"High tech"...

... natura, inspirată în bronhii, caldă ca o cataplasmă pe cornosul derm,
sau rece în felieri ca de înfipte lame până la oasele ieşite fiare înspre afară,
privită în lăcrimat de ochi zdrobiţi de raze cum şarjele de laminoare,
ori plini de ţepi ca acele de brad cu vârf de gheaţă în stilete
şi păsări în planaj mijind, ca pensule-n culoare, azur, în nuanţe nepăstrate ferm,
cu un pierdut lătrat, ca înspre luna nouă, albă în spuma rochii de fecioară,
se dezvelind într-o felină în miorlăit dintre doi cocoşei Frantz Joseph, ochi de sclipitoare...
stând toate agăţate apăsat pe ierburile în sol mustind oceane... e acum metaforă şi epitete!...

... e pe-un ecran, pe-o masă, într-un pătrat ce arde obraz ca un neon din arcul de sudură,
fărâmiţat real în invizibile cristale puse praf sub sticlă, ca un insectar
călcat de-un transatlantic fără mare, o folie de celofan mânjită de zacuscă
uscată, fără niciun relief, cum rola de celuloid se derulând în cadre, poză,
ce ochii mişună să descifreze, doar ce-au să înmâneze spre traducerea ca o acupunctură
înspre creier, el, să-şi amintească tot ce-a fost odată, un fel de suvenir, abreviar
din şansa de aventuri de deplasări trăite la propriu, ori moşteniri... şi-o muscă,
de niciunde apare picotind pe sticla-coală minunatul sunet, relief, poeticul din proză...

rămâne gând înseninat, adulmecând frumos bondar, tot negru, viu pe-o aprinsă, fadă... roză!

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (5 februarie 2014)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pagină de lume

Stau gânditor pe-un scaun, nemişcat, aton
Avalând tot ce-i în jur; imagini unicate,
Căci fiecare clipă-i alta, un abandon
De ce a fost, înspre a fi... şi oricui c-o altă parte!

Absorb avid momentum, căci e cât încă "sunt"
Şi vreau să-mi fac colaj de-un film în mii de cadre,
Pe rola cu al meu rol pe-o coajă de pământ,
Ce-i voi fi condiment... raclă-ntre candelabre!

O fadă mângâiere o am, fiindcă mă ştiu
Că-s lume cu de-ai mei şi va dispare toată
Odată, căci deodată am fost toţi fată, fiu
Şi lumi ce-au fost, vor fi cum spiţele pe-o roată!

Poate de aceea scriu, pe fila-mi... paginată...

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (31 august 2012)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Răsărit

... se sparge negru-ntr-un neon ca flama din sudură,
cu gust ca de greaţă de ochi usturând de o răceală adiândă prin frunze trezite
şi azuru-i o pâclă de mov sidefat în nuanţe scadente spre luciul -în cristale spărgând-
ce-nţeapă-n bărbiţe un cor de cocoşi ce se cheamă pe rând, enervant repetând
până glas răguşeşte, iar triluri răzleţe-n şuvoi se revarsă apoi obosite...
când explozia apare în topitură de gel de un galben ce fierbe-n glazură
într-o albă-albăstreală de aer ce-nvăluie case şi pomii... şi stâlpii şi umbre
ce vuiesc tot mai des peste asfaltul de pneuri lipind oameni de sarcini, ce dorm încă o clipă...
şi e caldă o fărâmă de suliţă-n dâră ce stăbate-nvelişul de sticlă
aşezându-se-n luciul de buze, gâdilând fin o geană ce se zbate să scape...
şi eşti caldă şi moale şi apare din pleoape o pânză de iris de-agate
... Şi alta-i, o castă de zi, alta nouă,... ce de vis ne desparte, spre prozaice sumbre!...

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (13 octombrie 2011)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fecioară

Din tija de sevă se înalţă sfioasă
'n mirosul de crud, cu obrajii de roză,
Cu dulcele buze ce sparg fildeş-tenul...
Mlădie, ţinută în ghiveciul din casă,
E-n rochia de bal, la liceu, pentru poză
Şi auz ce-l rosteşte în şoapte, îi dezvăluie genul.

