Cum venise pe lume, nici el nu-şi dădea seama. S-a trezit ca dintr-un somn Şi parcă era de când pământul. Nu simţise nici durere, nici bucurie. Şi mult îşi muncise gândul: cum răsărise, şi-al cui era? Mic cât un fir de linte, mişca picioruşele fragede şi ocolea, pe de margini, frunzişoara care-l adăpostise. Într-o zi încercă o pornire lăuntrică: ieşi de sub umbra răcoroasă şi dădu buzna afară, în ploaia de lumină. Atunci rămase pe loc, orbit de atâta strălucire. Încetul cu încetul îi veni inima la loc, şi îndrăzni: deschise ochişorii mai mult, mai tare, mai mari, îi deschise în sfârşit bine-bine şi privi in sus. Se făcuse parcă mai mititel decât fusese.

Emil Gârleanu în Din lumea celor care nu cuvântă, Gândăcelul
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În sfârşit a venit toamna, de când o aştept! Astăzi e prima zi în care mă simt eu, pur şi simplu, neinvadat de trecut, amintiri şi resentimente. În sfârşit sunt eu cel care l-am căutat îndelung în periplul meu zbucium sufletesc. Ploaia mocănească şi rece, m-a trezit la viaţă, ironic nu? Natura moare încetul cu încetul, iar eu renasc din propria-mi cenuşa, ca pasarea Phoenix. Ploaia asta e ca o aghiasmă coborâtă din ceruri, ce parcă are menirea să ma cureţe de tot ce am pe dinăuntru.

Mădălina Panait în O altfel de toamna (24 august 2012)
Adăugat de Mădălina Panait
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cu câtă strălucire, ce adânc şi albastru se dezvelea cerul! Şi ce minune! Cu ochişorii lui mărunţi, cât nişte fire de colb, îl cuprindea întreg. Şi ce întunecime, câtă umezeală sub frunzişoara lui! Ce căutase dansul acolo? Iar din mijlocul tăriei albastre, un bulgăre de aur aprins arunca văpăi. Tresări. Era el altul? Picioruşele nu mai erau ale lui de scânteiau aşa? Şi mai era îmbrăcat în aur! Căci şi trupuşorul lui, pe care şi-l vedea pentru întâia oară, scânteia. Nu cumva era o fărâmiţă căzută de acolo, de sus, o fărâmiţă de lumină închegată, rătăcită pe pământ? Şi, ca o adeverire, pe ţărâna neagră trupul arunca o lumină dulce. Ce se mai întreba! Fără îndoială, de acolo căzuse, acolo trebuia să se întoarcă. Dar ce depărtare! Şi cum să ajungă? Privi în sus; şi atunci, deasupra căpuşorului, zări lujerul unui crin ce se ridica aşa de înalt, că parcă floarea din vârf îşi deschidea paharul chiar dedesubtul bulgărului de aur, să-i culeagă razele.

Emil Gârleanu în Din lumea celor care nu cuvântă, Gândăcelul
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un fior o străbătu şi se gândi la pasărea pe care nu o văzuse de câteva zile. În clipele acestea, când parcă se cutremura la gândul că poate şi dânsa va trebui să se desprindă, să moară, ca şi celelalte, vederea prietenei pe care o adăpostise atâta i-ar fi fost de ajutor. Şi pasărea parcă auzi chemarea tovarăşei de altădată; veni, dar se opri puţin, pe o altă ramură, ca şi când n-ar fi cunoscut locul obişnuit în care cântase; apoi îşi luă zborul şi, în trecerea grăbită, fără să întoarcă măcar capul, lovi cu vârful aripii frunza care, de-abia mai ţinându-se, căzu la rândul ei. Şi lăvicerul de jos nu se mai îngroşă, din ce fusese, cu această, cea din urmă, moartă.

Emil Gârleanu în Din lumea celor care nu cuvântă, Frunza
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şi-a mers voinicul, a mers. Mult să fi mers. Se uită în jos şi-l prinse ameţeala. Privi în sus şi se cutremură. Ce – nu făcuse nici un sfert din sfertul drumului! Puterile îi cam slăbiseră, dar nu se lăsa. Încă vreo câţiva paşi, şi ici, deasupra, parcă se întruchipa o frunzişoară lătăreaţă, ca o prispă. Acolo o să se odihnească. Şi iar purcese la drum; şi umblă, şi umblă, băiete; şi de-abia ajunse. Iar când a poposit, ud de sudoare, că părea o picătură de rouă, bulgărele de aur scăpătase de amiază. Şi voinicul privi iar în sus. Privea în sus şi nu-şi credea ochilor: zile, săptămâni, luni avea de umblat.

