În lumea umbrelor...

Îl văd mereu la colţ de stradă,
Fix la aceeaşi oră, în fiecare zi,
Poartă ochelari fumurii de faţadă,
De privirile oamenilor pentru a se păzi.

Cu bastonul loveşte lespezile gri,
Câinele îl ghidează pe drumuri neştiute,
Şi gândurile încep a i se înnegri,
Când horbecăie pe căi necunoscute.

În lumea umbrelor el este cufundat,
Întunericul coboară îngreunându-i pleoapa,
Sufletul de durere îi este inundat,
Când încearcă, încet, să ocolească groapa.

Umilul câine-i sare-n ajutor,
Îl trage într-o parte pentru a-l salva,
Copiii chicotesc aşteptând la semafor,
Prefăcându-se a nu-l observa.

O tânără îl trage de mână într-o parte,
Salvându-l de la o cădere sigură în gol,
Îi întinde bastonul cu un gest aparte,
Văzându-i lacrimile ce se preling domol.

Şi mâna lui o prinse între mâinile ei fine,
I-o duse la faţă într-o prelungă mângâiere,
Şi izbucni în lacrimi căci nu se putu abţine,
Apoi i-o sărută umilă în tăcere.

Îi şopti la ureche cu vocea-i delicată,
Că oamenii din jur au culoarea speranţei,
Că unii dintre ei au culoare-ntunecată,
Iar cei ca ea au culoarea siguranţei.

Cum poţi să-i explici omului
Ce nu ştie ce-i aceea lumină,
Ce n-a avut bucuria ochiului
De-a vedea frumuseţea divină?

Cum poţi sa-i explici omului
Ce albastru e cerul şi marea,
Cum e culoarea chihlimbarului,
Ce curcubeu superb acoperă zarea?

Trăieşte în lumea lui întunecată,
Şi-i urlă durerea în gând şi-n simţiri,
Condamnat fără vină-i viaţa toată,
Suferă în tăcere încolţit de-amintiri.

poezie de Maria-Magdalena Stan din Nu-mi frângeţi aripile de copil!
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Marea

Eu cred că marea, care stăpâneşte zarea,
S-a îndrăgostit de soare, să fie nemuritoare.
De aceea când voi fi mare, am să merg la mare,
Să privesc în zare, să văd cum răsare,
Pe cerul fără nori, soarele în zori.
Să văd pescăruşii, în zbor cum se adună,
Când soarele, la mare, e gata să apună.
Să văd cum răsare luna peste mare.
Cum se oglindeşte,(când lumea odihneşte,)
În apa întunecată, în noaptea fermecată.
Vreau să văd cum marea, marea cea albastră,
Îşi schimbă culoarea, sub privirea noastră.
Când adie boarea, vreau să simt răcoarea
Şi s-ascult cum marea îşi plânge culoarea.
Aşa aş vrea ca să petrec
La marea cea mare.
O zi cu mult soare,
O noapte cu răcoare,
Şi-apoi, să nu mai plec.

poezie de Dumitru Delcă (13 august 2013)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Frumuseţea ghidează mintea umană şi o ţine într-o iluzie până la moarte fără ca nimeni să-şi dea seama. Este cea mai mare forţă lăsată pe pământ pentru a crea o preocupare omului şi pentru a munci pentru ea toată viaţa. Frumuseţea ne ghidează toată existenţa prin fiecare lucru care-l facem. Orice lucru care îl creăm sau îl admirăm trebuie să fie "frumos" pentru noi. Şi când distrugem, facem asta pentru că am pierdut acest frumos, pentru a-l readuce înapoi.

Iustinian Cruceanu în Mintea conduce lumea (iulie 2013)
Adăugat de Iustinian Cruceanu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Culori amestecate

O caracatiţă mi-a amestecat culorile,
Aruncându-le în dezordine
Peste un portret în creion.
Mi-a pus în păr culoarea abanosului,
Iar sprâncenele le-a arcuit
Printr-un proces ireversibil,
Ca pe un curcubeu.
Erau acum parte din sufletul meu...
Irisului i-a dat culoarea chihlimbarului.
Pe buze a aruncat o covertură de maci,
Pe care a împletit-o cu mătasea luminii,
Cu speranţă şi cu iubire.
Visele le-a aruncat spre Calea Lactee,
Iar ele s-au întors, prăbuşindu-se-n suflet.
De aceea, în loc de sânge,
Ploaie de grâne şi miere
Îmi curge prin vene.
Eu am devenit pâine,
Iar voi mă frângeţi
Şi fiecare frimitură de carne
Devine parte din voi.