Se învăluie în cald, într-un umed fuior
Ce-i mângâie braţe cu degete fine
Şi paşii-i plutesc pe sub rochia de zână...
E toată un colibri, ce vrea numai zbor
Să-şi ia înspre etern, din nectarul din vine
Să umple pământ, cu visări stând de mână...

E cum zi se naşte de-a fi prima oară,
Din noaptea de-un ieri, doar o dată... Fecioară.

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (11 noiembrie 2013)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Contemplând

Îi răzbat vise printre moi, umedele pleoape,
De atâtea aşteptări în umbre de dileme
Şi inima-n bătăi stă nemişcând să crape
De atâta rece vânt ce-o suflă de o vreme.

I-e mâna un stâlp fragil bărbiei în fin tremur
Şi degetele-i lungi se întind pe suflet clape
De-o muzică-n lin "soul" în gândul numai murmur
Ce curge înfiorând unduietoare ape.

Se derulează film de-un clar de lumânare
Pe sfeşnicu' aurit, se tremurând pe-o masă
Lângă un pachet de Kent şi-o roză, doar o floare
Şi amarul de cafea pe faţa de mătasă.

Se simte încă acum căldura moale-n palmă
Şi un miros discret de Farenheit transpiră
Într-un fundal de glas şi spuma spartă-n halbă
De la terasa verii-n pădurea-n cânt de liră.

Un zâmbet străluceşte de perle dintre buze
Şi se confundă-n pânza de dalbul de zăpadă
Ce-a învins-o în lunecarea-i de sinuări confuze...
Şi picat la picioare-i tot dragoste grămadă.

Şi un bronz mustind atinge pe plaja caramel
Când ochi de cer răsar din genele aburinde
Iar nările respiră din valul alb, crenel...
Obrazul simte-un picur de-o lacrimă ce-ntinde...

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (7 februarie 2012)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Odă solară

Ce învăluie osmotic caldu' în plăpândul derm
Şi gâza, chiar şi musca, se dănţuiesc, biz... are
Şi din pomi verzi de cruzi, petale ning şi ferm...
Pământul frige tălpi, le uşurând să zboare!

Şi-omăt pufos, pe albastrul de cer, se-anină acuma,
Doar păsări în elan îl întretăind fugar
Cu ciripit coral, ce împrăştie cum spuma;
O nea ce-a îmbătrânit, spărgându-se-nspre altar...

... Căci să se roage-ar vrea, acum ce-ajuns bigotă
După ce-a pedepsit nevinovaţi să moară
Doar ceva timp în urmă, se-nvăluind în flotă
De vânturi cu nămeţi, rănind, muşcând cum fiară...

Norocul e uitarea -căci albul cast şi pur
E numai o himeră ce se topeşte în fond
Redând vieţile luate din seva-i de-un picur
Mustind în ape repezi şi mări- nisipul blond.

'n cuptor se plămădeşte oţelul şi ideea,
Se amestecând poetic sub stea, etern furnal
Într-o minune sfântă; căci cum mister, Iudeea
Călăului dând viaţă, e-un unic vis, astral!

Aşa că se reîntoarce gândul înspre feerie
Sub topitura lupei de neprivit; c-orbeşte
De nu ştii s-o priveşti înbucurat, să vie
Dintr-un străfund mortal... Şi viaţă o lumeşte!...

Şi culori cântă, sunet încolorează irişi
Şi inimi bat mai iute şi bătăi sunt în corduri.
Şi se înnoieşte totul, nasc veşnic berze, ibişi...
Şi suntem toţi un tot, cu soarele-n acorduri...

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (3 mai 2012)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Naştere... de propriu

... surprinzător, un necunoscut din mine a apărut, azi, pe întinsu' timp o plajă,
topită pe-un celuloid de rolă ce începe într-un obscur, cert negativ,
ce îşi aşteaptă impresionare, un developat dintre revelatoarele de-o unicată vrajă,
în poze multidimensionale, întinse o filmotecă, ce încep s-o simt pe undeva, din mine obiectiv...