Emil Gârleanu în Din lumea celor care nu cuvântă, Gândăcelul
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

S-a iscat un vârtej ca clin senin. S-a înşurubat in pământ, apoi a pornit-o, tehui, peste câmp, curţi şi livezi, luând cu el tot ce găsea mai uşor în cale. Şi dacă de pe jos fura flori, pene şi hârtii, de pe-o ramură luă un cărăbuş, un cărăbuş mititel, castaniu, cu aripile fragede, cu ochişorii ca două neghiniţi. Cărăbuş de primăvară. Când l-a luat vârtejul pe sus, şi-a strâns şi el picioruşele şi a văzut că poate zbura şi fără să dea din aripi.

Emil Gârleanu în Din lumea celor care nu cuvântă, Sărăcuţul
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu am nevoie de Oceanul Atlantic

să-mi înec visele îmi e deajuns
o lacrimă
oricum sunt din ce în ce mai mici
aproape ridicole
invers proporţionale cu vârsta
nici nu mai visez
aşa că nu-mi trebuie nici lacrima
au decedat înecate în ele
s-au sufocat unele pe altele
într-un fel lipsit de show
nu au prins nici ştirile locale
banalul lor nu merită
nici un creion chimic

cred că încetul cu încetul
inima mea se va transforma în iceberg
şi va găuri orice titanic
cu pretenţii de vis

poezie de Tudor Gheorghe Calotescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Va veni o zi în care

"Răbdare însă, vine o zi
Când legăturile s-or frânge
Când sufletul nu va mai plânge
Ci înălţat va întrezări
Lăcaşul veşnic ce-i va fi
Lumina care nu se stinge!"
(Iulia Haşdeu)

Va veni o zi în care porţile vor fi deschise
Va fi ziua împlinirii milioanelor de vise
Acea zi ea schimbă toate, forţe noi vor fi trimise
Ca să scoată la lumină câte-n lume-au fost comise.

N-o mai fi ură pe lume şi nici fapte neadmise
Răii ei umple-vor locul, milioane de abise
Va veni o zi în care porţile vor fi deschise
Va fi ziua împlinirii milioanelor de vise.

Va fi ziua întâlnirii, fericiri ce nu-s descrise
Leul cu mielul va paşte, câmpii multe cu narcise
Pământul el dă rodire din noile învelişe
Lumina ce nu se stinge, luminează paradise
Va veni o zi în care porţile vor fi deschise.

poezie de Toma Adrian Frenţiu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sarcini în căsnicie

Ea, încetul cu încetul,
Contabilizează totul;
Nici lui nu-i lipseşte harul,
Cu ţigara şi paharul.

epigramă de Constantin Iordache
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lia deschise uşor ochii, părându-i-se că aude pe cineva strănutând într-una. Evident, nu i se părea deloc, dar ea încă nu ştia acest lucru. Somnoroasă, se frecă la ochi, pentru a se dezmetici. Buimăcită, încă nu-şi dădu seama unde se afla. Deşi deschisese ochii, întunericul din jurul ei nu ceda deloc, iar patul de sub ea era tare şi colţuros. Nici chiar perna nu era moale ca de obicei, părea diferită, iar pătura călduroasă cu care era acoperită era şi ea neobişnuită. Ce se întâmpla oare? Se trezise sau încă dormea? Oare visa? Acel strănut puternic se auzi din nou, undeva din apropiere, apoi din nou şi din nou, de câteva ori. Cine să fie oare? Ly?! Parcă nu părea a fi ea... Atunci cine altcineva?

citat din romanul Proxima, Partea a-II-a: "Planeta Proxima" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

La începutul noului an începeam să ne cunoaştem, de parcă am fi trăit împreună şi pe trezie, căci eu găsisem un ton al vocii plin de grijă pe care ea îl auzea fără să se deştepte şi îmi răspundea cu un limbaj natural al trupului. Stările sufleteşti i se oglindeau în felul în care dormea. De la istovită şi sălbatică aşa cum fusese la început, a căpătat încetul cu încetul o pace lăuntrică ce-i înfrumuseţa chipul şi-i îmbogăţea somnul. Îi povesteam viaţa mea, îi citeam la ureche ciornele articolelor duminicale în care ea se regăsea mereu, fără s-o spun prin cuvinte, numai şi numai ea.

