Apocalipsă morală

Când pământul nu mai poate
Să care uzine în spate;
Când cerul se răzvrăteşte
Fumului ce îl orbeşte;
Când valurile se-nalţă
Peste ţărmuri fără nuanţă;
Preşedinte, de m-auzi
În ce buncăr te ascunzi?
Părinte, de mai ai glas
Cui îi ceri acum răgaz?
Om de ştiinţă preavestit
Ce calcule ai pregătit?
A fost vis? Dar de ce oare?
Căci în lume, undeva
Un copil ridic-o floare
Călcată de dumneata.

poezie de Silviu Obreja (aprilie 2016)
Adăugat de untimidsijumatate
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când părinţii ni se duc...

Când părinţii ni se duc,
Noi rămânem singuri-cuc,
Deşi-avem neamuri, copii,
Orfani, trişti ne vom simţi,
Căci viaţa fără părinte,
E cumplită, ţine minte!

Când telefonul nu sună,
Stropi în suflet ni se-adună,
Am vrea, cerul s-aibe ton,
Să-avem, poate, la Rai bon,
Dar târziu vom lua aminte...
Grea-i viaţa fără părinte!

Când nimeni în prag nu iese,
Niciun chip cu riduri dese,
Pricepem cu doliu-n sân,
Că timpul n-are stăpân,
Şi că viaţa, (ţine minte!),
E cruntă fără părinte.

Când sărbătorile vin,
Şi plecăm cu braţul plin,
Cu garoafe, lumânări,
Chinuiţi de întrebări,
La morminte, luăm aminte,
Ce-i viaţa fără părinte...

poezie de Andreea Văduva
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pe tine te iubesc şi florile

Şi cum să nu alerg din colţ de lume,
Când eu aud cum tu mă chemi pe nume,
Strigând singurătate şi durere,
Cu glas de mamă ce copil îşi cere

Îmi fac din lacrimi pod peste oceane,
Din dorul de părinte fac liane
Şi le agăţ de cer cu disperare
S-ajung la tine mamă când te doare

Atât de mică pare depărtarea,
Când sufletele se unesc cu zarea,
Chemându-se-n albastrul ce ne leagă,
Copil şi mama lui, o viaţă întreagă

Căci te iubesc şi florile mămică,
Cand le priveşti petale îşi ridică,
Pe frunte te sărută drăgăstoase,
Cu buze de culori şi de mătase

poezie de Adi Conţu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântec pentru un echinox

Doamne, Stăpânul ţărânii, vezi, ninge, iar
cerul e încremenit, pământul eliberat de orice grijă:
pământul lui Seth şi-al lui Saul, al lui Shih Huang-ti şi-al lui Cheops.

Vocea oamenilor e în oameni, vocea bronzului în
bronz, iar undeva în lume
unde cerul era fără glas şi unde vremea nu era luată în seamă,

vine pe lume un copil a cărui rasă şi-al cărui rang nu-s
cunoscute, şi geniul bate infailibil la lobii
unei frunţi pure

poezie clasică de Saint-John Perse, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iubesc, Părinte

Auzi Părinte, am venit la tine, să-ţi spun ceva
Din oful meu, c-aşa mă doare.
Şi poate mă ajuţi c-o rugaciune dumneata,
Acum în prag de Sărbătoare.

Iubesc Părinte, un barbat. Pe-al meu?
Nu. E al nu ştiu cui.
Dar vede bunul Dumnezeu,
Că nu e vina nimănui.

Eu lupt cu mine şi aş vrea
Să nu-mi mai zboare gândul fără rost,
Dar poate faci Părinte dumneata,
Să fie totul cum a fost.

Nu pot eu face, draga mea.
Ce Dumnezeu a rânduit,
Rămâne scris in cartea sa.
Ce-i de iubit, e de iubit.

Aşa că du-te sănătoasă
Si-aruncă-ţi rufele în râu,
Te scaldă, ca să fii frumoasă
Şi nu-ţi mai ţine doru-n frâu.

Dă-i drumul, să se ducă-n zbor,
Iubeşte pân la ultima suflare.
Şi nu te plânge că ţi-e dor,
Curând, vei fi o... lumânare.

poezie de Magdalena Rus
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Despre frunză

Oare frunza se gândeşte
când e mică şi când creşte,
ce rol are ea de-i verde
şi de unde se hrăneşte?

Oare stând prinsă de-o creangă
câte-o dată se întreabă,
dacă timpul ce-l petrece
e doar cald şi când e rece?

Oare frunza are simţuri
şi se sperie de vânturi,
ştie frunza când e noapte
şi de ce plouă în rate?