... m-am trezit brusc, înspre ora şapte, aproape în ţipete, fără de dinţi, mic şi golaş,
fără de păr, ce nici nu mai contează, s-a văzut că pică, grav însă, fără de nicio minte,
într-un fel de cald, de înconjur de palme mângâind, mă pipăind bucăţi, pe ruşinos panaş,
ce-mi pare a fi, că ştiu acum că-i sex, dar şi ades pe frunte, mi se tot spunând un neînţeles să fiu cuminte...

... sunt, culmea, obosit de viaţă, ce se pare că-i a mea şi doar începe, îs multe, multe ore
şi-o dorm, o sorb din sâni ce-mi vor fi mamă, ce-o cunosc acum, jumatea ce mă doare, doare,
rămasă într-o sticluţă o lacrimă uscată ca o pată, mată, alburie, de-ochi pierduţi pe mine să m-asculte,
parcă aş fi ştiut ceva să zic... mă îmbie şi bărbatul zâmbind larg, ce ne-a adus la amândoi o floare...

... este, se pare, prima zi, când lume multă-i adunată, nici nu ştiu de ce doar pentru mine... dăinui-va oare, oare?

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (14 februarie 2014)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Miez... de zi

... s-a sleit de vlagă până şi ceasul, într-o lume bulimică ce-aşteaptă să mănânce timpul rămas
spre întoarcerea la sursa de gene şi-n vârful speranţei stă aprinsă în cerc lustra imensă,
orbitoare, într-un halou ce-a absorbit orice umbră de pe solul radiind
de-un abur inexistent, doar o distorsionare de imagine vălurită...
şi e mult, mult agale şi arar; până şi păsări inert stau pe gânduri picotind pe-un picior neretras
iar pe băncile strâmbe din squar se discută cu sieşi sau neant, cu tiparul, o presă
ce demult nu mai spune ceva, cât de cât important, doar citind
orişicum... şi-i doar spuma de bere ce mai sparge din liniştea-n tot neoprită
sau irisul ce lipeşte pe jambe arămii, filiforme ce unduiesc înfierbântate priviri...
şi simţuri tresar la ritm cunoscut precum pulsul...
... Inima ce-mi stătuse, o simt, iarăşi bate, a iubiri!...
Mă trezesc toropit, o zi caldă-n amiez, gând... din toropit mi-e smulsul.

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (14 octombrie 2011)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Floare de gheaţă

Am sufletul abur suflat pe o sticlă
De geam, oglindind inima-ţi de-odăi
Strângându-se-n şoc, explodând ca o aplică
Când becul o arde-n scântei calde, moi.

Mă uit fără şir; nu-i cârlig să m-agaţe
Din spaţiul fundal, am doar chipu-ţi hublou
Ce străpung, curg fluid, mă preling palme, braţe
Şi trup mă transfigur, sunt eu-mi ecou.

E cald înăuntru; mă-mbăt somnambulic
De picurii ploii din frigul de-afară
Cruciş stând pe coate ivron melancolic
Visând pe-un pervaz se umbrind înspre seară.

Tresar încordat că e rece; nu-i foc
Ce s-a stins aşteptând să-l reînviu până moare
Şi sticla e-o coajă de-alb praf doar c-un loc
Din buzele-mi calde, c-o gheaţă de floare.

M-agăţ cu retina prin lupa pupilă
Privind absorbit pata fină de pâclă
Cu-n zâmbet cleştar; capul drag de copilă
Topindu-se-n suflu... cum viaţa se-ntâmplă.