Gabriel Garcia Marquez în Povestea târfelor mele triste
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Timelapse

au aprins chibriturile / au dat foc mării de petrol

flăcările s-au extins peste pământul reavăn

raportul de forţe între dragoste şi frică s-a echilibrat

un gondolier împreună cu iubita lui au ars / dar ce este asta decât o ardere încontinuu

ploaia n-a putut stinge focul

noi doi am rămas aproape unul de celălalt

muream încet aproape unul de celălalt

/

dar ce e moartea decât o dansatoare prin pădurile siberiei

care a început şi ea să ardă

în retrovizoare vedeam animalele speriate traversând autostrăzile

rugându-se să nu se apese frânele

muream încetul cu încetul cu încetul

dar ce era mai frumos decât flăcările acelea orbitoare care ne înconjurau din toate părţile

pentru că noi trăiam pentru frumuseţe

şi frumuseţea a venit sub forma unui timelapse continuu

ei aprinzând chibriturile
noi stingându-le / noi trăind în robie / într-un somn din care nu mai puteam ieşi

poezie de Daniela Bîrzu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Au reuşit să sugrume în noi tot ceea ce, cândva, fusese omenesc. Nu mai cunoşteam alt limbaj decât pe cel al armelor... Violenţa existenţei pe care o ducem, tirania şi războiul anulaseră, încetul cu încetul, tot ce sădise, odinioară, civilizaţia.

Sven Hassel în Blindatele morţii
Adăugat de Timu Caterina
Comentează! | Votează! | Copiază!

Spune-mi

spune-mi unde să te caut
umbra mea şovăitoare
nopţile când de răcoare
sufletul e mai precaut?

dacă nu e ea să fie,
nici o zi din calendar
parcă nu mai are har
harta lumii e pustie

parcă totul se reduce
la un minus, la un plus
la un semn care l-a pus
soarta semnelor caduce

niciodată un compost
n-o să cucerească zborul
dar nici inima fiorul
dacă nu-şi află un rost

spune-mi unde să te caut
umbra mea şovăitoare
toată viaţa o eroare
m-a împins mereu spre out

poezie de Ion Untaru (2009)
Adăugat de Ion Untaru
Comentează! | Votează! | Copiază!

Stela se simţi oarecum ciudat în braţele comandantului, la pieptul lui gol, de parcă din doctoriţa cea eficientă şi aprigă, care ştia sigur întotdeauna tot ceea ce avea de făcut, s-ar fi transformat brusc într-o fetişcană vulnerabilă şi timidă. În spatele lor auziră o tuse înnăbuşită, de parcă cineva le atrăgea astfel atenţia asupra sa. Stela se despinse din braţele comandantului misiunii, iar el îşi întoarse privirea spre cel ce intrase în încăpere. Fiindcă fusese mult prea fericit, nici nu auzise uşa deschizându-se, nici când respectivul intrase în cabinet; la fel şi Stela, nici ea nu sesizase acest amănunt.

citat din romanul Proxima, Partea a-V-a: "Pe drumul de întoarcere" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În asfinţitul apocaliptic

şi parcă totul e înţepenit
şi parcă totul se încheagă...
mor suflete numai în asfinţit
şi planeta devine tot mai vagă.

se-nchid oamenii în cămăruţa lor,
să strângă tot mai multe deziluzii...
inimii de Viaţă-i este dor
dar, mintea înecată în confuzii.

îngreunaţi de mult pietriş în minte
alegem puful, pentru că nu doare...
în timp ce praful s-a depus pe jurăminte,
spuse într-o vreme de chemare.

de vrei să cazi, alege să fii mândru!
şi tot ce crezi, să-nsemne doar eroare!
să fii ca altul, fără să rupi rându'
e ca şi cum nu ţi-ai dori salvare!

îi văd pe stradă şi văd în mintea lor...
unii, nici nu cunosc ce mult îi doare,
şi nici ce i-a lovit de cad şi mor
atunci când îşi reprimă din visare.

şi i-am văzut mâhniţi printre bagaje;
toţi poartă un trecut ce i-a schimbat...
tot se mai zbat între vechi etaje
cei care pe Dumnezeu n-au remarcat.

ascultă-ţi inima mai mult, tu om de lume,
ia seama la ce-ai primit şi mulţumeşte!
dragostea n-o afli din cutume,
iar viaţa cea văzută se sfârşeşte.

poezie de Adina-Cristinela Ghinescu din Şoptit de Dumnezeu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şi iar mi-i sufletul la tine...

Şi iar mi-e sufletul la tine
Atât de-ntreg,
Atât de tot,
Că-mi sorb o lacrimă şi-mi pare
Că cere,
Mângâie,
Şi doare,
De parcă tu ai plâns-o-n mine,
De parcă ţi-am venit de tot.

Aşa! dă-mi mâinile-amândouă,
Şi ochii amândoi mi-i dă,
Deschişi adânc
Şi mult
Şi-aproape
Pân-vom închide-o sub pleoape
Aceeaşi stea topită-n două
De mult ce ia
De mult ce dă.

