Nu trece supus în acea noapte mare

Nu trece supus în acea noapte mare,
Bătrâneţe, arzi şi urlă când ziua se închide;
Ură şi furie-împotriva luminii care moare.

Înţelepţii ştiu bine că nopţii viaţa e datoare,
Dar cum n-au adus lumină prin vorbe, nici prin pilde,
Ei nu trec supuşi în acea noapte mare.

Plecând, oamenii cei buni scâncesc cu disperare,
Deşi virtuoşi, n-au nici un surplus în ora din clepsidre;
Ură şi furie-împotriva luminii care moare.

Nebunii care-au cântat şi au dansat sub soare,
Află cu regret c-a venit seara şi n-au în sac merinde;
Ei nu trec supuşi în acea noapte mare.

Oamenii trişti, cu ochi orbi, în bezna orbitoare,
Pot vedea, când mor, comete-n flăcări, superbe atlantide;
Ură şi furie-împotriva luminii care moare.

Iar tu, tată, de-acolo, din înălţimi de izolare,
Înjură şi mă binecuvântează, cu lacrimile tale-acide;
Nu trece supus în acea noapte mare,
Ură şi furie-împotriva luminii care moare.

poezie de Dylan Thomas, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu trece supus în noaptea mare

Nu trece supus în noaptea mare.
Bătrâneţe, arzi şi-njură bezna.
Doar furie - când lumina moare.

poezie de Dylan Thomas din Scrisă când tatăl îi era foarte bolnav, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu mergeţi blânzi în noaptea cea senină [Do not go gentle into that good night]

Nu mergeţi blânzi în noaptea cea senină,
Spre seară bătrâneţea-i răzvrătire;
Fiţi furioşi că piere acea lumină.

Cei înţelepţi iubesc bezna deplină,
Dar dacă în vorbe n-au avut sclipire
Ei nu merg blând în noaptea cea senină.

Oamenii buni, plecând, vor să susţină
Că fapta lor putea avea cinstire,
Fiţi furioşi că piere acea lumină.

Nebunii ce la soare-au stat în tihnă
Şi prea târziu se-ntorc din rătăcire,
Nu se duc blând în noaptea cea senină.

Voi, muribunzi, ce vă uitaţi spre tină,
Puteţi avea scânteie în privire,
Fiţi furioşi că piere acea lumină.

Tu, tată, sus, pe jalnica colină,
Să blestemi, să slăveşti fără oprire.
Nu merge blând în noaptea cea senină.
Fii furios că piere acea lumină.

poezie de Dylan Thomas, traducere de Octavian Cocoş
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Zână, a luminii doamnă

O, tu, prea frumoasă zână,
Cu priviri ca de fecioară.
Ca să fii vieţii stăpână,
Din cer acum te coboară.

Învăluită-n lumină,
Pe pământ vei fi frumoasă.
În veşminte de hermină
Vei fi mândră-împărăteasă.

Din aura luminii tale
Naturii să dăruieşti,
Frumuseţea ce nu moare.
Lumea-întreagă s-o iubeşti.

Ea îţi va aşterne-n cale
Raze aurii de soare.
Îţi va presăra petale
Din floarea care nu moare.

Din flori de nu-mă-uita
Îţi va împleti coroană.
În veci te va venera,
Zână, a luminii doamnă.

poezie de Dumitru Delcă (20 februarie 2015)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Memorial

Ea moare pretudindeni. Oriunde mă duc, ea moare.
Nu există răsărit de soare, piaţă publică, popas pe un munte fermecător
care să nu conţină moartea ei.

Liniştea în care ea murea atunci răsună încă prin
morişca limbii, e o plasă
în care râsul se închide pe sine. Cum ar putea mâna mea
să strângă altă mână, când între ele
se află acea moarte densă, acea intolerabilă distanţă?

Ea plânge pentru lacrimile mele. Murind, îmi spune
că pasărea vine din soare, că peştele intră în soare.
Floarea de stânjenel este sculptată cu mai puţină delicateţe
decât este felul ei de a muri
încrustat în memoria mea. Dar, mai aud de asemenea
alte cuvinte,
cuvinte negre care formează sunetele
tăcerii, numind acel nicăieri
înspre care ea curge fără încetare.

Din ziua când a murit
ea nu mai conteneşte să moară. A făcut din mine
elegia ei. Eu sunt o capodoperă,
o ficţiune adevărată
a urâciunii morţii.
Sunt muzica ei tristă.

poezie de Norman MacCaig, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Casa

Uneori, când se trezea, închidea din nou ochii şi
Mai privea o dată acea casa albă pe care
Ea o cunoscuse numai în somn, numai în stare
De vis – şi-n care nu intrase, dorind enorm deşi.