Ştie frunza sau nu ştie
când e vremea ei târzie,
când e toamnă, oare ştie
şi bătrână şi pustie?

Ştie frunza când e ruptă
şi când moare ca o frunză,
când căzută ruginită
e călcată şi e frântă?

Sau când doare poate ştie
sau când vântul o adie,
sau când este ruginie,
ştie frunza... cine ştie?

poezie de Radu Mihăilescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Trec clipele!

Vezi clipele cum trec? cum trece timpul,
De ce să treacă oare fără rost?
Căci mâinile le va-nchide înserarea
Şi vom uita de mâine tot ce-a fost...

Ce rost să plângă alţii? Lacrimi oare
Nu am vărsat şi noi în veci, cândva?
Zâmbiţi acum când soarele răsare
Căci în curând poate se va-nsera.

Şi dincolo de noapte nu va fi
Decât o albă noapte-ntunecată...
Trăiţi acum, cât mai puteţi trăi.

Cu noi, aici o lume se închide
Şi dincolo de ea e infinitul
Acolo n-o să vezi nimic în zare
Căci tot ce vezi s-atingi este sfârşitul.

Dar nu te teme şi toţi vom fi acolo
Golul cu gol se umple până când
Răpuşi, umili, nu vom ruga iertare
În suflete, în vise şi în gând.

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Lucirea tristeţii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Numai o clipă

Când ai pierdut în astă lume
Orice speranţă, orice dor,
Când ştii ce grabnic trece iarăşi
Tot ce-ai avea în viitor,

Atunci, nu ceri eternitate
De la o floare ce-a-nflorit.
De ea te bucuri cât trăieşte
Şi n-o mai plângi, de-a veştejit.

Nu ceri credinţă neschimbată...
Nu ceri amor pân' la mormânt,
Căci ştii, că raiul se coboară
Numai o clipă pe pământ.

poezie celebră de Matilda Cugler-Poni (1875)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vara

Vara – cuvânt minunat...
Când boarea stăpâneşte cerul
Şi lumea-i plină de mister,
Când pică ploi de flori de stele
Peste pământul înverzit
Şi fragedele rămurele
În cânt de vis s-au înfrăţit,
Când într-o lume de culori
Se-mparte cerul şi pământul,
Eu mă trezesc cu tine-n gând
Şi leagăn viu îmi e cuvântul...

poezie pentru copii de Maria Nina Mihăiţă din Lumea copilăriei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Povestea din vis

A fost odată, într-o altă lume,
a viselor şi-a vechilor poveşti,
un împărat ce îşi făcuse-un nume
asemenea aleşilor cereşti.

Era vestit prin legile-i severe
cu care-i pedepsea pe răi şi furi,
dar şi prin recompense şi plăcere
când oamenii păreau cinstiţi şi puri.

În sala unde împărţea dreptate
părea un zeu pe tronul lui de fier
şi toţi sperau ca, într-o zi, el, poate,
va renunţa să fie tot stingher,

căci tronul de alături, de o vreme
era tot gol, în aşteptarea ei,
a celei pentru care încă geme
în inima-ngheţată ca un stei.

Venise-n viaţa lui ca o minune
pe care a primit-o şi-a iubit,
dar n-ar putea nicicând, la nimeni spune
de ce sau cât a fost de-ndrăgostit,

căci el, ce nu suportă o minciună,
a înţeles târziu, că-ntr-un ocean
o floare însetată să răpună
nu poate fi oprită, e în van

să ceri meduzei braţele să-şi plimbe
pe corpul tău, în dulce mângâiat,
să uite cum a fost şi să se schimbe
atunci când tot ce-a vrut, a câştigat.

El a-nţeles, i-a spus, ea a plecat,
iar locul ei de-atunci, acum e gol
şi n-o aşteaptă cum o fi sperat,
inabordabil, cu un singur rol:

acela de a-i aminti iubirea,
trădarea şi minciuna fără rost,
plecarea, dorul şi nefericirea
dintr-o poveste care,-n vis, a fost.

