De mă voi ruga luminii

Ce pot să-ţi mai spun
când mă chemi mereu cu privirea
în braţele tale să odihnesc.

Inima mea-i supusă răbdării crude,
dorinţa vibrantă mă strigă.

Trandafiri roşii urcători
lângă inima-ţi atât de nebună
arome seducătoare adaugă.

Bucurii şi tristeţi din trup
aşteaptă coacerea fructului,
plăcerea şi gustul
pâinii calde,

de mă voi ruga luminii
să-mi împrumute cuvântul.

Văd cum transparentă dispari
cu flăcări deasupra de apele somnului
sub care comorile se ascund
şi eu le tot caut.

poezie de Nicolae Vălăreanu Sârbu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Călătorie prin cuvinte

Pot să trec prin amiaza tăcerii,
să-i îndur singurătatea
într-o călătorie prin cuvinte
dintr-un roman apocrif.

Să muşc nemilos din marginea durerii
ce mă pune la încercare,
trecând prin tunelul de sare
până dincolo de apele morţii.

Frunze de mentă sălbatică să pun
lângă inima ce-mi bate
cu limbi de ceas cântător
în cuibul mătăsos al somnului.

Noaptea să-şi ridice ochii
din întunericul fără trup
şi cu secera lunii să-i taie
picioarele prea lungi.

Aromele dimineţii să-i beau
cu potirul dragostei
şi să cer luminii de rouă
regină să-mi fie.

poezie de Nicolae Vălăreanu Sârbu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eu cânt

De câte ori te caut cu ochii nevăzătorului
te găsesc fierbinte sub pleduri
ca un peşte prins,
alunecos în minciog,
care se frământă un timp
şi aşteaptă mărinimos.

Nu ştiu nimic mai frumos
ca un trup întins cu umeri de zăpadă
pe care-i sărută malurile somnului
şi pleoapele cad peste anotimpuri de mângâiere.

Pare că văd pur şi simplu o pasăre-n cuib
înnoptând în ascunzişul frunzelor vibrate de vânt,
tu cuprinzi în braţe aerul cald,
laşi genunchii moi
ca semn că nu vei fugi
în noaptea care intră pe fereastră.

Mă întreb cât de visător pot să fiu,
când să mai vin
şi ce să păstrez
din plăcerea aceea mută
cu vocalele topite pe buze.

Ori cum să-ţi mărturisesc?
Că-ţi voi lăsa tot cântecul minunii întâmplate
să-l trăieşti mai departe
şi eu cânt.

poezie de Nicolae Vălăreanu Sârbu (18 ianuarie 2012)
Adăugat de Nicolae Vălăreanu Sârbu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cum?

Cum să-ţi spun că te iubesc,
Când inima nu poate,
O ascund, o îngrămădesc
De teamă bate-n spate

Cum să-ţi spun că te iubesc,
Când fizica nu ştie
De ce legile pământeşti
Spun că inima nu-i vie

Cum să-ţi spun că te iubesc,
Când muzica nu poate
Să transmită ce gândesc
Şi inima dă din coate

Cum să-ţi spun că te iubesc,
Când plouă şi e noapte
Şi ploile nu se sfârşesc
Şi inima e în toate

Cum să-ţi spun că te iubesc,
Când sufăr în surdină,
Şi plâng şi nu gândesc
Că inima mea-i de vină.

poezie de Amelia Florentina Glava
Adăugat de AMelia
Comentează! | Votează! | Copiază!

Regină a nopţii

Apele somnului trec prin vise, dau semn marginii care fură,
nopţile se termină cu gulere de lumină
în dimineţi cu mugurii ce se deschid norocoşi.

Din ce ape se adapă curcubeul devreme?

Trezit în plină zi cu mască de prinţ
una voi fi cu regatul, nici mai frumos nici mai bogat
decât steaua urcată pe tron
regină a nopţii.

De voi fi oştean o să mă lupt
până-i câştig podoabe regatului
pe care le-am visat în apele somnului,
flăcări ridicându-se-n aburi plutind peste râuri
pe un tărâm străin.

poezie de Nicolae Vălăreanu Sârbu (26 mai 2014)
Adăugat de Nicolae Vălăreanu Sârbu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Noaptea înfige în mine tăişul luminii

La fel cu dulcele mierii, vâscos,
am tot dorit să-ţi gust pătimaş iubirea,
dar am rămas aşteptând într-o staţie nesigură
având la piept recele şarpelui puiandru.