Ce mi-a povestit, demult, despre acea casă, întrebi?
Poartă albă, terasă, uşi cu geamuri la intrare;
Balustradă pe-acoperiş în partea dinspre mare;
Vânturi saline care bat printre brazii verzi, superbi.

E-acolo ea acum, oriunde-o fi acel loc, oare?
Doar un nebun ar încerca să afle paradisul
Creat de-o minte visătoare, cu tot dinadinsul.
Iubito, noapte de noapte, eu ies în larg, pe mare.

poezie de Richard Wilbur (1921), traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Din când în când

Ultim zbor de cules floare,
Îmbătări de polen, nectar
Şi-ac smuls din pântec, insectar;
Aşa din când în când se moare!

Cuib de ciocănitoare
Cu pui în pomul găunos
Ce hulă îl prăvale jos;
Aşa din când în când se moare!

De-abia născut ce stă-n picioare
Pe stepa-n răgnete arzând
În lins ce nu-i al mamei, blând;
Aşa din când în când se moare!

Doar dăruire-n aşteptare
Şi înşelat de suflet cast
Plângând de nenoroc nefast;
Aşa din când în când se moare!

Sublim amor cu violare
De vis şi trup pur neatins,
Cu gust amar de viaţă stins;
Aşa din când în când se moare!

O dragoste, când totul doare
Orbul rănit, ce nu o ştie
Şi singur stingere-şi îmbie;
Aşa din când în când se moare!

Ochi plânşi înălţaţi la altare
Cu semn întretăiat de mână
Ce-şi pierde pereche-n ţărână;
Aşa din când în când se moare!

Părinţii duşi rămaşi o boare
De-o lumânare aprinsă arar
Ce plâng şi-acum şi n-ai habar;
Aşa din când în când se moare!

Îi-este ultim apus de soare,
Noapte eternă stând să-nceapă
Fără de gând că zori nu crapă;
Aşa din când în când se moare!

Când nu mai e nimic, uitare,
Mai mult decât de trup prezenţă,
Nici gând de urmă, de esenţă...
Aşa din când în când se moare!

Totu-i o apă trecătoare
Ce spală timp de umbre duse
Ce nici n-au fost de n-ar fi spuse...
Aşa din când în când se moare!

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (24 ianuarie 2012)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când moare cineva, moare şi o parte din univers. Tot ce a simţit acea persoană, a trăit sau a văzut, moare odată cu ea, precum picurii de ploaie.

Paulo Coelho în Învingătorul este întotdeauna singur
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dezbrăcarea de timp...

O să inventez o zi
a sufletului
o zi
în care
nimeni nu mai moare
acea zi va apare odată
cu răsăritul
dimineaţa
când toate îmbrăţişările
sunt sincere
moment în care
vom trece unul prin celălalt
cu acelaşi Dumnezeu
până la dezbrăcare

şi nu nu vom mai fi noi
cei care am fost...

poezie de Teodor Dume
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Noaptea

mă trezesc să te beau
un pic să te gust
picătură cu picătură
ziua adorm după ce mă ameţesc
cu sărutul tău diliu
ies îmbrăcat în dragoste
noapte de noapte bună
trag zâmbetul pe dvd
şi-l urc pe youtube
îl revăd la gura sobei
unde arde un poem
ne strângem în braţe
noapte de noapte cu teamă
să nu strivim iubirea
care ne bântuie ca o mare doamnă
ştiai că lumina trece prin noi
noapte de noapte de aramă
vântul visu-l destramă

poezie de Vasile Culidiuc
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Wizard: Uite, de exemplu. Un om îşi ia o slujbă, înţelegi? Şi slujba aia – aşa, pur şi simplu – devine tot ce e el. Înţelegi, cum ar fi – tu faci un lucru şi eşti acel lucru. Aşa cum eu conduc taxiul de treisprezece ani. Zece ani de noapte. Încă nu-i al meu taxiul. Ştii de ce? Pentru că nu vreau. Trebuie să fie ceva ce vreau. Să fiu pe schimbul de noapte conducând taxiul altcuiva. Înţelegi? Adică, devii – ai o slujbă, devii acea slujbă. Un tip stă în Brooklyn. Un tip stă în Sutton Place. Unul e avocat. Altul e doctor. Altul moare. Altul se face bine. Oamenii se nasc, înţelegi? Te invidiez, îţi invidiez tinereţea. Du-te, trage-ţi-o, îmbată-te. Fă orice. Oricum, nu ai de ales. Adică, suntem toţi daţi naibii. Mai mult sau mai puţin, ştii.
Travis Bickle: Nu ştiu. Asta tre' să fie cea mai mare tâmpenie pe care am auzit-o.

replici din filmul artistic Şoferul de taxi, scenariu de Paul Schrader (8 februarie 1976)
Adăugat de Alina Popa
Comentează! | Votează! | Copiază!