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (20 decembrie 2011)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Negru

În ploaia rece de afară
o siluetă se strecoară
în întunericul cărbune,
fără cuvinte, paşi să sune...
e doar un abur de respir,
o pâclă stinsă într-un fir
topindu-se s-albească negrul
de-o clipă, răsfirând tenebrul
mocnit, întins în aer, cer
fără de lună, stele, în ger
stând sloi inertul să se crape
de corpul strâns, adus să scape
tăindu-şi rar, încet, alene,
drumeag pe aleea de dughene
fără de bec, doar pâlpâiri
de lemne arse şi icniri
de spart buşteni la luciul lamei,
cu gând la caldul sobei, zamei
din tuciul negru bolbotind,
aprins de ochi avizi ce-ntind
cu dor nestins de-mbucătură
ce-a şi uitat de gust, de gură...
Şi doar în zare-o luminiţă
răzbate, creşte-ncet pestriţă,
se împărţind în două lucii
ce cresc, se trec de semnul crucii
de-un chip de tânără-bătrână
sclipind în far cu chip de lună...
Şi-i dus şi sfârâit de roţi
pe drum pustiu pavat de porţi
şi-n liniştea de-un câmp de ţară
se stinge-o muzică, uşoară
şi roşu sânge-n dâre piere...
A fost un licăr de-adiere...

O fi la fel la reînviere?

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (6 ianuarie 2012)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Teleportare

Ating din alte timpuri chip şi trup
pe folia-n revelator de alb şi negru,
sau îmi palpez culori, ce mi le rup;
transpus film, folie din mine, un integru.

Am simţul fizic, pertinent convins
că poza nu-i expunere simplistă;
e-o parte, pojghiţă, d-existul prins
teleportat... nano-fugarul ce există.

Sunt electroni din mine-ntr-un vizor,
mă-mprăştiind, de-am şansa, printre case;
prelins infim p-ecranul de tele vizor...
un material, o sticlă-n carne ş-oase.

Oglinda nu-i o simplă oglindire,
e sigur purtătoare, o interactă.
Nu-i doar un rezultat de potrivire;
e interfaţa-mi, cromozom... Cu ea mă poartă.

E cum mirosul nenăscut, doar simţ,
e-un teleport de iz, un duplicat
minuscul, o materie-n presimţ
în nări, axoni, în creier... partajat.

S-atingi cu mult fior şi film şi poză
şi-oglinda, de-un plecat!... Să-l simţi din trase!...
De-adulmeci din miresmele de roză,
le ai în piept... fărâmă din terase!

Atingeţi-vă-n dor de ilustrate
-pelicule, imprimate-n negru, ardent,
hârtii, celuloid, retină, nestemate-
nu-s fum trecut, sunt chimic element!...

... Şi vis nu poate fi doar o himeră,
imaginea-n materie e o purtătoare;
cum mingea pare-a fi un gol de sferă,
da-i conţinut extins într-o teleportare.

Sclipirea... doar lipseşte ca volum;
să fii şi-aici şi-acolo, în integral
instantaneu, real şi gând, atunci-acum
teleportat micron şi sol şi sor... Astral!

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (3 iunie 2011)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mâini

... nenumărate mâini, întinse, au devenit casele...
sunt mâinile ce-au plămădit chirpiciul
ce stă într-o rână,
înmuiat de albia revărsată
şi, cum n-au gură, mâinile nu strigă,
mai îşi îngroapă din morţi,
sau ţin câte-o barbă
îmbăltită în apa lacrimilor,
sau se împreună
înspre un cer, care, tocmai el, le-a potopit
până la a le înmuia şi oasele
cu supliciul
de-a nu mai avea nicio fântână,
doar spinarea, tot mai greu apăsată...
mai speră să-şi îndrepte, încet-încet, câte-o verigă,
se împingând palme în genunchi, cu priviri înspre porţi,
de unde nimic nu vine, e-o gaură oarbă,
ca un spălat al patimilor,
ce trup şi minte şi suflet consumă
şi mâinile frânte îs sărace lipit...

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (23 aprilie 2014)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Înţelepciune... de câine