A fost odată, într-o altă lume,
a viselor şi-a vechilor poveşti,
povestea căreia i-am dat un nume
şi poţi acum, şi tu, s-o povesteşti.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sus e cerul, jos pământul

Sus e cerul, jos pământul,
din cer ne priveşte Sfântul.
Dumnezeu ne ocroteşte,
iar pământul ne hrăneşte.
Cerul ne este lumina,
pământul ne e grădina.
Cerul, sufletul ne-adapă,
pământul de boli ne scapă.
Din cer am primit fiinţa,
tot din cer avem credinţa.
Noi ştim de unde venim,
ştim şi unde vieţuim.
Bun e cerul, bun pământul,
bine-i că rostim cuvântul.
Totuşi,
ceva rămâne un mister.
De ce urcăm scara la cer?
Ne cheamă oare, începutul?
De-aceea revenim la Sfântul?
La astfel de întrebare
răspunsul îl poate da,
doar timpul în derulare
şi-n eternitatea sa.
Şi cerul, dar şi pământul
sunt părţi ale vieţii noastre.
Când ne vine la toţi rândul
călătorim printre astre.

poezie de Dumitru Delcă (18 iulie 2021)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Se zice că niciodată nu poţi să ceri unui copil să meargă la acelaşi pas cu un om mare. Un copil are pas de copil. Dacă vrei să mergi cu el, te laşi tu după el, trebuie să-i înţelegi neputinţa lui; nu­-i ceri nişte lucruri pe care nici tu nu le­-ai făcut când erai copil şi nici nu le­-ai fi putut face.

citat din Teofil Părăian
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Imi ceri prea mult

îmi ceri prea mult;
nu cred că am să pot vreodată
să rup din cerul meu o stea
şi-o lună, totodată.

pe cerul meul nu este lună,
a fost furată când îmi era aproape
însă am înţeles motivul,
era iarnă,... era noapte.

dar stele mii şi mii se nasc
cu fiecare clipă care trece
şi nu le vrei, nici nu îţi plac
căci era iarnă,... era rece.

îţi pot da soarele de vară
şi stele-o mie legate într-un cult,
de nu le vrei, îţi spun cu îndrăzneală,
îmi ceri prea mult.

poezie de Marta Carmen Ioana
Adăugat de Cătălina Melinte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sonetul 71

Nu mă jeli când eu voi fi murit
Şi clopotul cel trist va anunţa
C-această lume rea am părăsit
Să locuiesc cu viermii undeva.
Nu te gândi, când versul vei citi,
Că eu l-am scris, căci te iubesc nespus,
De-aceea vreau în gând să nu mă ştii,
Ca nu cumva de dor să fii răpus.
Dar dacă totuşi vrei ca să citeşti
Când eu ţărână poate sunt de-acum
Numele meu să nu ţi-l aminteşti,
Lasă-ţi iubirea să se facă scrum,

Căci eu această lume n-o suport
Să râdă când suspini şi eu sunt mort.

poezie de William Shakespeare, traducere de Octavian Cocoş
Adăugat de Octavian Cocoş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Bun-rămas

Mi-ai spus, aproape fără glas
Că-ţi voi rămâne amintire,
Dar ceasul cel de bun-rămas
Mi-a stat în urmă c-o iubire.

Iubita mea, tu nu mai ştii
Că nu-i o glumă între glume
Să spui că suntem doar copii
Ce nu ştiu viaţa să-şi asume?

Te-ai frânt la în ceput de drum
Când năzuiam către lumină ;
Mai fericit decât acum
N-a fost Cerul să mă mai ţină.

Ce fel de înger interzis
Te-a aciuat pe lângă mine
Să-mi dai mireasma ta de vis
Ce vrea acum să se termine?

Tu spune-mi cum şi în ce fel
Iubirea este pururi vie
Căci dorul e copil rebel
Ce face-ades câte-o prostie?

Nu vreau să ştiu de bun-rămas
Când toate porţile-s deschise
Iubirea ta nu pot s-o las
Unde dorinţele-s ucise!

poezie de Ioan Ciprian Moroşanu
Adăugat de Ioan Morosanu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Spune-mi...

Spune-mi, câte stele vor mai pieri,
câte vise s-or nărui,
printre stropi de ploaie deasă
ce-mi bat astăzi la fereastră?
Ce cuvinte mai pot spune,
acum când soarele apune
peste cărări, peste poteci,
peste iubiri ce pier pe veci?
Spune-mi, câte dureri sunt pe lume,
câte tăceri pline de nume,
ce nu mai vor să fie spuse
când inimile-s de dor răpuse?
Ce stele mai străluce acum,
când ceru-i plin de praf şi fum,
când ploaia cade neîncetat
la poarta sufletului însetat?
Spune-mi, de unde atâta melancolie,
în sufletele noastre de hârtie,
când norii acoperă gândul
măturând de dor şi foc pământul?

Spune-mi, de lupt sau sper,
la un alt cer
fără nori, fără furtuni,
fără zilele de luni,
vei mai opri din stropi de ploaie
să-mi stingă ultima bătaie?

poezie de Adriana Monica Burtea (30 martie 2016)
Adăugat de Adriana Monica Burtea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Uşoară, cât de uşoară...

