Crepuscul nautic

Un altar neterminat pare cerul cuprins de-nserare ca într-un brâu de humă;
Suspin de vreme regretând urmele unei zile frumoase cu irizări de-agat;
Briza abia trezită din somnul său diurn cravaşează sirepe herghelii de valuri-n spumă;
Într-un port îndepărtat din hamacul orizontului, mi-am ancorat gândul la crepusculul catifelat;
Amintirile mă ning acrobatic cu-aripi de pescăruşi albaştri şi petale de lună.

În tonuri de crepuscul nautic, nechemate, imaginile se strecoară fantomatic;
Fulgeră câmpia mării cu ecouri albastre ce mă-ndeamnă, peste timp, la taifas,
Bântuindu-mi carnea cu-nrobitoare atingeri pasionale,-n amurgul alocromatic;
Pagini cu poeme de-altădată se desfac nostalgic, se aureolează şi prind glas;
La ora mareelor înalte, ascult mugetul mării şi, trecutului meu, îl suprapun cinematic.

Lampa cu fluturi albaştri pâlpâie ritmic în siajul cu tâmple de sare;
Pentru magnetul uriaş al mării, inima mea va rămâne o bucăţică de fier;
Amprentele încrustate adânc în pelicula memoriei îi sunt adăpost şi-alinare.

Pentru suflet, suava tortură a amintirilor este-o desfătare-n amurg,
Pentru prezentul anost, este singura bucurie pe care pot să i-o ofer
Din care, cu scânteieri firave, pentru coala albă de hârtie, scurm gânduri care curg.

poezie de Costel Avrămescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Puterea mării

Vezi cum marea se sparge-n bucăţele lovind
insulelele,
dar în necuprinsul ei rămâne intactă?

Am prins eu vreodată din mare
cu braţele mele mareea
care se strecoară prin golfurile de la încheieturile mâinilor
şi curge
pe întinsul palmelor mele ca valurile printre stâncile
realităţii?

Oare tamburii mării
coboară pe coapsele mele
către insuliţele subacvatice ale genunchilor
cu toată puterea lor,
puterea mării,
pentru a se sparge apoi, ajunse la fund,
în recurente talazuri la picioarele mele?

Şi oare este oceanul trupului meu – ocean
a cărui forţă aleargă spre ţărmuri de-a lungul braţelor mele
pentru a se sparge în palme înspumate – puterea care coboară
şi se îndreptă spre valurile albe ale celor două tălpi de sare?

Eu sunt marea, eu sunt marea!

poezie clasică de D.H. Lawrence, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tristeţe

Sunt singur pe plaja pustie,
Ascult croncănit de cormorani,
Privesc valul argintiu al mării,
Iar zarea îmi pare aproape,
Unde cerul coboară pe pământ.
Te vreau lângă mine, iubito!
Să ne plimbăm pe ţărm...
Din loc în loc să ne oprim,
Să ne prindem în braţe
Şi să ne sărutăm.
Pescăruşul zboară peste valuri,
Apoi loveşte-n mal,
Briza mării mă cuprinde,
Iar gândurile mele se răspândesc.

poezie de Ion Răduţ
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pentru mine acuarela este aidoma valului mării care te cuprinde ca o mângâiere. Este ca ploaia după arşiţa unei zile toride, este unduirea într-un spaţiu fără mărginiri...

Iulia Hălăucescu în Fascinaţia artei, Retrospectiva Iulia Hălăucescu (1999)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Recunoştinţă

Purtându-mi inocenţa pe aripi de egrete,
Am aţipit ades cu roua zorilor pe gene,
Frângând lumina zilei cu priviri de regrete
În aşteptarea sirenelor pe plajele perene.

Purtat de Carul Mare pe roţi imaginare,
Am pribegit întinderi cu-al mării sufragiu;
Scăldând în priviri primele raze de soare,
Mi-am câştigat dreptul să-i aştept naufragiu′.

Tangenţiale simţăminte cu speranţe tomnatice,
Într-un amurg generos cu regăsire de lumină,
Mi-au lăsat câteva îmbrăţişări singuratice
Şi-un zâmbet de care dorinţele-mi se-anină.