Într-o vară caldă, stând pe-un mal de maidan,
Gândul dus către dor, suflet prins de alean,
Evadat dintr-un timp şi-un oraş de lumini,
Visul tot mă purta; spre amintiri... despre câini.
Nu din cei ce din trup, viaţă, îţi muşcă cu zel;
Ci înspre blândul prieten, credinciosul căţel.
Figurant din legenda copilului ţânc,
Ce juca altădată, rol, prin colbul ce plâng...
Şi uite aşa, în mers tiptil, la mirosul de pâine,
Apăru, ce visam lângă mine... un câine.
Arătare osoasă, prea lunganul pitic,
Întreba din sprâncene; " am să-l bat, sau îi zic
Să mă lase în contemplu, că n-am timp de căţei,
Şi că lumea e plină... de rău, fără ei?!"
Capul mare, la corp, de cioban păzitor,
Stă împrejur cu ochi umed şi bun răbdător.
Ori din milă, ori memorie la cei duşi în pământ,
Dau o coajă din pâine, la bietul flămând.
El se apropie în frică, cu ochii mai vii,
Ce-mi dau tremur de suflet, la gând de copii,
Ce-i lăsaţi peste ape, aşteptând să revin;
Ce nu-i ştiu ce vor face, poate bine sau chin?
Şi mă las pradă "javrei"cu ochi de uman,
Şi copil-l iau acasă, înspre spusul alean.
Şi e mic şi e tânăr-bătrân, înţeleptul,
Ce se gudură, ştiind că-mi acoperă pieptul...
Şi miroase, că-i prost, nu cunoaşte şampoane;
Mama sa este nimeni, nu i-a dat milioane.
Şi uite aşa, slab de carne, împlinit doar de bun,
Mă cunoaşte ce simt şi ce am ca stăpân.
N-am ai spune, cum alţii o cer, cum că vreu;
Sau să fac vreo dovadă, că totu-i al meu.

Şi prieteni, încet... pe vecie, în spre mâine,
Reciproc ne susţinem, în lumea... de câine.

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (23 martie 2010)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Moartea vrăbioarei

În soarele geros sclipind
Pe crengile de-arbust golite
Un stol de vrăbii zgribulind
Se vânjolesc de frig trezite.

Scena-i movila din grădină
Pe albu-ntins neregulat
Şi câţiva pomi de copertină
De lângă iazul îngheţat.

E cald dar frig de raze-n lame
Tăind obrazul, lipind nări
Şi ochi nelunecoşi cu scame
Ce-s fără rost în lăcrămări.

Din hârjoneala nesfârşită
Un cuplu bej-maron tărcat
Se avântă-n zarzăr; ea spăşită,
El cu cioc negru de bărbat.

Se vede că are un semn de-o pană
Ce-i din codiţa ei, mai albă
Şi pare-ndrăgostită blană
Pe ramul plin de-o gheaţă dalbă.

Se gudură zburlindu-şi puf
Şi-ntinde micul cioc de-amor,
Iar el se trage întâi pe vârf,
Revine apoi în sărut cu dor.

Pe aleea doar închipuită
Din paşi trecuţi în zori de zi,
În noaptea clară şerpuită
Sclipeşte-un puf de-o pană gri...

Nu-i însă gri; metalic alb e
Şi la doi paşi o umbră-nchisă
De-un cafeniu cu picioruşe
Chircite, pe penaj alb ninsă.

Cu ochi deschişi mici, de piper
Şi-o aripioară ruptă-n sânge,
Stă nemişcată-n moartea-ger...
Un cioc negru pe o ţambră plânge...

Câtă durere o fi fost
În trupul mic doar cât un deget
Se prăbuşind în cruntul frost...
Mă doare gând! De trist nu preged...

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (29 ianuarie 2012)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Răscoliri

Primele, pe care le-am uitat de-atâtea dragoste,
Au fost litere, ce nu se mai adună în nume
Şi, au rămas imaginile, toate de neşters, ce pacoste...
Doar ele şi cu pipăit, căldură, zâmbete de glume.

Îndeajuns e doar privirea, fără noimă, în gol
Şi un dans de personaje se îmbulzeşte într-un prim plan
Fragil, pierzându-se în rânduirea fiecărui rol
De-un puzzle franjurat de chipuri, trup... privirile de alean.

E tot cu aceeaşi vârstă în frumosul static
Ce n-a întinat de-o clipă sublimele amintiri,
Rămase, cum tăişul, într-o scoarţă de-un fanatic
Rănindu-şi singur minte şi suflet... din trăiri.

