Cocostârcul se opreşte; încordează gâtul şi priveşte. Pe frunza unui nufăr o broscuţă se bucură şi ea de frumuseţea şi răcoarea dimineţii. Când l-a văzut, biata broscuţă a încremenit pe picioruşele de dinapoi; cu ochii mari deschişi cată la cumplitul duşman. În spaima ei îl vede uriaş, cu capul atingând cerul, cu pliscul lung, larg, să soarbă dintr-o dată balta şi, împreună cu balta, pe ea. Îşi aşteaptă sfârşitul. Cocostârcul o vede şi înţelege. Dar dimineaţa e mărinimos. Ş-apoi i se pare atât de neînsemnată această vietate a bălţii, că, de la o vreme, parcă o pierde din ochi în fundul apei şi nici n-o mai zăreşte. Ridică piciorul, păşeşte dispreţuitor şi trece măreţ, mai departe.

Emil Gârleanu în Din lumea celor care nu cuvântă, Mărinimie
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În revărsatul zorilor, pe baltă, lumina face minuni. Pe faţa apei sclipesc, ici sfărâmături de oglinzi; colo, plăci de oţel, comori de galbeni între trestii. În nuferi, ca-n nişte potire plutitoare, curg raze de aur. Un colb de argint dă strălucire stufărişului. Peste tot linişte neclintită, de rai. Cocostârcul s-a sculat cu noaptea-n cap. A intrat în baltă. Pe picioarele lungi, subţiri ca nişte lujere, trupul lui se leagănă agale. Din când în când îşi udă pliscul; uneori se opreşte de se uită, ispititor, în fundul apei, ca şi cum ar fi dat peste ceva ce căuta de mult. E răcoare şi răcoarea îl încântă. Nu simte nici o altă dorinţă decât să-şi scalde picioarele în unda rece, care-i trimite fiori până sub aripi.

Emil Gârleanu în Din lumea celor care nu cuvântă, Mărinimie
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şi fiindcă nici o rază de lumină nu pătrunde prin funinginea nopţii, toate vietăţile de pe lac dorm pitulite prin stufăriş în speranţa că visele lor vor fi colorate. Doar mica broscuţă Veruza stă cu ochii larg deschişi pe o frunză de nufăr.

începutul de la Broscuţa Veruza şi floarea de nufăr de Emilia Plugaru
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vulturul îşi plecă în jos capul; în fund, în noaptea deschizăturii adânci, tăiată ca de pala unui zmeu, şerpuia, sclipind ca argintul, izvorul. Şi i se făcu dor de răcoarea dulce a undei şerpuitoare. Săltă şi se repezi în fund; se lăsă în voie să cadă în apă; stropii reci îl acoperiră deodată, ca nişte pietre scumpe, şi, întinzând gâtul gol, bău îndelung, însetat. Apoi îşi luă iarăşi zborul până pe stâncă, sus, se lăsă pe o coastă, întinse aripile la soare, şi închise ochii. Aţipi... Adieri de vânt îl înfăşoară în vălul lor. Aproape se trezeşte; prin pleoapa închisă încă parcă zăreşte un foc grozav, a cărui flacără încinge tot cuprinsul zării. Se ridică. Departe, în nori de sânge, soarele apune. Munţii parcă-s aprinşi, cerul arde. Îşi ia zborul, grăbind spre cuib.

Emil Gârleanu în Din lumea celor care nu cuvântă, Vulturul
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cocostârcul Ochi de Gheaţă

Cocostârcul Ochi de Gheaţă
Se plimbă de dimineaţă
Printre nouri să se roage,
Apoi doarme-n picioroange.

Lasă să-i curgă în iarbă
Transpiraţia din barbă,
I se topi până-n seară
Glasu-i ce ne salutară.

Însă ciocul i-a rămas
Să prindă-n răsărit glas,
Să ne-ndemne Ochi de Gheaţă
La muncă de dimineaţă.