Dorinţele-mi latente evadează-n cuvinte
Din cuibarul cu doruri şi viziuni călătoare;
În revărsarea spontană de gânduri nainte,
Ştiu că poezia mea îi este mării datoare.

poezie de Costel Avrămescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Roadele mării

Pământul se-înălbeşte când holdele se coc; întreaga zi sub soare
Fulgeră secerile-n lan, până-n amurg când umbra serii ţese şaluri
Şi cuiburi de tăcere moi peste cântecul cosaşilor voioşi care
Aduc acasă-n carele lor grele recoltele de aur de pe dealuri.

Valuri de ger albesc câmpiile posomorâte-ale mării care muge
Şi oameni pribegi se pierd în depărtări sau din adânc recolta-şi strâng;
Dar, din cântecul marinarilor, oricât de estompat, va ajunge,
La noi, întotdeauna, suspinul unor inimi nepereche – care plâng.

poezie de John McCrae, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glasul sirenei

Când sub luciul lunei apa e mai albă ca zăpada
Urmărim corăbii grele sau triremele subţiri
Nopţi întregi... şi marinarii ne cred poate năluciri,
Lopătarii fără suflet din Sidon sau din Hellada.

Nu aud cântarea noastră dureroasă cum învie,
Nu văd trupul nostru fraged mângâiat din val în val,
Pentru dânşii el e spumă sau spinare de narval,
Căci nu ştie azi vâslaşul marea toată că e vie.

Dar tu care stai pe proră, pe trirema triumfală,
Tu, ce cânţi şi chemi trecutul peste vremuri domnitor
Glasul tău prin zări se-afundă ca un bucium sunător
Din ecouri în ecouri sub tăcerea siderală.

Şi sirena ce ascunde o femeie şi o zeie într-un trup
Cum nu e altul nici în cer, nici pe pământ,
Goală va ieşi din valuri, din al mării larg vestmânt
Ca femeia de frumoasă şi eternă ca o zeie.

poezie celebră de Ion Pillat din Eternităţi de-o clipă
Adăugat de Veronica Şerbănoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În firuirea timpului

În oglinda timpului, tâmple cărunte s-arată
Făcând perimetrul clipei să pară o ghipură,
Dar trecutul freamătă cu bucurie alterată
Accentuând un evantai de nostalgie pură.

Rememorându-mă din timpul petrecut,
Când melancolice, când furtunoase precum
Marea în care sunt pe veci ancorat de trecut,
Amintirile mă-ntăresc pentru momentul,, acum".

Îmbrăţişând răsăritul albastru, infinit şi cinetic
Şi sfidând trecerea anotimpurilor prin cutezanţă,
Vreau să trăiesc amurgul amintirilor mai frenetic
Vindecând prin tendenţa sufletului edenica speranţă.

În acest conglomerat de viaţă multivalent,
Cu tot ce-i real omenesc, am concrescut;
Dar în ochii amintirilor şi numai prin prezent,
Găsi-voi formula ce leagă viitorul de trecut.

Doar străbătând calea prezentului la pas,
Voi reuşi să-nţeleg de unde-am plecat,
Cum am ajuns la actualul loc de popas
În drumul spre următorul loc de descălecat.

poezie de Costel Avrămescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu există suflet liniştit în furtună

Credeam că m-am născut pentru furtună!
Am încăpăţânat marea să mă-nveţe cu ea.
I-am simţit împreună îmbrăţişarea necerească.

De multe ori,
ca un albatros cu sufletul hoinar,
în ecouri de tunete cu încolţiri de fiară,
mă luam la-ntrecere cu vântul
să nu-i simt furia înaintării spre sarcofage.

Dar azi,
ca o liră înstrunând dorul de larg,
ecoul furtunii mă-ndeamnă
să-mi ajustez pânzele în arboradă.

Cu tâmplele,
asemenea spumei mării după furtună,
răsfoiesc lumina din zborul pescăruşilor.
Din gânduri ferecate-n amintiri,
culeg imagini de viitor.

Sufletul meu caută liniştea
să se poată dărui.

poezie de Costel Avrămescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Epava

Arsă până la os de soare zace-aruncată de furtună
Pe plaja goală, dusă pe gânduri, aplecată pe-o parte;
Ea care-odată înnoda-ndepărtate ţărmuri împreună
Şi vântura Estul şi Vestul cu velele-n vânt umflate...