Sângele meu se grăbea spre inima fierbinte
şi fără să-mi pierd cumpătul, îndrăzneala cuţitului,
trupul dădea pe dinafară nerăbdarea
cum ea mă purta prin gânduri ascunse.

Cine ar putea să-mi dezmierde sufletul
sub pecetea găsirii liniştii,
a respirului aromelor serii?

Noaptea înfige în mine tăişul luminii, sclipirea plină a lunii.
Ţesătura ruptă a întunericului
adaugă sosirii tale căldura căminului boem.

poezie de Nicolae Vălăreanu Sârbu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când

Când toate drumurile se vor sfârşi,
Eu însumi voi deveni drum
Pe care trec caii somnului
De la răsărit la apus.

Când toate podurile se vor dărâma,
Eu însumi voi deveni pod
Peste care trec stelele
Apele somnului.

Când viaţa şi moartea vor fi totuna,
Eu voi rămâne singur,
Să zidesc în cuvinte
Muntele sfânt.

Când ziua şi noaptea vor disparea
Cu perechi de luceferi din univers,
Vă voi chema pe toţi cu daruri
Să prelungim timpul.

Când nimic nu va mai fi de făcut
Şi va veni potopul
Eu voi construi arca,
O voi umple cu ce-i viu şi se îneacă.

Voi o să râdeţi şi mă veţi batjocori,
N-am timp muntele sfânt aşteaptă.
Când apele se vor retrage
Nu veţi mai fi,
Lumea se va înmulţi ca mai înainte.

poezie de Nicolae Vălăreanu Sârbu (28 noiembrie 2011)
Adăugat de Nicolae Vălăreanu Sârbu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Paşi pe cărări de vânt

De întunericul mă încolţeşte
mă salvează lumina
cu miezul în gânduri,

noaptea mă înveleşte-n mătase.

Paşi pe cărări de vânt
cu iarba coaptă şi uscată
lasă un foşnet abia perceput

şi nimeni nu-mi face cu mâna.

Pe drumul cald, luminii
pietre vorbitoare
îi povestesc,

orizontul se-ascunde-n ceaţă.

Cu inima prinsă de somn
sălaş caut pentru popas.

Pe când înrudite cu odihna
apele murmură
dimineaţa limpede aşteaptă,

printr-o plasă de aur raze pulsând.

poezie de Nicolae Vălăreanu Sârbu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rai de trandafiri galbeni

Nu mă mai îngrijorează zilele
mi-au coborât în plămâni nopţile.
Prin fiecare respir altceva;
ieri am respirat un gutui cu florile mari,
azi un nuc din marginea drumului,
şi aşa o să-mi fac livadă.

În faţa casei am trandafiri agăţători
trec printr-un tunel din semicercuri,
cu flori de foc
aprinse de inima ta.

Nu se mai vorbeşte de tine
au pus garduri între zile şi nopţi.
Nimeni nu le mai sare
toţi aşteaptă,
un deznodământ.

Demult visez o primăvară de liliac mov,
rai de trandafiri galbeni
în vazele-clepsidră ale trupului tău,
în care Dumnezeu picură o lacrimă
mirositoare şi pleacă.

poezie de Nicolae Vălăreanu Sârbu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

N-am să-ţi spun

N-am să-ţi spun, pădure,
cum m-au încălzit ramurile tale,
în iernile de piatră îngheţată
când luna-n oglinda nopţii
îmi aşeza pietrele pe suflet şi râdea.
Am vrut să le rostogolesc pe drumuri
dar nu purtau nici un nume.

N-am să-ţi spun, iubire,
cum ţi-am verificat polii magnetici
lipiţi pe inima cuvâtului.
Am să incep să-mi sculptez dorul
pe porţile templelor.

N-am să-ţi spun, moarte,
bucuria pământului în care prefaci totul
şi-mi opreşti inima la clipa
în care o pasăre vine la geam
şi-mi fură singurătatea.

Numai tu, viaţă smintită,
cu ghimpi şi flori,
faci în fântâni ziduri,
construieşti cetăţi
pe care vrei să-ţi rămână însemnele,
şi ele se vor dărâma.