Şi cale gândului se-nchide
Doar lacrimile văd şi cer
Şi nu mai am nici ochi,
Nici gură.
Pe valul mării ce mă fură
Privirile nu-şi pot deschide
Decât fereastra dinspre cer.

poezie celebră de Elena Farago
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şi iar mi-i sufletul la tine...

... Şi iar mi-i sufletul la tine
Atât de-ntreg,
Atât de tot,
Că-mi sorb o lacrimă şi-mi pare
Că cere,
Mângâie,
Şi doare,
De parcă tu ai plâns-o-n mine,
De parcă ţi-am venit de tot...

Aşa!... dă-mi mâinile-amândouă,
Şi ochii amândoi mi-i dă,
Deschişi adânc
Şi mult
Şi-aproape
Pân-vom închide-o sub pleoape
Aceeaşi stea topită-n două
De mult ce ia
De mult ce dă...

Şi calea gândului se-nchide
Doar lacrimile vad îşi cer...
Şi nu mai am nici ochi,
Nici gură...
Pe valul mării ce mă fură
Privirile nu-şi pot deschide
Decât fereastra dinspre cer...

poezie celebră de Elena Farago din Şoaptele amurgului (1920)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Deci, să rămână în Institut câteva minute, cel mult un sfert de oră, aşa spusese directorul. Bun. De acord; să rămână. Asta îi convenea şi lui. Putea însă măcar să rămână liniştit? Nu, bineînţeles... Fetele parcă-l miroseau, sau îi ghiceau prezenţa; se văzu din nou încolţit de mai multe domnişoare, toate din Institut. Le cunoştea pe toate, deşi nu-şi amintea numele fiecăreia. Insistau să meargă cu ele la discotecă; discoteca Institutului, mai ales că era seară... Şi din nou această scenă se petrecu în faţa domnişoarei consilier Lia, spre dezavantajul lui. Ce jenant i se părea; lui... ei nu-şi putea da seama cum i se părea. Reuşi totuşi să scape din îngrămădeală, înainte de a se sfârşi sfertul de oră, iar Lia să plece singură, fără el şi body-guarzi. Timid, i se alătură. Îi era necaz că păţea mereu astfel, mai ales în prezenţa ei. Uşor ruşinat, se şterse cu batista de urmele de ruj lăsate de fete; nu era nevoie ca ea să-i spună că ar fi avut urme de ruj pe obraji, îşi dădea şi singur seama de acest amănunt inevitabil. O privi o clipă atent, suficient pentru a pricepe că era din nou furioasă; ochii ei albaştri scăpărau parcă scântei. De ce era oare furioasă?! Nu-şi dădea nici el seama! Dar nici ea. "Don Juan..." îşi repeta ea în gând, fără a spune nimic cu voce tare. Din fericire, nu păţise nimic uniforma lui. Acum ar fi avut alta de schimb; în navă, evident. Nu era însă nevoit să se înapoieze în navă, pentru a se schimba.

citat din romanul Proxima, Partea I: "O misiune specială" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

"Am scăpat!" gândi cu bucurie cărăbuşul, şi se întoarse să privească după cucoş. Atunci încremeni de spaimă. Din celălalt capăt al drumului sosea un curcan. Cărăbuşul se făcu mai mic decât era, ţinându-şi sufletul: "Acuma chiar c-am păţit-o!" Când ajunse curcanul în dreptul cucoşului, se înroti, îşi roşi mărgelele şi îşi dădu capul pe spate; iar cucoşul scoase pieptul şi mai în afară, se înălţă în picioare şi forfecă aripile de câteva ori în pământ: îşi dădeau bineţe. Cucoşul s-a dus, curcanul se feri parcă să nu calce cărăbuşul când îl ajunse, şi acesta, bietul, răsuflă: "Bine c-am avut noroc!"

Emil Gârleanu în Din lumea celor care nu cuvântă, Sărăcuţul
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Răstignit pe un câmp cu margarete

trec dintr-un cer în altul adâncindu-mă
e infinit mai uşor să văd lumea prin degete
atunci când gândului i-au crescut
mai lungi chiar decât pot cuprinde vreodată
îmbrăţişez nemărginirea
şi-mi cântă greierii dintr-un vârf de muşuroi
precum cheamă patriarhii lumina
şi
încetul cu încetul
ca şi cum mi s-au reaşezat atomii
mi-am reamintit că nu ştiu nimic
şi sunt aşa de liber
cum un câmp de flori de in înaripat

poezie de Tudor Gheorghe Calotescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!