Stoluri de pescăruşi aromesc pe copastie şi pe etravă
Extenuate de mareea care tot urcă şi tot coboară...
Dar, se spune, c-atunci când e lună plină, bătrâna epavă
(Şi toate clopotele-anunţă miezul nopţilor de vară)

Înalţă velele şi se-avântă departe de vederea noastră:
Despică oceanul iarăşi şi la prova ard flăcările spumei,
Şi ea valsează pe apa mării unde cerul e singura fereastră,
Retrăieşte nişte vise frumoase de demult, vii în somnul ei.

Fremătând, în vreme ce pluteşte-nclinată-n vântul nopţii,
Voioasă că velele-i cântă-n briza tare şi-o îndrumă,
Ea simte că marinarii o iubesc şi-au grijă de ea cu toţii –
Iar porturile-i cad, unul câte unul, ca nişte stele-n urmă.

poezie de Harry Kemp din Cântece şi balade marinăreşti, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pescăruşul de foc

Mai zboară cu zorii, scăldat în tăcere
Şi-n gânduri cu valuri purtate spre cer
De visele mării când sufletu-i cere
Furtuna s-avânte departe-n eter.

Pluteşte cu norii împinşi de furtună
Spre zări neştiute din marele joc,
Iar penele-i ard în reflexii de Lună
Şi pare, pe cer, pescăruşul de foc.

Îi ard amintirile mării din visuri,
Din pene-i răzbate un iz ca de fum
Ieşit din scântei apărute-n abisuri,
Când cremenea vieţii vrea sufletul scrum.

Se-aşează pe-o stâncă ieşită din mare
Ce-i pare o treaptă spre ultimul loc
În care mai speră o vreme să zboare,
Să fie, pe cer, pescăruşul de foc.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dor de pocăinţă

Am stins în ochiul sidefat din mine
Bujori înflăcăraţi, într-un amurg,
Să nu mai plâng, că nu sunt lângă tine,
Când clipele -n clepsidră curg.

Şi am închis în mare noi iluzii,
Într-un poem de lemn le-am aruncat,
Că se pierdeau în largul, ce-apăruse
Să mi le ducă neîntârziat

Spre ţărmurile, care le credeau senine,
Acolo, îngerii în vise le-mbrăcau
Şi din iluzii renăsteau, marine,
Cântări de îngeri, scrise pe-un alt mal.

Iar valurile îmi chemau dorinţa
Bujorilor înflăcăraţi, din cel amurg,
Şi am aprins un dor de pocăinţă,
Pentru - ale mele clipe, ce-n clepsidră curg.

Când eu, de stropii mării, sunt scăldată
Şi deziluzii iar mă însoţesc,
Pe marea vieţii, cea amară şi sărată,
Aş da un dor curat s-o îndulcesc...

poezie de Lilia Manole
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Să ne iubim

puţin şi toamna asta
care a venit după ce-au plecat
cocorii în bejanie
să ne atingem catifelat
cum o fac artiştii
să ne iubim prin jnepenii
mângâiaţi de soare şi vânt
să ne tăvălim pe coastele
de granit cu dungi de spumă
să fim doi vulcani care fumează
liniştiţi până la ultima lavă
s-o schimbăm între noi
aşa fierbinte şi suavă
suntem vulturii pleşuvi
care se trag de barbă
după ultima pulpă de lamă
de oţel inoxidabil uitată
pe etajera din cântecul permis
seara la focul de tabără stins
de pompierul care a împroşcat totul
cu spumă de ras
să ne iubim exemplar
ultimul exemplar s-a epuizat
pentru murmurul mării
ne strângem în braţe politicos
în aer urcă şoaptele
soarele se strânge rigid
într-un colţ de cer zidit
de-un meşter popular şpriţar
să ne iubim de parcă am îmbrăca
umbre în haine armani
de culoarea mânzului
proaspăt fătat sub cerul unei toamne

poezie de Vasile Culidiuc
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

În fereastra despre mare

În fereastra despre mare
Stă copila cea de crai -
Fundul mării, fundul mării
Fură chipul ei bălai.

Iar pescarul trece-n luntre
Şi în ape vecinic cată -
Fundul mării, fundul mării
Ah! demult un chip i-arată.