E atâta nostalgie plecată în valuri, unde,
Cum picurul ce sparge oglinda apei, sticlă,
Ce poate atinge mal... frumoasa de niciunde
Ce-şi scaldă gândul dus pe-un abajur de-o aplică...

Şi ochi d-eter se ating, de-un picur timp... ce pică.

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (12 aprilie 2014)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Chestionar de inepţie

Săpăm pentru antichităţi, deci şi Pământ îşi creşte masă,
Că tot depune peste ce i-a fost demult, odată, coajă
Şi tot mă întreb, ce e în loc de iarba ce se taie-n coasă...
Deci ce la fund se pune-n plus, din frunzele de-un verde-vrajă?

Şi munţi, de ce nu se tocesc, chiar de pâraie mâl îi fac,
Căci chiar de cresc din încreţire, rămâne gol din ce încreţeşte,
Iar apa din oceane, mări, cum de nu scade cât un lac,
Curgându-se-n pământ, pe fund, că doar metalic... cert, nu este?

Iar dacă masa tot ar creşte, Planetei, de la cosmic praf,
Nu se va întâmpla o zi să-şi piardă drumul pe orbită
Şi, doar atunci periplu începe şi ce-a fost scris vechi, caligraf,
Se va împlini... vis călător. Vom fi alţi, lume, o desinepţită?!

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (11 mai 2014)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Schimbul de ieri

Când vezi stele pe cer cu coadă sau halou
Nu-i bine, ai mai pierdut din ce-a fost nou
Şi când resimţi genunchi că ai, nu se îndoaie
Ai devenit prevestitor de timp frumos, de ploaie.
Din sprinteneală, mişcări iuţi, eşti sacadat
Iar păr încet-încet mai pierzi, decolorat.
Când pielea-i tot mai multă, se-ncreţeşte
Şi ochi mai pal, pâclit, nu străluceşte.
Când şti s-asculţi cu calm şi vocea-i caldă
Şi-ai timp de copii mari, ce alţi copii îi scaldă,
Eşti un cadran cu sferturi duse, arcul stors
Ce nu se-ntoarce; remontoru-i rupt sau scos...
Nici electronica n-ajută, nu e resetare,
E trecerea molcom-a zilei înspre înserare;
Când vis ia loc la neputinţele de-o viaţă
Şi-i tot permis... În fine-ai liniştea ce te răsfaţă!

Aşa-mi văd eu, proorocul neştiut, bune şi rele
Şi toate-s semne ce cunosc... Dar nu sunt ale mele!?...

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (26 decembrie 2011)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Viscol

Gheţari topiţi, oceanele fărâmă în nori de fulgi,
Lăsându-i moi să pice, să îngheţe în alţi gheţari,
Dar hulă se răzbună, cum suflet vrei să smulgi,
Când poartă blândul, moale în ţepi, de rocă, tari.

Alergă tot, nebun, ce-i numai alb fâşii,
Tot ce era o apă, ce-a uitat gravitaţie
Şi-o duce vâjâind, nebună, fără a şti
Unde s-ajungă mal, troian de-o aberaţie.

Zici că natura nu-i din păsări, pomi, din ciute,
Să fie atât de crudă, să-şi urle răsuflare
Până a frânge trupuri, din viforul ce-ascute
Tăişuri, brăzdând câmpuri, s-acopere cărare.

Alergă praf de gheaţă, ca de călău secure,
Să înfigă în carne vie pumnal de harakiri,
Răbdat pân' la prăsele, răcind şi oase dure...
E iarna ce-şi vrea alb... cristalele ei, mirii!

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (1 februarie 2014)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sincopa reflecţiei de-o noapte

Pe zi ce trece e tot mai noapte,
Ce numai ea e-un sfetnic bun,
Căci doar tăcerea, spusă-n şoapte,
Dă-n spirit şansa de-un ajun.

Negrul, tihnit în lenea minţii
Culcată-n suav, stând pe-o ureche,
Redă restartul sfânt credinţii...
De gând n-ai bun, la amor pereche.

E zisa de un azi pe mâine
-Nu cea nevrută, a amânării-
Ci-n stoic coace bob în pâine
Şi-ar da şi-un înţeles... trădării.