N-ai putea să mă păstrezi
cu certificat de războinic ne-nvins?
Nu în cuvinte scrise pe undeva,
necunoscute ori şterse,
ci uitat pe pământ, într-un timp
pe care acele ceasurilor
îl măsoară rotindu-se invers.

poezie de Nicolae Vălăreanu Sârbu (22 ianuarie 2012)
Adăugat de Nicolae Vălăreanu Sârbu
Comentează! | Votează! | Copiază!

De când s-au stins luminile serii

Bat clopotele în urechile nopţii obosite
uneori numai furtunile se sperie
şi oamenii când bat într-un anume fel,
flămânde cu limbi vestitoare de moarte.

De când s-au stins luminile serii
călătoresc prin întunericul brut,
o să-ţi spun despre nălucirile de pe drumuri
când bate miezul nopţii în fiorul din trup
şi aşteptările tale pline de dorinţe ascunse
au rămas în cuvinte răvăşite pe file albe.
În ochii tăi au crescut plantaţii de lumină,
în fiecare rază e o ninsoare de petale
care-şi lasă polenul pe umerii fini.

Pământul la care mă întorc cu faţa,
să ascult izvoarele ce vin din adânc
cu tumultul mineral al bogăţiei seninului,
pun în mine culoarea fructului copt
în conturul mai verde decât verdele.

În numele luminii care cheamă norii,
să ude copacii şi ierburile ţării
cu ploaia îmblânzită de cosmice mâini
mă înalţ înflorind iubirea în cântec.

poezie de Nicolae Vălăreanu Sârbu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ieşirea la lumină

În convingere se topeşte adevărul
oglindă a reflectării în suflet,

de carnea cuvântului face cute
unde înţelesuri ascunse aşteaptă
ieşirea la lumină.

Gândurile respiră adânc înălţimea
punând la un loc unitatea în diversitate
cu palmele doldora de rod
însămânţat să încolţească.

Nopţile cu ochii la vitralii,
sparg întunericul cu privirea
şi lasă câte o rază de lumă
peste tăcerea care prinde trup,
dar nicio umbră nu se aşază
în cutele somnului.

poezie de Nicolae Vălăreanu Sârbu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mătasea luminii

Arde o dragoste nevinovata răbdare
ce nu mai poate fi uitată,
ştiu mersul norilor prin anotimpuri,
cineva mă tot întreabă
de ce ploile nu se opresc vara?
şi risipesc aroma înserării.

Mătasea luminii şade pe umerii ei
transparentă sorbind albul
cum harpa sunetele,
ierburile vălurite în aerul răcoros
te invită să-ţi faci intrarea-n visare
cu glasul subţire de greieri.

Pe cărări neumblate respiră frunzişul
ca într-o fântână izvorul,
de şoapta se scufundă în apă
ca într-un poem cuvintele
aşezând inima în vocale.

poezie de Nicolae Vălăreanu Sârbu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Impulsul din trup

Aşteaptă la porţi nevăzute
marile înţelegeri din umbră
ocolind calea luminii din timp.

Se aşează cu platoşa şarpelui
la trecătorile de cumpănă
prin muntele nebuniei ce stoarce voinţa
cu paharul să o arunci.

De la o vreme se iscă-n auz
sunetul durerii în creştere
care-mi respiră dulceaţa cuvintelor
şi risipeşte arome care înrobesc.

Prin piele se scaldă înserarea,
o simt după asfinţitul de pajură
cum pune o monedă pe suflet
ca un scut de ochiul viperei.

Impulsul din trup trece-n uitare,
închide cu zăvorul uşa
în care nemernicii dau cu pietre
până-şi pierd cu totul puterea.

Apare din ape un răpitor
ce şterge sudoarea din oglinzi
şi se duce-n adânc
de tulburele devine limpede.

poezie de Nicolae Vălăreanu Sârbu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pe umerii somnului

În mâinile tale am lagat iernile cu noduri,
erau rămase pe drumuri
şi nu le-am lăsat să fugă dintre noi.

Nopţile şi-au sculptat singure întunericul
în aerul rece,
stelele căzute în gânduri
aşteaptă sosirea dimineţii pe acoperişuri,
oraşul încă doarme cu botul pe labe
fără să fie grăbit la activitate zilnică.

Îţi privesc faţa şi părul răsfirat
pe umerii somnului,
m-am trezit prea devreme ca o fiară
care-şi adulmecă prada de plăcere,
şi mă iert pentru paza care o fac
cu dorinţa de dragoste.