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pentru şcolari

Cum ştii, când noaptea-şi numără lacrimile
încerc să estimez într-o măsură oarecare –
marcându-mi durerea-n kilometri şi-n mile –
distanţa dintre noi, mereu mai mare.

Şi toate cifrele se transformă-n cuvinte:
confuzie, pornind de la A, ca la carte,
şi speranţă, care începe la B, mişcându-se-înainte
spre un terminus (tu) aflat departe.

Doi călători purtând câte-o lumină, o micuţă stea,
mişcându-se-n tăcere prin întunericul care şi-i asumă.
Distanţa se multiplică încontinuu, toată noaptea.
Ei speră să se întâlnească într-o sumă.

poezie de Iosif Brodsky, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lumea aleargă spre idealuri false pentru a deveni strălucitoare mai mult decât îi este dat să fie. Trăieşte într-o permanentă tensiune remarcând insuficienţa ca pe un sentiment al sfârşirii, o agonie ultradimensională şi epuizantă care nu aduce nimic bun...

Va veni o zi când omul se va lepăda de Dumnezeul său, când Biserica se va îndoi aşa cum s-a îndoit Petru. Lumea va fi atunci ispitită să creadă că omul a devenit Dumnezeu. În bisericile noastre, creştinii vor căuta în zadar lumânarea aprinsă unde Dumnezeu îi aşteaptă. Asemenea Mariei Magdalena, în lacrimi înaintea mormântului gol, se vor întreba: Unde L-au dus?

Se poate ca într-o zi uşile lăcaşurilor de cult să rămână închise pentru totdeauna credincioşilor, devenind muzee. Oamenii îşi vor pierde credinţa: biserica virtuală ar fi un destin tragic pentru sufletul omului.

Omul e rău, nu-L caută pe Dumnezeu să-L cunoască pentru că nu e suficient de pregătit pentru asemenea lucru măreţ, dar ar fi în stare să-I ia locul, să fie el dumnezeul Domnului.

Camelia Opriţa în Cerşetori de existenţă
Adăugat de Liviu Filip Dobrin
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ce e viaţa omului

Ce e viaţa omului,
E ca floarea câmpului,
Azi e floare pe câmpie,
Mâine nimenea nu ştie...
De aceea, dragii mei,
Sa avem mireasma ei!...

Ce viaţa omului,
E ca frunza codrului,
Stă în soare, stă în vant,
Dar tot cade pe pămant
De aceea, dragii mei
Să avem culoarea ei!...

Frunza, floarea,
Ea se bucură de soare
Când e frig e rabdatoare
Şi când toamna ea soseşte
Vrea nu vrea, îngalbeneste
Iar iarna când a venit
A plecat... s-a prăpădit...

Întâi suntem mugurasi
Verde crud suntem gingasi
Înverzim şi stralucim...
... dar apoi îngalbenim
Vrem nu vrem, ne prăpădim,
Vrem nu vrem, ne prăpădim...

Vedeţi voi dragii mei
Timpul nu-l oprim cu lei,
Şi de Frunza va cădea...
verdele îl vom păstra,
Şi de Floarea va pleca,
mireasma e pururea...
De aceea dragii mei,
Să avem culoare verde
Şi parfum ce nu se pierde,
Într-o zi noi vom fi duşi...
Nu ştim unde vom fi puşi...

poezie de Graţiela Lionte
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Culoarea sufletului (Interogare de pictor)

- Culorile sunt calde şi reci,
şi nonculori...
Sufletele sunt reci şi calde,
şi pustii...
Fiecarui om
ar trebui să-i vină o culoare...

Oare ce culore eşti tu?

- Eu sunt culoare colorată!

- Culoarea verde?!
este cea mai dragă culoare a ochilor
şi a psihicului uman,
care calmează, odihneste...
Dar este o culoare rece!

Roşu?!
Este o culoare care te oboseşte.
Trezeşte în tine ură...
suparare...
nervi...
Dar este o culoare caldă!

Ce culoare are sufletul tău?

- Sufletul meu nu are culoare...
Îl simţi,
dar nu îl poţi atinge...
Îl poţi vedea
decât dacă crezi tare în el...

Sufletul meu?!
E un amestec
între albul pur şi negrul demonic...

Pictează-mă-n creion,
maine, va fi nevoie de corectură!

