Papagalul
Poate dorm.
Aerul încins din mansardă, mi-a înăbușit orice putință,
Fereastra larg deschisă, ar trebui să-mi aducă răcoarea,
E de prisos: vântul a încetat orice mișcare,
Canicula a oprit orice umblet, orice călcătură,
Nu se mai aude nici-un zgomot...
Capul mi-a picat din nori pe masă, pe hârtiile care așteaptă,
Pana a alunecat dintre degete.
Scrisesem un singur cuvânt, cu gândul la tine,
Am vrut să încep o nouă scrisoare: Iubită...
Poate visez.
Pe stelajul prăfuit, s-a așezat un papagal, din vecini venit;
Pe fereastra larg deschisă, a intrat val-vârtej,
Răsturnând totul în cale-i,
Îmi împrăștie foile peste tot...
Poate aievea.
Sunt neputincios, nu mă pot apăra, de a striga,
Papagalul uriaș îmi ocupă tot câmpul vizual,
Îl percep, dar nu-l pot gândi, nu-l pot accepta,
E absurd, o vietate absurdă, taciturnă...
Nu face nici un freamăt, dar prin mișcarea agitată,
Fâlfâiri de aripi de pasăre flaubertiană,
Mă răcorește, ca și un evantai, sunt mulțumit.
Pluraritatea de culori este atât de fascinantă,
Încât conturul păsării dispare, rămân doar impresiile,
Culorile, multiculorile, care îmi inspiră o enormă tristețe,
Ca și cum m-aș afla involuntar în stare de doliu,
Plâng, plâng sufletul papagalului, până la metamorfoză:
Culorile au dispărut...
Iubită,
Totul s-a transformat, culorile s-au însumat, într-un alb orbitor,
Văd bătăi de aripi de pasăre dumnezeiască, pură,
Nu mai pot privi, dar sunt supus a ține ochii deschiși
Acestei străluciri...
Apoi nimic, negru opac nemărginit, pictat de aripile
Unui corb vestitor de nenorociri.
Ridic capul, încă bezmetic,
Între timp s-a făcut noapte,
Foile de hârtie sunt peste tot, pe podea...
Călimara s-a răsturnat...
Sunt în viață, tu ești departe, eu sunt absurd...
poezie de Adrian Nicula din Sanctuar sufletului cu aripi frânte (2016)
Adăugat de Adrian Nicula
Votează! | Copiază!
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.