L-am visat, aşa se pare,
Ceru-i plin de zarva mare,
Trece din frig la căldură
Şi-i doctor pe arătură!

poezie pentru copii de Marin Moscu
Adăugat de Marin Moscu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cocostârcul

Nu şi-a făurit un nume
Şi probabil ca remediu,
El aduce prunci pe lume!
Când e barza în concediu...

epigramă de Constantin Păun
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

mâna mea e în dreptul inimii prin spatele tău
legată cu o eşarfă roşie la ochi piciorul meu
de iederă se caţără pe piciorul tău
înot prin aer cu umerii înfloriţi în primăvară
cristalul swarowski se mişcă pe piept şi măsoară cusătura inimii
o cutie plină cu funda ruptă
stau pe vârfuri apoi pe călcâie încât doar o pagină de hârtie mai încape
părul tău mă atinge în vreme ce ne alungim ca săgeţile
piciorul meu de iederă se ridică în aer ca un braţ tăiat
cristalul swarowski mă loveşte în frunte
femeia închide ochii mirosind câmpiile din buenos aires
mâna mea se retrage de pe şira spinării
mâna ta se retrage până la marginea pieptului
părul tău leagă gâtul meu apoi îl dezleagă
piciorul meu de iederă se ridică în aer şi cade
piciorul tău aşteaptă şi îmi opreşte căderea.

poezie de Ruxandra Cesereanu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

E mare, negru ca întunericul; numai vârful labelor sunt albe, ca şi când lumina zilei i le-ar fi pătat într-adins. Din capul cu fruntea puternică, mare, ochii verzi înfloresc noaptea ca două scântei. E cel mai frumos motan al târgului. Dar de frumuseţea lui nu-şi dă seama, – de bărbăţia lui, însă, da; pentru aceea, în ceasuri de veghere, când i se pare că-şi zăreşte chipul în talerul lunii, şi-şi vede înfăţişarea bărbătească, simte un fior ce-i străbate prin spate şi-l ondulează, de mândrie, pâna-n vârful cozii. Trăieste singur. Ziua stă ascuns cum poate şi unde poate. Ziua doarme; numai când soseşte ceasul prânzului, care îi vine singur în labă, se trezeşte morocănos.

Emil Gârleanu în Din lumea celor care nu cuvântă, Filosoful
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fiinţa iubitei

O, vreme, nu-atinge fiinţa iubitei,
O bucură floarea, dar floarea păleşte
O apără frunza, dar frunza se trece
oglindă i-i râul, dar râul e tulbur.

Nici codrul, o, Doamne, scăpat nu-i de vamă
şi el e ca roua, şi el se-nfioară.
Nici munţii, îmi pare, nu pot să adoarmă:
gândind la ce vine li-i tâmpla căruntă.

Nici tata-pământul cruţare nu are,
Cu trecerea anilor vlaga şi-o pierde.
Ştiu, vreme, că una le schimbă pe toate,
Ştiu, vreme, că toate le dăm pentru una,

dar, totuşi, te-ndură de chipul iubitei!
N-o vezi cum rodeşte şi-n pară se lasă?
De parcă-i eternă îşi dăruie viaţa
clipelor care primesc şi nu iartă.

poezie de Liviu Damian din 1974 (1974)
Adăugat de Maria Hadârcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vara

E atât de cald, încât
Umblă descheiat la gât
Cocostârcul Gât-sucit
Prin fânul abia cosit.

Sar lăcustele leliţe.
Cheamă nişte prepeliţe
Puii sprinteni din polog.
Merge soarele olog.
Doamne, că încet se mişcă!
Trică zice-n deal din trişcă.

Şi-i atât de cald, încât
Umblă descheiat la gât
Cocostârcul Gât-sucit
Prin fânul abia cosit.

poezie celebră de Marin Sorescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aşa, furnica îşi luă inima în dinţi şi, uşoară, se coborî în buzunar. Scotoci încolo şi-ncoace; într-un colţ dădu peste câţiva bani de aramă. Îi pipăi, îi mirosi — întrebuinţare nu le putu găsi! "Ce-o fi făcând oamenii cu lucruri care, după cât se vede, nu le aduc nici un folos?" judecă ea. Porni mai departe. Mai în sus, alt buzunar. Hai şi-acolo! De-abia se coborî însă, şi, repede, căută să fugă înapoi. Buzunarul, îmbâcsit cu foi de tutun, o ameţise. "Iată ce fel de buruieni ştiu culege oamenii!" îşi zise, dezgustată, furnica. N-avea noroc! O luă mai sus; se urcă până după gâtul vânătorului. Acesta ridică tocmai atunci mâna. Ispititoare, veni, sprintenă, pe mânecă, până lângă pumnul încleştat pe gâtul unei puşti.