- Da... dacă toate sufletele ar avea culoarea lor,
ar trăi pe o paleta...
Dar... Nu...

Nu...

poezie de Anna Panovici din Sfârşit de Autograf (6 august 2010)
Adăugat de Anna Panovici
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ave Maria

Nimic din tot nu ne mai place
Şi ne-a cuprins melancolia
Războaiele nu ne dau pace
Cui să-i mai spui: Ave Maria!?

Semnăm tratate pentru moarte
Şi mii de morţi sunt mărturia
Când însăşi viaţa ne desparte
Cui să-i mai spui: Ave Maria!?

Şi nu mai punem preţ pe carte
Şi am ucis copilăria
Privim în gol tot mai departe
Cui să-i mai spui: Ave Maria!?

Nu mai visăm în miez de noapte
Căci prea ni-e slută omenia
Ne pleacă îngerii din şoapte
Cui să-i mai spui: Ave Maria!?

Tristeţea la tot pasul zace
Omul îşi uită bucuria
Când însuşi Dumnezeu azi tace
Cui să-i mai spui: Ave Maria!?

Şi Lumea toată îşi împarte
În mii de lacrimi tragedia
Dar când speranţele-s deşarte
Cui să-i mai spui: Ave Maria!?

De circ avem mai zilnic parte
Dar tragică ni-e comedia
Când clipele sunt visuri sparte
Cui să-i mai spui: Ave Maria!?

Nu-i strop de linişte în lume
Şi păcălim democraţia
Iubirea nu mai are nume
Cui să-i mai spui: Ave Maria!?

În mersul lumii crud, rapace
E sfântă numai liturghia
Din ea se naşte-un gând de pace
Spre cerul pur. Ave Maria!

poezie de Corneliu Sofronie
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Totul s-a mutat

Totul s-a mutat înăuntru,
aici e oglinda universului,
o coborâre şi o suire fără margini,
fără tăcere şi frig.
Lipseşte oraşul în care nu mai trăiesc,
chipul oamenilor, culoarea soarelui, mersul norilor,
lipsesc ochii tăi cu insule verzi,
lipseşte aşteptarea reciprocă,
partea ta dezordonată din sărut,
liniştea dintre noi,
lumea de pe umerii tăi,
lipsesc cuvintele deşarte pentru un mâine
ce nu există.

Închipuirea de aripi e inutilă,
înălţimea-i blocată
între pereţii asurziţi de gol,
există cădere suspendată atârnând de noapte,
există alb arzând lângă umbra candelei
şi mirarea icoanei din colţ.

poezie de Oana Frenţescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În culoarea zilei pe aripile vântului

ni se
tocesc pe palme cuvintele
în culoarea zilei
când aripile vântului
ne amestecă privirile până la punctul
sublim

şi flori de vise
şi speranţe
ni se aşează pe mâini în tăcere
ca o inserare de flori într-un câmp de odihnă

ni
se cere
culoarea luminii
oriunde s-o folosim
în ea să ne scăldăm cuvintele
privirile
şi paşii pe care-i aşternem oriunde pe pământ

timpul
ni se
pleacă la picioare
dar noi
cu rost
rostu să-l folosim

poezie de Ioan Daniel Bălan (28 octombrie 2017)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Din ochi de înger

Privesc în ochi, un înger alb, un înger luminos!
În ochii lui văd ceru-n rai, un rai aşa frumos!
Vreau să-l ating, el stă pe nori, pe norii de zăpadă
Încet cad râuri de lumină, încet, într-o cascadă!

Ochii n-au văzut, vreodată, vreodată, o altă lume
Lumea lor! Ce-i lumea lor, cine ar putea spune?
Lumea noastră-i lumea noastră, aşa de colorată!
Dar lumea lor, în lumea lor, mult prea minunată!

Se văd culori, ce curg, vărsate, vărsate în lumină
Pe-o mare de tăcere şi-o linişte deplină
Doar cerul înstelat, el ştie să-ţi vorbescă
Ce visul nu cuprinde, nici mintea omenească!

Dincolo de nori e cerul, dincolo de cer e noapte
Unde gândul nu mai zboară şi cuvintele sunt şoapte
Şi din noapte poţi ajunge, până-n răsărit de soare!
Unde vântul nu mai bate şi nimic nu te mai doare!

poezie de Ilie Dragomir
Adăugat de Ilie Dragomir
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu ştiu cum e-n altă parte

Nu ştiu cum e-n altă parte
Dar ştiu bine ce-i la noi:
Toată lumea se împarte -
În ai noştri şi strigoi.

