Viaţă pustie

În visul meu, erai pe vechea bancă,
Privind spre zări de dincolo de munţi,
În gând cu hotărârea să renunţi
La viaţa solitară de munteancă.

Privirea ta înlăcrima văzduhul
Acoperit, în tristul său apus,
De nori ce sângerau acolo, sus,
Cu picături ce îţi sporeau năduhul.

Ai aşteptat destul, n-o să mai vie,
Să-ţi stea alături, nimeni dintre-ai tăi
În casa cu-nvechitele odăi.

S-a întâmplat ce n-ai fi vrut să fie
În raiul tău de dincolo de văi...
Iar banca,-n visul meu, e-acum pustie.

sonet de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Visul din umbră

Mi-ai apărut, din nou, în gând,
Cum te ştiam: frumoasă;
Erai la uşa mea, sunând,
Şi te-am poftit în casă.

-De ce eşti trist? – m-ai întrebat –
Privirea ta e sumbră.
-Când te-am văzut, m-am bucurat,
Dar tu eşti doar o umbră.

-Sunt umbră, da, sunt umbra ei,
Dar ea m-a vrut la tine,
A vrut în braţe să mă iei,
A vrut să-ţi fie bine.

-Greşeala ei, greşeala mea!
De vină e uitarea,
Căci n-a venit când trebuia
Să-mi fie alinarea.

Acum şi-n gând e prea târziu,
Iar visul de iubire
E doar al tău: nu pot să-ţi fiu
Decât o amintire.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dincolo de noi

În lumea mea e-o stea ce străluceşte
cum nicio alta nu va străluci
chiar de, în nopţi târzii, o voi zări
privind spre steaua care mă iubeşte.

Privesc adesea cerul plin de stele
şi mă întreb de-o fi o stea şi Luna
ce-n bolta nesfârşită e cununa
ce mă răsfaţă-n razele-i fidele.

Păşesc uşor pe scara care urcă
pe trepte ale timpului şuvoi
spre-un loc ce pare dincolo de noi.

Cum drumul meu nicicând nu se bifurcă,
privirea-mi nu se-ndreaptă spre ‘napoi,
iar ochii-mi strălucesc pentru-amândoi.

sonet de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dincolo de zidul alb

Dincolo de zidul alb e soarele
Tolănit pe lanuri verzi şi pe copaci.
– Smulge-i sufletului aripele,
Tu, cel mai sărac dintre săraci.

Dincolo de zidul alb e visul
Căutat pe cărărui întortocheate.
– Hai, îngroapă-ţi liniştit ucisul
Dor în inima ce încă bate.

Dincolo de zidul alb sunt mări,
Clopote, păduri, ereţi şi vrăbii.
– Ochii tăi trudiţi şi fără zări
Taie întunericul ca două săbii.

Dincolo de zidul alb e viaţa
În care niciun fir de iarbă nu-i stingher.
– Tu, captiv, aşteaptă-ţi dimineaţa
Şi o să te urci pe scări de nori la cer.

poezie celebră de Zaharia Stancu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cărarea vântului

Când m-am făcut cărare spre limpede izvor,
Nu mi-ai călcat pe pietre, nu mi-ai strivit din dor,
Căci n-ai ştiut de truda – din suflet când le-am scos
Şi mi-a rămas cărarea pustie de folos.

M-am preschimbat în munte cu gândurile-n cer
Şi-am aşteptat să treacă zăpada şi să sper
Că-ţi vei dori urcuşul spre culmi pierdute-n nori,
Dar codrii de la poale ţi-au fost neprimitori.

Şi-am zis atunci: "Pădure, pădure-am să mă fac,
Să pot să-ţi fiu răcoare, să-ncerc să-ţi fiu pe plac.",
Dar paşii tăi, cu teamă, îndat-au ocolit
Tot verdele prin care potecă ţi-am croit.

Mi te-am dorit aproape şi m-am topit în vânt,
Să-ţi vin pe neştiute, să nu te înspăimânt
Cu adierea-mi blândă în visul tău târziu,
Să te sărut pe umăr şi numai eu să ştiu.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Drumul de vis

Deschide-mi uşa, vis ce te-ai ascuns
În lumea de-ntuneric nepătruns
Şi nu mai vrei să ieşi, nu vrei să-mi laşi,
Din ce-mi erai, nici urmele de paşi!

Deschide-mi cât să pot să-ţi las un gând
Să-ţi spună că mi-e toamnă şi, curând,
Îmi va fi iarnă şi în suflet ger,
În depărtări de dincolo de cer!