E-o estompare de culoare
Când neagră este orice felină,
Căci nu futil e cel ce doare,
Ci hău, de suflet... să suspină.

Poate fi graba, mai devreme
Se hotărând timp să se scoale,
Când ce-ai aproape ştii că geme
Şi-aşteaptă pe umăr caldul... moale.

Nu-i standardu-ntre alb şi negru,
E molcom reflectat de-o noapte,
Ce face pe-om o zi integru...
Sufletul gând, simţiri mai coapte...

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (16 iulie 2014)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sanatoriu

Ochii îşi ţintesc inexpresivi printre carouri reci de gard
Şi mâinile şi le întind -ai nu ştiu cui- mai mulţi copii;
Mai mici, mai mari, cu palid chip ca din mânjit de-un gros de fard,
Speriaţi privind în juru-le ca-n curţile de puşcării.

Cer bani puţini, pentru un suc sau fum de vis de o ţigară
Şi se lovesc din când în când disimulând o duşmănie
Fără a crâcni chiar dacă doare în frigul, cruntul de afară...
Până ce apare-un gardian... "Iată, iar vine sărăcie!"

Din când în când trec se ţinând în apatie mână-n mână
Cupluri-femei; una matură-n halatul lung de asistentă
Cu mersul ferm preocupată de rolul ce-are de stăpână
Tăcând sau 'n dialog-mister c-o mică, fină adolescentă.

Şi brusc din nevăzut apare din fundul, lungul de alee,
La braţul sigur simulat sub haina-n pluşul greu maron
Un chip de-o zână înfiripată în începutul de femeie
Îşi profilând sublim-suavul ce-i aţintit de-un vârf de pom.

Oh câtă frumuseţe-i este se-ncătuşând într-o privire
Ce-şi pierde perindându-şi-o spre-un orizont de neştiut,
Lăsând ce inimă o vede într-un zvâcnit de-o tresărire
Se aninând de corp splendid cu profil fin... Doar ce-a trecut!

Uimire doar rămâne-n urma care se şterge neînţeleasă
Când dup-un timp târziu apare nesigur, parcă acelaşi cuplu...
Dar gând nu zboară acum; e cap, ce-i greu de păr ce-o apasă
Înfipt în piept în nemişcarea înspre pământu-i de periplu!...

Cu greu răzbate acuma finu-i; doar amintindu-se făptura
Ce stă în spastică-ncruntare neînţeleasă, fără voie,
Egal păşind în sacadat ritm zdruncinându-şi tot, figura
Ca din poem de pe alt tărâm de neuitatul Alan Poe.

Şi aer parcă e-n cutremur şi sol de atât de mult nedrept
Şi mintea sană-i răzvrătită se răzbunând într-un nevrând;
De ce oare-i atâta rău ce doare-n minte, în suflet, piept
Şi Dumnezeu de s-a născut... de ce nu s-a născut mai blând?...

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (1 martie 2012)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Întâia întâlnire...

... atunci, te-am luat de mână şi a început să-mi tremure voce,
să-mi simt urechile calde şi inima tare să-mi bată, atroce
şi-am parcă un nod, în gât mi s-a pus, simt gura uscată,
n-am 'ndeajuns aer şi faţa îmi trece înspre palid, deodată,
iar în spate la stern, doar mai jos, doar un pic, simt mişcare
ca un zvâcnet şi mâinile îmi cad fără vlagă, corpul parcă mă doare,
până şi cap mi se-nfundă, cum nu mai e nici sunet, aşa dintr-odată,
iar lumea dispare, e doar umbre şi toată-i urâtă... nu mai are femeie, ori fată...
chiar de pare, nu-i vreo urgenţă, nici de-n seară târziu cu capul în poale
se mângăie vise de-un zbor nesfârşit într-o dragoste nouă, ce începe agale...
... cum să pot, peste timp să ţin nealterat atât rău, să-mi provoc neîncetat suferinţă...
ca şi în ziua dintâi, cum de lumea nu moare de dragoste multă... doar de iubire, dorinţă?

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (25 decembrie 2013)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!