Pentru dragostea de ţară
Unii sunt medaliaţi,
Iar pe alţii îî omoară,
Îi alungă, sunt triaţi.

Pe o poliţă aparte
Stau aleşii şi iubiţii
Pentru care oare fapte -s
Onoraţii şi plătiţii?

Poţi să cazi muncind,
Pe vatra cea coruptă chiar să mori,
Cărţi de aur tălmăcind
Florile oricum nu au culori...

poezie de Maria Tonu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fii un om minunat...

Vrei o casă grozavă?
Nu te aştepta să te ajute cineva.
Sunt atâţea oameni în jur,
Dar nu vei avea de la nimeni,
Ajutor, sau o mângâiere,
Toată lumea e pentru ea,
Apoi apare şi invidia.
Ce-ţi trebuie ajutor,
Tu nu eşti în stare?
Ai diplome, ai înţelepciune,
Dar ai nevoie şi de bani,
Banii vin încet cu muncă multă,
Cu sănătate, fericire şi frumuseţe.
Există frumuseţea sufletului,
A sufletului bun şi milostiv.
Dacă simţi durere, eşti în viaţă,
Dar poţi să simţi şi durerea altora,
Eşti om, nu fi nepăsător,
Ajută şi vei avea de toate în viaţă.

poezie de Eugenia Calancea (15 noiembrie 2019)
Adăugat de Eugenia Calancea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mistere

Sus, în 'naltul cerului,
Deasupra Pământului,
Sus, pe bolta cea senină,
Ce de oameni nu-i străină,
Stau de veghe nopţi în şir
Neobositele făclii,
Înşirate pe un fir,
Firul de mătase al nopţii.
Şi cu astfel de mărgele
Perdeaua nopţii e ţesută;
Ele-s minunatele stele,
Ce stăpânesc zarea tăcută.
Pe Pământ totu-i pustiu
Şi cuprins de nemişcare,
Privind sus, pare mai viu
Cerul cel plin de mistere.
Doar Pământu-i adormit
Şi-n tăcerea lui absurdă,
Uită de faimosul infinit
Şi pare a fi o planetă surdă;
Surdă, adormită, mută,
Dar zarea albastră o înfruntă.
Şi-şi arată tot ce are
Mai frumos, mai de mirare.
Toate minunăţiile
Şi miracolele toate,
Le adună cu miile,
Le adună în fiece noapte.
Dar cine să le privească
Din lumea cea adormită?
Cine să le preamărească,
Când e lumea obosită?
Cine doreşte a vedea
Minunea bolţii – o stea?!
În a nopţii grea putere
Şi în adânca tăcere?
Cine să cunoască vrea
Şi doreşte ca să ştie,
Poate să privească o stea
Şi a ei minunăţie.
Dacă-ţi trezeşte interesul
Mai poţi afla chiar şi restul:
Într-o carte de astronomie,
Găseşti informaţii – o mie;
O mulţime ordonată,
Ca la carte aranjată;
Asta-i o poveste aparte,
Ce e scrisă ca la carte.
Dar în cartea naturală
E-o altfel de-ngrămădeală,
Care-n loc să lămurească
Toate lucrurile-n parte
Şi-n loc să le limpezească,
Le încurcă, tot ca-n carte!
Însă totul se descurcă
Dacă ai răbdare multă.
Căci ştiinţa aşa este,
Nu-i doar o simplă poveste.
E ceva mai complicată,
Dar poate fi descifrată,
De-o minunată fiinţă,
Ce-i făcută pentru ştiinţă.
Omul e fiinţa care
În taine poate pătrunde,
Omul e-o creaţie mare,
Nimic de el nu se ascunde.
Fiindcă umana făptură,
De curiozitate împinsă,
Înţelege întreaga natură,
Ce se recunoaşte învinsă.
Însă nu-n totalitate,
Ci numai în mică parte.
Căci natura îşi păstrează
O parte din a ei putere
Neînvinsă, dar treptat cedează,
Spre a omului plăcere.
Şi când totu-i cunoscut,
Omul priveşte satisfăcut,
Cu ochii săi luminoşi,
Ai omului ochi frumoşi.
Două stele vii, aprinse,
De întuneric cuprinse.
Dar în bolta cea cerească
Minunea pare să crească.
Cu cât ceru-i mai cunoscut,
Cu atât ne ascunde mai mult.
Dacă ceva s-a lămurit,
Apare altă taină mai mare;
De şi aceea s-a limpezit,
Apar multe alte semne de-ntrebare.
Natura ne demonstrează
Că multe secrete şi le păstrează
Mai intacte ca oricând.
Ea ne arată neputinţa
Omului în faţa ei,
Atâta vreme cât ştiinţa
Nu dă răspunsuri cu temei.
Căci natura-i mai puternică,
Chiar dacă-i şi darnică.
În Univers ea e stăpâna
Şi aşa va fi întotdeauna!

poezie de Cornelia Georgescu din Tăcere... (2006)
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

De poţi fi!