Deschide-mi, să-mi fii, iarăşi, visul cald
Ce mă-nvelea, în suflet, cu un fald
Când nopţile-n singurătate, reci,
Treceau cu-aceelaşi teamă: c-ai să pleci!

Deschide-mi! Ştii, în suflet, eu am scris
Că va dansa, pe drum, cu vechiul vis.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

N-ai mai venit

Te chem adesea-n gând, cu dor
ca ochii tăi să-mi mângâie privirea.
M-agăţ de ultimul tău por,
m-agăţ să smulg din timpul tău venirea.
Şi azi te-am aşteptat pe banca învechită,
privind în zare o siluetă. N-a fost a ta..
Cu înţelepciunea zilei de mâine,
m-am întrebat, de ce te-aştept?
De ce să chem ce nu mai vine?
Într-un târziu,
renunţ să mai aştept
şi plec cu pasul apăsat,
lăsând pustie banca înlemnită.
Tu nu mai vii şi atât te-am aşteptat!
Contemplându-te, ispită!
Sperând că într-o zi tu ai să vii,
am învăţat să iert,
iar întâmplarea m-a trezit din vis.
Visam frumos, aproape cert.
Visam că dragostea a-nvins.
- Vă rog pe voi brazi şi izvoare,
De aţi văzut iubirea mea smerită,
Strigaţi-o cât puteţi de tare
Şi arătaţi-i drumul spre banca învechită.

P. S.
Să fiţi iertaţi dacă iubiţi
Când ninsoarea v-a căzut la tâmple!
Iertaţi şi voi pe acei "greşiţi"!
Iertaţi-i, dacă îi iubiţi!

poezie de Elena Buţu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Stând pe o banca goală

Te-am aşteptat acolo,
stând pe banca aia goală.
Te-am aşteptat în zori,
într-o zi, n-am ajuns niciodată
şi în apus de soare
într-o zi s-a terminat,
înainte de-a începe.
Te-am aşteptat pe tine,
atâta timp cât mâinile mele
au avut puterea de a strânge
imaginea ta.
Te-am aşteptat pe tine,
atâta timp cât am hrănit
sufletul meu,
cu culorile speranţei
şi mintea mea,
cu durerea de memorie.
Te-am aşteptat pe tine,
în dimineţile proaspete
de primăvară,
cu cântatul păsărilor
în fundal de iarbă proaspătă
şi rouă parfumată de flori.
Te-am aşteptat acolo,
stând pe o bancă goală,
până a venit întunericul.

poezie de Eugenia Calancea (5 august 2018)
Adăugat de Eugenia Calancea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântecul nopţii

Eram în visul meu, şi se făcea
că vocea ta şi-un sunet de chitară
se auzeau, în ploaia de afară,
ca o chemare-a stelei ce-mi cânta.

Era suavă, de o duioşie
cum niciodată n-am mai auzit,
şi-nmărmurit, priveam îndrăgostit
spre bolta ce părea că-mi cântă mie.

Mi-ai urmărit privirea către stele,
şi-ai fost, în visul meu, chiar tu, un cant
venit uşor, pe adieri de vânt,
sau coborând pe-a norilor pavele.

Nu te ştiam, nu te-am văzut nicicând,
nu mi-am plecat privirea spre afară,
în bezna nopţii, unde o chitară
înlocuise visul... cu un gând.

Abia atunci, sub razele de lună,
pe strada ce curgea sub stropii grei
purtând aroma florilor de tei,
am început un cântec, împreună.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu din Chipul iubirii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Secretul apei

Erai în visul meu, erai cu mine,
dar tot ce a mai fost atunci, îmi scapă,
tu, folosind puterile-ţi divine,
mă faci să uit reflexia din apă.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Visul cel de noapte

Aduc iubire, sunt visul cel de noapte
Somnul dulce si sufletul ţi-l cuprind
Intr-un trup inert cu ploape obosite
Inima pustie în somn eu ti-o desmierd

Te port cu mine în lumea mea de vis
Eu te-am găsit, erai trist si dezamagit
Iti dau puterea vieţii, plutim in paradis
iubirea îţi amestec cu sângele grăbit

Mă cauţi ziua in raza răsăritul de soare
Eu te ating când dormi pe valul legănat
La amiază in lanul crud de floarea-soare
Iar la apus ajung in patul tău cel elegan

Eu te voi iubi mereu, suflet frumos si fin
Voi fi cu tine-n viaţa si după al ei final
Asează-mă in gând, eu nu îţi sânt străin
Te veghez în somn de apus ancestral

poezie de Vivian Ryan Danielescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şoapte de gând

Mi-am trimis, aseară, gândul
Rupt din visul meu albastru,
C-un mesaj ce, murmurându-l,
Să-l şoptească unui astru:

- Stea de peste ani-lumină,
Te-am ales, ţi-am dat un nume,
Gându-mi care ţi se-nchină
Vrea privirea să-ţi îndrume

Către cel ce crede-n tine,
ca fiind aceea care
poate,-n nopţile senine,
să-i răspundă la chemare.

