa,
dar, acum, spune tot, că, apoi, vom vedea!

-Uite-aşa m-am gândit: sunt sătul de gunoi
de când iarn-a venit cu zăpezi pe la noi;
în oraş nu găsesc demâncare, deloc,
de, întruna, slăbesc şi îmi trag de zâmboc.

Mă gândesc la un zbor ca, pe-un astfel de timp,
să mă plimb pe-un ogor dintr-un alt anotimp,
într-o ţară din sud, cu un soare plăcut,
unde-aş vrea să aud croncănit nou-născut.

-Măi, stăncuţule drag, eu bag-seama acum
că, pe tine, te-atrag nu mâncare sau drum,
ci căldură şi-amor, căci de pui nicidecum
nu te văd doritor, şi-nţeleg, oarecum,

Dar, să facem, aşa, ditai drumul de zbor,
mi se pare, cumva, mult prea istovitor.
-Păi, atunci, draga mea, hai, măcar, pe furiş,
pentr-o clipă, colea, că e bun şi-un... tufiş.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu din Hai, pa!
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

De ce te-ai rătăcit, iubire?

Uşile mele sunt deschise, dar nu te vreau în amintiri;
Cu lacrima, străjer te-aşteaptă, tăcutele mele iubiri.
De ce te-ai rătăcit, iubire? Cum te-ai pierdut oare, pe drum?
Vino, grăbeşte-te, că altfel, iubirea se transformă-n fum.

De când îmi scri, nu mai am somn, în mreje, iute, tu m-ai prins.
Vino, minune, să ardem în flăcări, că flăcările nu s-au stins.
Te-aştept, vino din depărtări, chiar dacă se pornesc furtuni,
Te-aştept cu uşile deschise, în sufletul tău să mă aduni.

Vino, dă-mi drept la fericire, să-ngropăm vechile dureri
Să ne găsim identitatea. Oare, tu, nu asta-mi ceri?
Atunci când valurile vieţii, m-au doborât, m-au rătăcit,
Din ochii mei, lacrimi au curs, însă, acum, tu le-ai oprit,

Vino, ia-mă de mână, du-mă iubite-n alte emisfere,
Să trecem pragurile toate, de la tristeţe la plăcere.
Uşile mele sunt deschise, coridoarele nu-s pustii.
Sufletul meu te aşteaptă, oricând alăturea să-mi fii.

Spui că eşti călător prin mine şi nu ai unde să te-ascunzi?
De ce să fi un călător? Vreau cu dragoste să-mi răspunzi.
Uşile mele sunt deschise şi te primesc la mine-n gând,
Mireasma trupului-ţi-ofer, la toate visele pe rând.

poezie de Georgeta Nedelcu (9 februarie 2009)
Adăugat de Georgeta Nedelcu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tremurul din albastru

E-un tainic izvor strălucind liniştit
în tihna din vechea poiană,
ferită privirii, pe-un drum rătăcit,
copilă de munte, orfană.

E-albastru izvorul sub cerul senin,
lucind ca o lacrimă sfântă
în soarele toamnei, c-o frunză de-arin
ce ultima clipă-şi frământă.

O duce la vale, o pierde-n pustiu,
aşa cum o face de-o viaţă,
pe unde trecând pe sub verdele viu
ce apele-i limpezi răsfaţă.

Adâncul poienii tresare-n suspin,
o stâncă se rupe din munte,
schimbându-şi tăcerea din vechiu-i destin
în vuiete aspre şi crunte.

Coboară în salturi, iar furia lor
loveşte copacii şi-i frânge.
Poiana-i priveşte oprirea-n izvor
şi tace. Priveşte şi plânge.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Călătorule

Călătorule, sunt urmele tale
drumul şi nimic mai mult;
călătorule, nu există drum,
drumul se face mergând.
Mergând doar croieşti cărare,
iar de te uiţi înapoi,
vezi poteca ce nicicând
n-ai s-o mai străbaţi, mergând.
Călătorule, nu există drum,
ci doar urme peste mare.

poezie celebră de Antonio Machado din Valori eterne ale poeziei hispane (1991), traducere de Darie Novăceanu
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Drumul de vis

Deschide-mi uşa, vis ce te-ai ascuns
În lumea de-ntuneric nepătruns
Şi nu mai vrei să ieşi, nu vrei să-mi laşi,
Din ce-mi erai, nici urmele de paşi!

Deschide-mi cât să pot să-ţi las un gând
Să-ţi spună că mi-e toamnă şi, curând,
Îmi va fi iarnă şi în suflet ger,
În depărtări de dincolo de cer!

Deschide-mi, să-mi fii, iarăşi, visul cald
Ce mă-nvelea, în suflet, cu un fald
Când nopţile-n singurătate, reci,
Treceau cu-aceelaşi teamă: c-ai să pleci!

Deschide-mi! Ştii, în suflet, eu am scris
Că va dansa, pe drum, cu vechiul vis.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Viaţa ca un drum cu sens unic

Fiecare drum serveşte unui scop bine determinat,
Proiectat cu multă scrupulozitate înainte de-a fi;
Identitate se numeşte acel drum intermitent semnalizat;
Orice am face şi oricum am merge, nu ne putem rătăci.