Te-am îndrăgit prea mult
încât mă oblig să nu te tulbur,
ci doar să te sărut ca într-un vis
într-o grădină cu flori de regina nopţii.

poezie de Nicolae Vălăreanu Sârbu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Femeie - floare de trandafir

Voi înnobila
lemnul
răstignind
trandafiri urcători,

îl voi altoi
în ochi
de lumină visători
şi vor înflori
liberi în culoare
înmiresmată.

Spinii din sânge
vor fura lacomi
o picătură,

durere nu va fi,
nici lacrimă
decât bucurie.

Se naşte azi alb
un făt frumos
din femeie - floare
de trandafir urcător.

poezie de Nicolae Vălăreanu Sârbu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cuvântul

Cuvântul este mai adânc decât poate spune,
în miez are Dumnezeul său de început
prin care se naşte cunoaşterea de sine şi de alţii
şi se formează limba
cea dătătoare de viaţă.

Măsoară cu inima nesfârşitul
ridicându-se până deasupra lui.

În limbă creşte lumina şi se revarsă
peste pământul dătător de roade,

sub impulsul său întunericul se retrage
în moarte.

poezie de Nicolae Vălăreanu Sârbu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nopţile se arcuiesc după cer

Nicio umbră nu s-ar îndrăgosti de un copac iarna,
ar aştepta să-i crească frunzele din muguri
şi raiul ei ar deveni ademenitor,

mai verde decât seva care inundă pădurea
trecerea se topeşte-n plăcerea demult visată
în care nu se mai simte decât foşnetul viu,

în lumea ei fagurele vieţii strânge minuni,
aici nu este nimic fără încleştare şi pândă.

Nopţile se arcuiesc după cer, freamătă de stele
până-n dimineţile cu trup de lumină
în care şi o rugă capătă chip.
Se ceartă norii deasupra şi cad ploi de argint
cu picături respirate de ramuri,

se vântură aerul, mă ia de guler pe nepregătite,
lumina alunecă odată cu timpul pe poteci,
vin din depărtări arome de fructe sălbatice,

inima mea bate şi se ridică cu smerenie-n piept.

poezie de Nicolae Vălăreanu Sârbu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pe coloane de viaţă

Se va absorbi primăvara
în dimineţi cu aburul subţire
şi sughiţuri reci,

de îi va înflori gura de arome
şi ochii vor privi însetaţi

cum se nasc toate pe rând.

Atât de fragedă se va limpezi,
de apele vor şlefui pietrele în albie,
vor curge cum scrisul cuvintelor
în miezul de mai
cu liliac înflorit la glezne.

Iar mai frumos decât atât
înrobit de iubire
când păsările clocesc,
sevele urcă
pe coloane de viaţă

sub o aureolă de vis

poezie de Nicolae Vălăreanu Sârbu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

O noapte câştigată

Bântuie vântul cu nervii tari
aproape că vrea să te ridice de pe drum,
dar nimeni nu se lasă.

Dorinţa macină în mine aşteptarea şi graba
mă îndepărtez de oboseală
şi de somnul făţiş.

Toate gândurile mă încurajează,
mă apropii tot ma mult de casa ta,
lacom vreau să-ţi prind pasărea
ce cântă neîncetat inimii mele
prinsă în jug.

Vine seara cu încurajările ei
unde se fac aşchii speranţele,
dar nu sar prea departe de scop.

Primirea ta cu prefăcută mândrie
adaugă plăcerea îndrăznelii
şi se continuă după masa bogată,
noaptea-i câştigată de iubire.

poezie de Nicolae Vălăreanu Sârbu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Semn de virtute

Însetat
de albastrul din fântânile cerului
îmi beau verdele din vin
în potirele durerii
în suflet să se reverse bucuria.

Pecete gândului pun în dovezi
caut drumuri, porţi să deschid.

Aşez sufletu-n fapte
şi fructul îl împart
la toţi flămânzii ce-l aşteaptă.

Atât cât poţi să învingi
lupta cu tine se ascute
şi mereu o porţi
semn de virtute.

Iar ce se câştigă cu greu
devine mai de preţ
şi se zideşte
în trup,

dobândeşti miez în cuvinte
şi-n vorbe cumpătare,
zăvoare cu dinţi
nu mai sunt.

poezie de Nicolae Vălăreanu Sârbu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!