-Dulce gând şi calde şoapte!
Ştiu ce vrei şi, c-un efort,
Va afla, în astă noapte,
Cea al cărei nume-l port.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aripi de vis

Şi-acum visezi, dar visul ţi-e schimbat:
te-avânţi prin nori c-un strigăt de plăcere,
de parcă nu-s aceiaşi ce-ai scăldat
în lacrimi izvorâte din durere.

Visezi frumos! În visul tău e-un zbor
prin fericirea inimilor pure
pornite pe un drum înălţător,
ferit de gânduri sau poteci obscure.

Pluteşti ca altădată spre abis,
dar este altfel: încărcat cu stele
şi pare-un univers ce s-a deschis
ca să-ţi permită zborul printre ele.

Iar tu i te arăţi ca într-un dans
în care muzica nu mai contează,
căci sufletul ţi-e undeva-n devans,
acolo unde totul se creează.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Calea îngerilor

Şi se făcea că pleci, dar nu plecai,
Ci doar te-ndepărtai, plutind uşor,
Pe-un drum ce, fără voie, îl urmai

Şi îţi era... nu drumul tău de dor,
Nu cel pe care ai fi vrut s-alergi –
Era un drum străin, amăgitor,

Dar tu mergeai, continuai să mergi
Prin visul meu, păşind pe amintiri
Şi încercând cu paşii să le ştergi.

Nu-ţi mai vedeam tăcutele priviri
În visul ce îmi devenea coşmar
Când paşii tăi pluteau spre amăgiri.

Ningea cu stele-n haosul amar,
Cu stele reci, iar tu... tu îmi erai
Aproape de al Raiului hotar

Când se făcea că pleci, dar nu plecai.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ecoul zărilor curbe

Ne pier în ecouri de strigăte mute
Priviri ce luceau şi sunt astăzi pierdute
În zori ce-au adus între noi întuneric
Şi goluri în visul odată feeric.

Şi nu e niciunul în stare să spună
Că dragostea noastră de azi e nebună
Şi zguduie noaptea, şi urlă în zi
Că încă trăieşte, să-ţi fiu şi să-mi fii,

Să rupem cortina de nori ce apasă
Pe-o scenă de gheaţă c-o mare crevasă
Ce creşte, şi creşte, în hăuri trăgând
Actori ce se-ncurcă în replici de gând.

Nu ştie, sărmana, în zbaterea sa,
Că totu-i decis şi e moartă deja,
C-a fost alungată în linii de zări
Curbate pe-alocuri în vagi întrebări.

Nu-i doliu, nu-s lacrimi, nu-s urme pe cer
De îngeri ce cântă-ntr-un cor auster,
Nu-i nimeni să facă orgoliului vină
Când pleacă, nebuna, în zări de lumină.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Gândul din visul albastru

Mi-e gândul, în noapte, un astru,
Primeşte-l, cu ochii închişi,
La tine, în visul albastru,
Departe de zori interzişi.

Cuprinde-l în suflet o clipă,
Va fi, pentru el, de ajuns,
Căci gândul nu face risipă,
Odată, acolo, pătruns.

În visul ce scaldă, mirific,
Un ţărm devenit elizeu,
Vom fi, în momentul magnific,
Culori dintr-un vast curcubeu.