Atunci când ridici cerul cu mâinile,
că te-ai blocat şi vrei o gură de aer.
Ca atunci când erai copil
şi visele aveau panglici de argint.
Ca atunci când tragi hârtia portocalie
şi care zboară ca un zmeu,
sau ca o rachetă fără greutate
şi apoi cade ca cenuşa albă.
Cum ar fi şi cântecul unei fete
care s-a născut să ne încânte
şi tu eşti acolo fermecat,
uitându-te la ochii ei.
Ca iarba de sub picioarele tale,
care e udă de la roua,
dintr-o noapte de vară târzie.
Uşoară, cât de uşor
e un dans sub apă.
Uşoară, cât de uşoară
este o pânză de lenjerie.
Ca în ziua în care ţi-a zâmbit
prima dată şi ai sperat
că ai fost primul dintr-un milion.
Ca atunci când fiul tău adoarme
şi tu îl vezi ca pe cel mai scump din lume.
Oare cât de uşoară e viaţa!

poezie de Eugenia Calancea (7 septembrie 2018)
Adăugat de Eugenia Calancea
Comentează! | Votează! | Copiază!

De ziua mamei

E unică ca şi viaţa, nu poţi s-o schimbi, doar s-o-nţelegi
Si poate vrea din când in când să-i aminteşti că o iubeşti.

E mama ta si te-a crescut cum a putut.... o fi greşit...
E om si ea ca fiecare, n-o judeca, fii mulţumit!

Cu mâna ei ocrotitoare, ca aripa, te-a-mbrăţişat,
Adu-i de ziua ei o floare, fă-ţi timp să-i spui că n-ai uitat.

Au fost si zile, au fost nopţi când n-a dormit gândind la tine
Poate-ai plecat demult de-acasă si drum iti e prin ţări străine

Adu-ţi aminte.... fiind copil, privirea ei iţi da viaţă
Nu e târziu să-i ceri un sfat şi să asculţi ce te invaţă

Si dacă-n lume cineva există să-ţi dorească bine
Să ştii că numai mama ta se va gândi mereu la tine.

poezie de Doina Bonescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tu îmi eşti...

Tu îmi eşti alarmă-n zori,
Dorul dintr-o noapte lungă
Soare, când pe cer sunt nori,
Veşnic gând ce nu m-alungă.

Dar îmi eşti şi suferinţă
Când cu inima-mi firavă,
Nu îmi pot găsi credinţă
Spre a ta aură caldă.

Tu îmi eşti, presus de toate,
Cert că splendidu-mi există
M-a lovit iubirea oare,
Oh, tu, diafană fiinţă?

Eu în schimb îţi sunt declinul,
Un neant de mari proporţii
O neştire cu destinul,
Pur neexistent al sorţii.

poezie de Silviu Obreja (august 2015)
Adăugat de untimidsijumatate
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mi-e dor de mama (Pentru mama mea, la 53 ani)

Mi-e dor de mama când e departe,
Mi-e dor de mama când mi-i aproape.
Dor o să-mi fii pănă la moarte,
Căci ea mi-a dat viaţa, m-a învăţat carte.

Mi-e dor de dânsa când soarele răsare,
Când pomii sunt în floare,
Fără ea lume mică mi-se pare -
Cât ea este de mare.

Nici cerul plin de de stele
Nu e aşa de frumos
Cum e glasul mamei mele -
Cald şi melodios.

Mi-e tare dor de dânsa,
Şi dor o să–mi fie mereu,
Căci ea este
Un înger păzitor al meu.

poezie de Vladimir Potlog (25 octombrie 2010)
Adăugat de Vladimir Potlog
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dă-mi răgaz

Dă-mi răgaz a înţelege,
Tot ce-mi pare curios,
Noua literă de lege
Şi trecutul... dubios.

Dă-mi răgaz a tot cuprinde
Ce aş vrea şi îmi doresc,
Până unde pot întinde,
Taina unui... te iubesc.

Dă-mi răgaz a îţi atinge
Vise, doruri şi plăceri,
Când lumina se va stinge,
Peste clipele de ieri.

Dă-mi ragaz a şti nimicul
Şi trecutul şi păcatul
Când să pot opri ibricul,
Să n-ajung şi eu, ca altul.

Dă-mi răgaz a fi iubire,
Nesfârşită şi nebună,
Ca o frunză-n rătăcire
Pe-aripă de vânt, stăpână.

Dă-mi răgaz... măcar o clipă,
Să mă-nchin şi să descânt,
Neputinţa care ţipă,
În al buzelor cuvânt.

poezie de Constantin Triţă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!