Poţi fi cerul plin de stele şi n-ar fi o minune!
Poţi fi lacul veşnic dulce, plin de pasiune!
Şi minuni să faci pe lume, ce rost ar avea?
Când s-au şters a tale urme, adânci din viaţa mea!

Poţi fi marea toată, plină, plină de comori!
Poţi fi înger alb sau negru şi să mergi pe nori!
Să ai toate, să ai totul, când pe mine nu mă ai!
Dăruieşte-ţi viaţa toată, când mie nimic nu-mi dai!

Poţi fi cel mai bun din lume, să te laude lumea toată!
Poţi fi orice fiinţă vie, care încearcă şi o să poată!
Să atingă-n suflet marea, ce-şi revarsă lacrimi, valuri!
Dar când marea mi-a secat şi au rămas doar goale maluri!

Poţi fi ochiul ce priveşte şi priveşte neîncetat!
Poţi fi lacrima din mine, ce pe iarbă a picat!
Dar să ştii că orice ai fi, nu mai eşti cum tu ai fost!
Când de la mine ai plecat, şi deloc nu te-ai întors!

poezie de Ilie Dragomir
Adăugat de Ilie Dragomir
Comentează! | Votează! | Copiază!

Femeia-primăvară

Păşesc încet, alături de gând neprihănit
Să întâlnesc aievea femeia-primăvară,
Voiesc s-o aflu azi, în blândul răsărit
Şi să-i ofer iubire, un vis şi tămâioară.

Dar iat-o, mă aşteaptă în pace şi tăcere,
Îi spun cu drag:-Mulţi ani să ai, femeie!
Urarea e primită ca dulce mângâiere,
Iar ochii ei senini devin ca o scânteie.
Căci este rugă vie şi candelă a nopţii
Îşi poartă crucea-n taină, cu forţă şi tărie,
Ca nufărul pluteşte peste noroiul sorţii
Muncind neobosită fără a primi simbrie.

În zbaterea secundei e dor şi voluptate
Dând până la uitare din trupul ei fierbinte,
O flacără devine şi zborul dintre şoapte,
Iubirea sa-i poem sau vers fără cuvinte.
E Ana ce-i zidită ca jertfă pentru viaţă,
Izvor al fiinţei, speranţa-n lumea asta,
E far ce luminează prin negură şi ceaţă,
Se roagă pentru tot, înlăturând năpasta.

poezie de Rodica Constantinescu din revista Uniunea Artelor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sonetul nostru

De-ar fi să îţi descriu un fir de dor
sau forma şi culoarea unui gând,
aş face-o cu plăcere, ca şi când
eu însumi aş fi dor sau gând sau zbor,

Dar dacă-mi ceri descrierea s-o fac
la ce simt pentru tine, mi-ar fi greu,
căci nu pot, dintre noi, să rup un eu
cu care să încerc să-ţi fac pe plac.

Nu-mi cere, aşadar, să îţi pictez
iubirea mea sau sufletul, în vers;
poţi cere doar un gând să creionez,

iar dorul aş putea să-l desenez
ca un ecou îndepărtat şi şters,
departe, într-un colţ de Univers.

sonet de Daniel Vişan-Dimitriu din Chipul iubirii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Spirit liber

Spiritul liber
Îţi dă forţa de a te înălţa
Necondiţionat
Spre înalt.
Poţi suferi fără ca cineva
Să-ţi mângâie rănile,
Din compasiune ori din datorie
Morală...
Nomenclatura asta banală!
Nu te întrebi unde este iubire,
Căci aceea este transcendentul
Ce s-a deschis
Străin, ca o poartă,
Într-o lume de vis.
Pentru ca fiinţa să fuzioneze cu infinitul
Ţi-am desenat cărarea cetăţii lumeşti.
Dar tu... unde eşti?!
A ta este lumina şi viaţa
Şi păsările.
Numai tu poţi fi fluture, apoi stea...
Numai tu te poţi înălţa.
Nu vei muri tăcut în spatele scenei,
Căci pleoapa se deschide
Risipindu-se ca o clipă
Pe un clişeu
Prea devreme voalat.
Ai rămas între două lumi,
OM năpădit de furtuni.
Dar etern vei trai,
Spirit liber,
Înger, de var, veşnicie.
Dă-mi aripa ta!
Arde-mă în adâncul tău
Spre a deveni curcubeu...
În arce de timp,
Dă-mi viaţă şi mie,
Sisif!