"Spre castel vrodată ochii
N-am întors şi totuşi plâng -
Fundul mării, fundul mării
Mă atrage în adânc."

poezie celebră de Mihai Eminescu
Adăugat de Vladimir Potlog
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vis tropical

ascult nisipul magic pe a mării firidă
în laguna albastră printre palmieri
e vara viselor este vara toridă
razele fierbinţi topesc polimeri.

mă simt în valuri sirenă candidă
cântecul meu e desprins din tăceri
ascult nisipul mării întins pe firidă
în laguna albastră printre palmieri.

sub clar de lună argintie splendidă
ascund printre corali amintiri de ieri
printre valuri de spumă o steluţă silfidă
îmi atinge trupul cu calde mângâieri.

ascult nisipul magic pe a mării firidă
în laguna albastră printre palmieri.

hipersonet de Floare Petrov
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Valuri şi morminte

Am lăsat urme de
fiară - în istorie-
amuşinând valuri şi morminte,
certată cu pământul
şi cu apele mării:
cu bunul pământ, primitor de seminţe şi corpuri,
cu bolţile fluide ale mării,
cu tunelurile ei care duc în adâncuri...
Şi-atunci, am blestemat pământul,
plin de strămoşi,
dar, mai ales, am blestemat
bunul val al mării, edificiul ei fluid,
înfrăţit
cu trupul purificat
al înecatului!

Am fost certată cu pământul, cu apa...
cu stihiile aerului – nu;
mi-au rămas - drept mângâiere –
pentru mult, mut timp...

Şi mă miram...
Şi m-am mirat - îndelung –
de necurmatul alint al
leagănului zbuciumat al cerului,
botezat cu apă, botezat cu
pământ şi
botezat cu focul (care nu,
nu mi-a luat niciodată
mai nimic)...

O vreme am ţinut minte
ura mea precară...
Pe urmă am uitat...
Şi, la urmă de tot, mi-a adus aminte...

Rănile vechi şi suspinele vechi
mureau singure,
fantomatic migrând,
se pare,
pe urmele fiarelor ca mine,
ca o mireasmă de fiară,
traversând, la apus,
mormintele, spre păduri...

Uitarea mea
s-a împărţit
între
morminte
de pământ şi
morminte de
apă...
uitare
neîmpăcată,
uitată...

Şi-o parte din mine - o parte
ca un
parfum -
a rămas (mult) în urma
gândurilor,
a rămas în urma
durerii,
să scrie singură,
cu paşi sălbatic – ritmaţi,
istoria bunului val al înecatului...

Şi duhul suspinelor
se plimba pe deasupra apelor,
singur, în nopţi sau
în zile deşarte,
fără de mine...

Pe urmă mi-am amintit totul
ca să pot să cânt...

poezie de Dana F. Zaharia
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Am scuturat deasupră-ţi ...

Am scuturat deasupră-ţi tot cerul plin de îngeri,
Cu aripi de lumină dorind să te-nveşmânt.
Când toată frumuseţea pe tine şi-a răsfrânt,
Sărac îmi pare cerul tivit cu crengi de sângeri.

Rostind cu-nfrigurare formule de descânt,
Am rătăcit bezmetic prin văi de dor şi plângeri,
Cu inima zdrobită, cu gustul de înfrângeri,
Strigând spre zări albastre supremul legământ.

Cuvinte încă mute am dăltuit în humă,
Cu-atâta-nfrigurare, cu nesecat tumult,
Uitând de vremea aspră, acoperit de brumă

Tresalt de bucurie, de dragul tău exult,
Ştiind că răsări-vei şi din a mării spumă,
Îmi încordez auzul, vorbe de dor s-ascult.

sonet de Mihaela Banu din Te rătăcesc în gânduri, ca să te regăsesc (2020)
Adăugat de Mihaela Banu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sunetul mării

La miezul nopţii marea s-a trezit din somnul ei profund,
Şi de-a lungul plajelor întinse şi pietroase, până departe,
Am auzit cum vine primul val, valul mareelor înalte,
Şi cum urcă pe uscat răsucindu-se fosforescent, rotund.