În gândul din visul albastru,
Eşti, nopţii, zeiţă, eu - astru.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dor omagial

mi-e dor de tine tată şi de tine mamă
dincolo de noapte dincolo de gând
două doruri grele strânse-ntr-o năframă
clopote albastre ascultă bătând.

durerea mea trece prin a nopţii vamă
s-a ascuns în inimă pulsând şi oftând
mi-e dor de tine tată şi de tine mamă
dincolo de noapte dincolo de gând.

arborii s-au scuturat de frunze de aramă
i-au acoperit ninsori ani şi ani la rând
toţi copii voştri au îndurat şi dramă
şi nopţi de-a rândul le-au trăit plângând.

mi-e dor de tine tată şi de tine mamă
dincolo de noapte dincolo de gând.

hipersonet de Floare Petrov
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dulcea uitare

Din dragoste se nasc poeme,
Copii ai inimilor noastre,
Crescuţi din întâmplări boeme
Sub sărutări de zări albastre

Din dragoste ne-am întâmplat,
Nevinovaţi... plini de mirare,
Eu căutam ce am uitat,
Iar tu erai dulce uitare

Aroma ta mă atrăgea,
Nici nu ştiam că mă aşteaptă,
Dar cum să nu mă-ndrept spre ea,
Când trupul tău sublim o poartă

Şi tot din ea vom fi mereu,
Acolo unde visul cerne,
Vei fi zeiţă, voi fi zeu,
Iar timpul va pieri... o vreme

poezie de Adi Conţu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dincolo de nori

Dincolo de nori
e-întotdeauna soare.
Dincolo de moarte
e-întotdeauna noapte.
Dincolo de cer
totul este un mister.
E veşnicia,
Univers neexplorat.

poezie de Dumitru Delcă (mai 2017)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Te-aştept, iubită stea

Pluteam, în barca gândurilor mele,
pe apele din visul tropical,
privind inconfundabilele stele
cu străluciri din timpul ancestral.

Nu mă gândeam la mii de ani lumină,
ci la o stea de-aici, de pe Pământ,
căci gândul nu putea să se abţină
să zboare, prin iluzii, plin de-avânt.

N-a fost decât un val, ceva mai mare,
venit de nicăieri, dar, ca un vip,
m-a ridicat pe culmi ameţitoare,
şi m-a lăsat pe-o insulă,-n nisip.

Eram pierdut şi singur într-o vreme
în care şi-o furtună-i fără sens,
privirile-mi împrăştiau dileme
pe ţărmul unde-n viaţă n-am mai mers.

În zorii de atunci era tristeţe,
şi-mi apăreau mai mult ca un apus
menit ca inima să mi-o îngheţe
în frigul ce părea că m-a răpus.

Îmi amintesc de-acea înfrigurare
cu care, de pe jos, m-am ridicat,
şi-a fost destul, eram, iar, pe picioare
pe-o insulă, cu mine, resemnat.

În jur, bucăţi de viaţă, naufragiu
din care am scăpat... sunt viu, sunt eu,
iar valului aş vrea s-aduc omagiu,
căci pot să mă transform în Prometeu,

s-aprind un foc pe insula-mi pustie,
şi să-i apară stelei ca un far
ce, dinspre mare, poate-o s-o îmbie
spre cel ce poartă-n suflet un amnar.

Te-aştept, iubită stea, în noaptea noastră,
la focul ce va fi mereu nestins,
privirea mea-nsetată şi albastră,
te va cuprinde-n focul reaprins,

în braţe vom lua iubirea noastră
şi o vom legăna sub clar de lună,
o vom păstra doar pentru noi, sihastră,
pe-o insulă c-un foc şi... împreună.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu din Zece
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Povestea stâncii

Povestea ei, povestea stâncii sumbre
ce plânge-adesea în pădure, sus,
în munte, când, venind prin ceaţă, umbre
coboară spre poiană, în apus,

e-atât de veche şi atât de tristă,
încât se spune rar, la focuri vii,
de către cei ce-n munte mai rezistă,
uitaţi de timp, de ceruri şi de fii:

Era odată-n munte veselie
la stâna c-o băciţă şi-un cioban,
în grija lor, aproape cu o mie
de oi crescute-n raiul dunărean.

Se bucurau, trăiau în libertate
şi se iubeau, munceau, iar viaţa lor
era cum nu credeau că se mai poate
mai bună, mai frumoasă, făr-un nor.

Şi-ar mai fi fost, dar, peste munte rege,
venit din depărtare, de curând,
era un urs ce n-a mai vrut să plece,
şi le lua mioarele, pe rând.

S-a întâmplat ca, într-o-anume noapte,
să îl înfrunte cu-arme ce-au avut
şi ea, şi el, şi câinii – toţi cei şapte –
Au fost învinşi, răniţi şi au pierdut.

Au îndrăznit, au înfruntat un rege
şi au plătit prea mult: durerea ei
de dincolo de ea, de orice lege,
de moartea lui ce-a transformat-o-n stei.

Iubirea ei mai străluceşte, încă,
în inima închisă într-o stâncă.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!