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Drum de cuvinte
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rugăciune

În noapte, în tăcere, pe cerul înstelat
Se vede cum apare un înger luminat.
Aşa de luminos e încât stele pălesc
Iar luna se opreşte din teatrul ei ceresc...

E Mihail, Arhanghel, prea-mare intre sfinţi
Ce stă de-a dreapta Tatei cu aripi de fulgi blânzi.
Acum încet coboară spre lumea pământeană
Unde sufletul moare căci nu mai are hrană..

Hrana este iubirea însă acum se vinde,
Cu cât ai mai mulţi galbeni sufletul tău surâde
Căci el primeşte hrană, iubire din arginţi,
Cu banul astăzi poţi să-i cumperi şi pe sfinţi.

Fiindcă preoţimea, anume farisei
Au ajuns ca să vândă credinţa-n Dumnezei
Iar pentru ceva galbeni poţi ca să stai în Rai
Aşa promit cei care se cred preoţi prea-mari...

Stătea mândrul Mihail privind lung spre pământ
Cu un surâs sarcastic de la nord către sud
Apoi din est spre vest, din Moscova spre mare,
Spre ceea ce e azi Babilonul sub soare.

Într-un târziu văzu o mică licărire
Undeva între est şi aspra ungurime.
Era o ţară mică, pe nume România
Însă o ţară sfântă ca şi ortodoxia

Din ceruri, din văzduh, într-o mică chilie
Aflată în Moldova, în astă Romanie
Un biet călugăr singur se roagă pentru bine,
Nu pentru bani sau fală, ci pentru-un colţ de pâine.

De ce un colţ de pâine? Căci pâinea se găseşte,
O pâine poate avea chiar şi cel ce cerşeşte!
Dar nu! Acest călugăr vede-n colţul de pâine
Speranţa pentru viaţa după ziua de mâine.

Azi încă este pace, lumea e-ndestulată,
Se poate spune chiar că lumea e bogată,
Că ne-ndreptăm încet spre un alt nou Turn Babel
Fără să suferim pentru Cain şi Abel

Fiindcă Mântuitorul, jertfindu-se pe cruce,
O reabilitare a putut a aduce
Iar blestemul ceresc de la-nceput de lume
S-a dezlegat pe veci printr-o mare minune.

Aşa că omenirea cea din ziua de azi
Încearcă să creeze sisteme de giganţi
În care existenţa se rezumă la galbeni
Iar robia creată e revărsată-n oameni.

Acest călugăr singur o clipă lung priveşte
Spre cerul înstelat unde un chip luceşte
Şi deodată vede Arhanghelul cel Sfânt
Cum cu privirea-i tandră se uită spre pământ.

Atunci bietul călugăr spune o rugăciune
Către Sfântul cu aripi făcând o plecăciune:
"-Te rog Sfinte Mihail, roagă-L pe Dumnezeu
Să aibă mare grijă pentru poporul meu!"...

poezie de Bogdan Constantin Proca
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pedeapsa lui Tartufe

Căci scăpărând din inima rănită
De dragoste,-ntuneric şi cenuşă,
Doar noaptea îi mai este lui iubită:
Ca să-i izbească-n faţă câte-o uşă.

"Oremus"-un om numai cu nume,
Brusc se spânzură de-a lui ureche
Şi-şi rupese haina, arătând la lume
Ce goală-i stirpea omului cea veche!

Ci sfântu-i sfânt şi-n pielea goală-
Păcat de ochi însă şi inimă - rănite,
Mătănii- lacrimile ce-i cad în poală!
Şi hainele ce mereu îl duc vai în ispite!

Dar nu înjură Tartufe, ci singur şi gol,
Prinse a-şi da, domnilor, la pas, ocol.

sonet de Arthur Rimbaud din Poezii (1871), traducere de Costel Zăgan
Adăugat de Costel Zăgan
Comentează! | Votează! | Copiază!