Un câmp pustiu, fără repere, la-nceput de fatum.
Din proprie iniţiativă şi entuziasm de ancestralitate,
Cu rucsacul copilăriei în spate, abordăm ideea genetică de drum;
Primul pas săvârşit, deja, a transformt-o în realitate.

Cu sensul doar înainte, viaţa-i ca mersul ofidienilor ce se scurg;
Chiar şi pe drumul drept, tot în serpentine evoluând.
Când, adumbrind arcul sprâncenelor, privim înapoi, în amurg,
Se vede poteca pe care nicicând n-o vom mai străbate mergând.

Asemenea stalactitei ce plânge la capătul subţire
Înainte de a-i trimite stalagmitei o lacrimă de răspuns,
Cu-n licăr de speranţă, într-o rugăciune de regăsire,
Doar în gând, mai putem reveni lăcrimând în ascuns.

Chiar dacă ni se îmbulzesc gândurile pentr-o clipă,
Atunci când zărim drumurile răstignindu-se pe cruce,
Ca o reacţie firească la provocarea lor, când se disipă,
Continuăm, norocul ne-ar putea surâde dincolo de răscruce!

Când pleoapa trage storul gândului în şoapte,
Developând retina timpului pentru ultima dată,
Lăsăm în urmă un drum care-a avut de toate;
Nu şi cale de întoarcere, cel puţin, nu îndată.

poezie de Costel Avrămescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pe un drum bătut de ploi

Pe-un drum bătut de soare şi de vânturi şi de ploi,
Azi m-aş duce chiar pe jos, să-mi iau anii înapoi
De-o parte şi de alta, înflor pomi şi năsturei,
Cât-am ajuns cu privirea, m-am ascuns de dor în ei.

Venea încet un bătrânel, sprijinindu-se-n ciomag
Şi-aş fi vrut să-i spun de mine şi de codrul meu de fag,
S-a uitat aşa îndelung, când râzând i-am dat bineţe
Însă nu m-a cunoscut! Vinovată, bătrâneţe!

Ori sunt eu că-i vreme multă, de când n-am călcat prin sat,
Sau de-atâtea gânduri mii, chipul meu o fi schimbat
Şi l-am întrebat sfioasă: Nu-ţi mai aminteşti, bădie?
Eu sunt fata ce-ţi cerea, struguri aromaţi din vie?

S-a uitat la mine atent şi m-a mângâiat pe frunte,
Doamne! Ce trecură anii! -s vederile mărunte
După vorbă, eşti de-a noastră, dar purtarea ta-i străină,
Locul unde-ai fi trăit are partea lui de vină!

Pe la noi nimic nu-i nou! Noi bătrânii ne-am tot dus,
Câte unul, câte doi timpul nostru-i spre apus
Drumurile-s ca o dată, când pe ele săreau prunci,
Numai haina bătrâneţii nu-i tocmeală s-o arunci!

Şi-am vărsat aşa-n tăcere, boabe calde şi sărate
Pe-un drum ce-mi ştie mie, dorurile adunate,
Pe aceleaşi urme sfinte, de ţărani şi car cu boi
Eu mai caut tinereţea, aş aduce-o înapoi!

poezie de Elena Căruntu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Departe sunt...

Departe sunt...

Departe sunt de tine-acum
Şi cugetul mă împresoară.
Te văd şi azi pe-acelaşi drum
Când te-ntâlnii întâia oară.

Acele buze sângerii...
Şi ochii tăi de domnişoară,
Frumosu-ţi chip ce oglindi
Un suflet vergur de fecioară!

Cu timpul ce de-atunci s-a scurs
Mi-apari mereu în amintire
Şi parcă-n inimă-s străpuns
De-o searbădă neîmplinire.

Dar nu sunt eu cel vinovat
Că între noi s-a stins iubirea,
Ci tu ai fost că ai lăsat
Ne-ncrederea-ţi câştige firea.

Şi de atunci mă tot gândesc
Cum ar fi fost a nu te pierde,
De-ai fi-nţeles că te iubesc
Lăsând amoru-mi te dezmierde.

În dimineţi alături eu
Seninu-ţi fi găsit aproape
Şi te-aş fi deşteptat mereu
Cu un sărut aprins pe pleoape.

Cât îmi eşti dragă îţi fi spus
Încă din zorii dimineţii
Şi-ţi fi destăinuit conclus
Că tu îmi eşti minunea vieţii.

Şi pe-nserat să fi privit
Cu tine-alături totdeauna
Luceafărul, la asfinţit,
Lucind în unison cu luna.

Sufletul tău îşi fi avut
Împăciuirea mult dorită
Lângă al meu ce te-ar fi vrut
Încrezătoare, fericită.

Departe de-unul suntem noi
Şi-aş vrea gândirea-mi te ajungă
Cu remuşcări transpuse-n ploi
Pe inimă având să-ţi curgă.

Iar dacă vrei cumva acum
Ca a mea inimă te ierte
Întoarce-te puţin din drum
Şi lasă-ţi inima te certe.

Căci în dovadă cu păcat
În solitudine-l simt parcă –
Amorul tău exagerat –
Vrând lacrimile mele-mi stoarcă.

poezie de George Ciprian Bălan din revista Luceafărul de seară Botoşani (15 aprilie 2022)
Adăugat de George Ciprian Bălan
Comentează! | Votează! | Copiază!