Emil Gârleanu în Din lumea celor care nu cuvântă, Călătoare
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Am văzut în faţa noastră pe pământul moale, urma unei labe uriaşe, cu trei degete. O vietate străbătuse balta şi intrase în pădure. Ne-am oprit să cercetăm urma aceasta monstruoasă. Dacă într-adevăr era a unei păsări – şi ce altă vietate a fi putut lăsa o asemnea urmă? – laba aceasta era cu mult mai mare decât a unui struţ, încât, privită sub acest raport, pasărea însăşi trebuia să fi fost uriaşă.

Arthur Conan Doyle în O lume dispărută
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cum venise pe lume, nici el nu-şi dădea seama. S-a trezit ca dintr-un somn Şi parcă era de când pământul. Nu simţise nici durere, nici bucurie. Şi mult îşi muncise gândul: cum răsărise, şi-al cui era? Mic cât un fir de linte, mişca picioruşele fragede şi ocolea, pe de margini, frunzişoara care-l adăpostise. Într-o zi încercă o pornire lăuntrică: ieşi de sub umbra răcoroasă şi dădu buzna afară, în ploaia de lumină. Atunci rămase pe loc, orbit de atâta strălucire. Încetul cu încetul îi veni inima la loc, şi îndrăzni: deschise ochişorii mai mult, mai tare, mai mari, îi deschise în sfârşit bine-bine şi privi in sus. Se făcuse parcă mai mititel decât fusese.

Emil Gârleanu în Din lumea celor care nu cuvântă, Gândăcelul
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Amărâtă turturea!

Amărâtă turturea
Când rămâne singurea,
Căci soţia şi-a răpus,
Jalea ei nu e de spus.

Cât trăieşte tot jăleşte,
Şi nu se mai însoţeşte!
Trece prin flori, prin livede,
Nu să uită, nici nu vede

Trece prin pădurea verde
Şi să duce de se pierde.
Zboară până de tot cade,
Dar pre lemn verde nu şade.

Şi când şade câteodată,
Tot pre ramură uscată.
Umblă prin dumbrav-adâncă,
Nici nu bea, nici nu mănâncă.

Unde vede apă rece,
Ea o turbură şi trece;
Unde e apa mai rea,
O mai turbură şi bea.

Unde vede vânătorul,
Acolo o duce dorul,
Ca s-o vază, s-o lovească,
Să nu se mai pedepsească.

Când o biată păsărică
Atât inima îşi strică,
Încât doreşte să moară
Pentru a sa soţioară,

Dar eu om de-naltă fire,
Decât ea mai cu simţire,
Cum poate să-mi fie bine?!
Oh, amar şi vai de mine!

poezie celebră de Ienăchiţă Văcărescu
Adăugat de Doina Bumbuţ
Comentează! | Votează! | Copiază!

Orice om îşi ia puterea din frumuşeţe. Când nu mai vede frumuseţea în nimic, mintea omului nu mai are nici o putere. Dacă bărbatul nu observă această energie, nu-şi poate descoperi potenţialul minţii. Dacă nu interiorizezi această forţă pe care o dă frumuseţea, mintea nu are nici o putere. Nu vei vedea nimic grandios şi sfânt în creaţie. Mintea îşi vede puterea numai când crede că viaţa este un miracol. Dacă nu observă acest miracol, în minte nu se va întâmpla nici un miracol.

Iustinian Cruceanu în Mintea condce lumea (iulie 2013)
Adăugat de Iustinian Cruceanu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Una e să dai cu bâta în balta ta şi alta dacă e balta altuia.

aforism de Dorel Schor
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

În dimineaţa aceasta a luat-o spre răsărit. Încântată de frumuseţea soarelui, care se prevestea prin mănunchiurile lui de raze, totuşi avu puterea să se gândească, drumeaţa, că, privind şi minunându-se numai, nu câştiga nimic. De aceea, îndată ce dădu, prin mirişte, de cizma unui vânător, îşi şi puse în gând să cerceteze, să cunoască mai bine făptura omenească în apucăturile ei. Îndrâzneaţă şi destoinică, se ridică pe călcâiul pe care câteva fire de nisip se prinseseră, apoi, cu iscusinţă, o luă încet pe cusătura carâmbului, în sus. Călătoarea îşi dete toată silinţa să se urce mai repede pe cizmă, căci vederea ei îi amintea, cu groază, priveliştea pe care cizma unui alt vânător i-o dăduse într-o zi: trei tovarăşe din furnicar strivite, dintr-o dată, sub talpa grea a omului.

