Viață pustie
În visul meu, erai pe vechea bancă,
Privind spre zări de dincolo de munți,
În gând cu hotărârea să renunți
La viața solitară de munteancă.
Privirea ta înlăcrima văzduhul
Acoperit, în tristul său apus,
De nori ce sângerau acolo, sus,
Cu picături ce îți sporeau năduhul.
Ai așteptat destul, n-o să mai vie,
Să-ți stea alături, nimeni dintre-ai tăi
În casa cu-nvechitele odăi.
S-a întâmplat ce n-ai fi vrut să fie
În raiul tău de dincolo de văi...
Iar banca,-n visul meu, e-acum pustie.
sonet de Daniel Vișan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.