O voce s-a înălţat din liniştea adâncurilor fără fund,
Un sunet multiplicat misterios în noapte,
Ca cel al unei cataracte-n munţi, la miazănoapte,
Ca mugetul codrului de brazi când vântoasele-l pătrund.

La fel, spre noi vin uneori din neştiute,
Inaccesibile singurătăţi ale propriei fiinţe
Talazurile răscolitoare-ale unui suflet căutându-şi rostul;
Iluminări pe care le credem ale noastre, din noi născute,

Dar ele-s prefigurări şi prevestiri, şi preştiinţe
Ale unor lucruri dincolo de-înţelegerea şi controlul nostru.

poezie de Henry Wadsworth Longfellow, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Marea

Ţărmul mării,
împodobit cu dantelă de spumă,
contemplă talazuri nervoase...
Sunt cuprinsă
de-o slăbiciune voluptoasă
cu privirea pierdută-n nemărginirea albastră.

Fermecată
de elenul curenţilor marini,
trăiesc senzaţia de risipire,
de topire...
Curg asemeni apelor unui torent grăbit,
nu mai ştiu nimic despre lume.

Eu, ca fiinţă,
nu mai contez.
Sunt mică, neînsemnată,
ameţită
de simfonia mării şi de lumină.
Simt dureros slăbiciunea din mine.
Visez, în noaptea albită de lună,
să am puterea mării...
Urcată pe corabia vieţii,
aş vrea
să navigez fără teamă,
să pot înfrunta marea-n furtună!

poezie de Ana Vida din Trăiri
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pentru a avea şi a păstra un dar, o bogăţie lăuntrică, un har, nu trebuie să fii conştient de ele. Scoica de mare este o ureche care nu aude, dar care păstrează în sine, cât dăinuieşte, murmurul mării. Poate că murmurul mării ar înceta dacă aceasta ar începe să-l audă.

citat celebru din Lucian Blaga
Adăugat de Fumed
Comentează! | Votează! | Copiază!

Plaja de la Dover

Marea e calmă-n seara asta. O lună plină
Pluteşte peste ape. Este ora mareelor înalte.
Sclipeşte şi-apoi se stinge o lumină
Pe coastele franceze; stâncile Angliei, solide,
Licăresc, dincolo de golful adormit.
Vino la fereastră, aerul serii e plin de nestemate!
Lângă lunga linie-înspumată, spre răsărit,
Unde marea întâlneşte pământul luminat de lună,
Ascultă! Ascultă mugetul scrâşnit al pietrişului
Rostogolit spre larg şi-apoi depus de valuri, rând după rând,
Pe ţărmul cel abrupt, cu scoicile-împreună;
Ascultă cum se-nalţă, cum cade şi cum se-înalţă iarăşi
Într-un tremolo-înăbuşit, predominând
O notă întotdeauna tristă – căreia-i devenim şi noi tovarăşi.

Sofocle, cu multă vreme înainte,
A auzit acelaşi vuiet pe faleză, la Egeea,
Şi, reflectând asupra condiţiei umane, i-a venit în minte
Că viaţa e un ritm, flux şi reflux. Juruiţi aceluiaşi acord,
Şi noi descoperim, departe, în Hiperboreea,
Gânduri ascunse-n sunetele mării – aici sub cerul de la nord.

Marea Credinţei
A fost odinioară plină ochi, iar trupul ei rotund
Era încins cu un brâu imens de falduri albe.
Tot ce-auzim acum e doar
Melancolia ei fără de leac, oftatul ei profund,
Pierzându-se-n răsuflarea rece-a nopţii,
În indiferenţa vitregită de hotar,
În singurătatea împietrită-a lumii.

Hai, să punem cărţile pe masă,
Unul cu celălalt, o, dragoste! Lumea care pare să se fi deschis
În faţa noastră ca un tărâm de vis,
Atât de promiţătoare, de nouă, de frumoasă,
Nu oferă nici bucurii, nici pace, nici iubire, nici lumină,
Nici certitudini, nici la durere sprijinul cel mai minuscul;
Iar noi, confuzi, trăim aici ca pe-o câmpie la crepuscul,
Răvăşiţi de spaime,-n permanentă încleştare inutilă,
Unde ignorante oşti se-încaieră-într-o noapte eternă şi meschină.

poezie celebră de Matthew Arnold, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!