Emil Gârleanu în Din lumea celor care nu cuvântă, Călătoare
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Stări

Câteodată mă simt ca o zi cu soare,
apoi dintr-o dată cu norii mă plouă,
furtuna din mine cu vânturi crescătoare
îmi ridică valuri dintr-o volburată mare
şi mi se vede în ochi şi mi se vede pe faţă
cum soarele mi-apune, aşa, dintr-odată

Câteodată mă simt neştiind cei cu mine,
neştiind de nimic, neştiind chiar de tine,
atunci mă înalţ şi plutesc în neştire
şi urc coborând şi cobor urcând, cât mă ţine

Câteodată mi-e altfel, o altfel de stare,
poate atunci sunt real cu pământ sub picioare

poezie de Radu Mihăilescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Observaţie

Înfruntând răceala dimineţii, ea priveşte în oglindă;
Odată machiajul făcut, păşeşte-o vreme încoace şi încolo.
Nici pentru un munte de aur cineva nu i-ar surâde dispreţuitor –
Şi-atunci de ce ar răspunde chemărilor cuiva?

poezie de Sui Hui, 627-650, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Papagalul

Poate dorm.
Aerul încins din mansardă, mi-a înăbuşit orice putinţă,
Fereastra larg deschisă, ar trebui să-mi aducă răcoarea,
E de prisos: vântul a încetat orice mişcare,
Canicula a oprit orice umblet, orice călcătură,
Nu se mai aude nici-un zgomot...
Capul mi-a picat din nori pe masă, pe hârtiile care aşteaptă,
Pana a alunecat dintre degete.
Scrisesem un singur cuvânt, cu gândul la tine,
Am vrut să încep o nouă scrisoare: Iubită...
Poate visez.
Pe stelajul prăfuit, s-a aşezat un papagal, din vecini venit;
Pe fereastra larg deschisă, a intrat val-vârtej,
Răsturnând totul în cale-i,
Îmi împrăştie foile peste tot...
Poate aievea.
Sunt neputincios, nu mă pot apăra, de a striga,
Papagalul uriaş îmi ocupă tot câmpul vizual,
Îl percep, dar nu-l pot gândi, nu-l pot accepta,
E absurd, o vietate absurdă, taciturnă...
Nu face nici un freamăt, dar prin mişcarea agitată,
Fâlfâiri de aripi de pasăre flaubertiană,
Mă răcoreşte, ca şi un evantai, sunt mulţumit.
Pluraritatea de culori este atât de fascinantă,
Încât conturul păsării dispare, rămân doar impresiile,
Culorile, multiculorile, care îmi inspiră o enormă tristeţe,
Ca şi cum m-aş afla involuntar în stare de doliu,
Plâng, plâng sufletul papagalului, până la metamorfoză:
Culorile au dispărut...
Iubită,
Totul s-a transformat, culorile s-au însumat, într-un alb orbitor,
Văd bătăi de aripi de pasăre dumnezeiască, pură,
Nu mai pot privi, dar sunt supus a ţine ochii deschişi
Acestei străluciri...
Apoi nimic, negru opac nemărginit, pictat de aripile
Unui corb vestitor de nenorociri.
Ridic capul, încă bezmetic,
Între timp s-a făcut noapte,
Foile de hârtie sunt peste tot, pe podea...
Călimara s-a răsturnat...
Sunt în viaţă, tu eşti departe, eu sunt absurd...

poezie de Adrian Nicula din Sanctuar sufletului cu aripi frânte (2016)
Adăugat de Adrian Nicula
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dumnezeu ne vede cu ochii unui Tată. El ne vede defectele, erorile, eşecurile. Dar El vede, de asemenea, şi valoarea noastră.

citat din Max Lucado
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!