O noapte gravidă de lumină

Îmi bate seara la fereastră,
Cu aripile-i de catifea.
Oftări mi-ating în zbor doar inima...
Un joc de umbre şi de lumină...
Din netrăite vremuri vin negurile să mă prindă,
În mine câteodată grea liniştea se-adună
Din 'naltul cer o stea coboară pe o rază-a lunii
Ce scânteiază în ochii-mi adormiţi de vise.
Un haos mi-este noaptea,
Pustie şi neagră,
Sălbatică fiară ce geme cumplit,
În noapte -mi tresare speriat şi bietul ecut asfinţit...
Doar Luna, lin şi tăcut, ca-ntr-un alint,
Trece prin noapte cu şal de argint,
Urându-mi "Noapte bună!".
Noapte bună-i răspund nopţii
Cu gust de pelin,
Cu ochii trişti şi orbi...
Şi cred că sunt singurul nebun,
Ce o mai cântă-n vers!
În bezna orbitoare, crudă şi-nlăcrimată.
Se potoleşte furtuna, se culcă şi pădurea şi păsările tac...
S-au stins şi zgomotele-n sat...
Doar câinii mai suspină...
Şi câte un opaiţ mai face din când în când cu ochiul
O palidă lumină.
Şi somnul meu îmi e ca o străină în braţe,
Iar trupul, un drum trasat către singurătate,
Lângă o noapte gravida de lumină
 

poezie de Diodor Firulescu din Viaţa într-o călimară
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Farul

Aprinsă undeva-ntr-un loc ascuns
Pe cuprinsul mării, nu prea departe,
("Un mic recif," Căpitanul nostru-a spus)
Am văzut sclipind o lumină-n noapte.

El mi-a spus că se-află-n far acolo unde,
Pe marea cu primejdii nu puţine,
Trăiau în singurătate oameni care se-ngrijeau
Ca fitilul lămpii să ardă pentru mine.

Pentru mine, pentru el, pentru fiecare navă
Care traversa acele ape-ntunecate.
Mă gândeam că era ciudat ca-n liniştea fluidă
Să stea mereu acolo, zi şi noapte.

Ei n-au magazine, n-au ogoare şi n-au străzi;
N-aud nici freamăt de frunze pe cărare,
Şi-adeseori sub picioare furios le urlă
Talazurile-n cavalcada lor aprigă pe mare.

Iar când noi dormim, ei stau de veghe
Întinzând peste fiecare val, până-n hăt depărtare,
Un braţ lung de lumină călăuzitoare
Un fel de saulă legată de colacul de salvare.

poezie de Marjorie Wilson, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dansatorii (Din vremea Marii Bătălii, 1916)

Podelele-s lunecoase de la-atâta sânge:
Pământul se-învârte-n cerc. Domnul la piept ne strânge.
El stinge lumina blând ca briza unei şoapte
Celor care, ceas de ceas, mor pentru noi –
Noi încă putem dansa noapte de noapte.

Muzica a amorţit de la atâta moarte –
Noi le sorbim respiraţia ultimei clipe de departe
Amestecată c-un nume drag rostit ultima oară –
Pentru ca muzica să ne-încânte iarăşi,
Iar noi să putem dansa seară de seară.

Suntem muştele de pe cadavrele care zac în soare,
Dansând şi bâzâind îndestulate. Deşi Isus moare
Înnebunit de-ororile luminii, de-a lor intensitate –
Lumina s-a smintit şi ea, plină de sânge...
Iar noi dansăm, noi dansăm în fiecare noapte.

poezie de Dame Edith Sitwell, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Unii spun că atunci când un cuvânt este rostit, moare. Eu spun că în acea zi, şi în acea clipă, începe să trăiască.

Camelia Opriţa în Buna educaţie în era glaciară (2020)
Adăugat de Stoian Romeo
Comentează! | Votează! | Copiază!

Acea noapte

Îmi amintesc de acea noapte,
În parc, pe bancă, doar noi doi,
Vorbeam încet, uşor, în şoapte,
Deşi cu tine eram vioi.

Eu vorbeam mereu, mă bâlbâiam,
Vroiam să fie cât mai plăcut,
Doar pentru tine, căci te plăceam,
Vroiam doar să te sărut.

Iar tu, înger pur din Rai,
Priveai spre cer, erai tăcută,
Erai frumoasă, străluceai,
Ca o floare atent crescută.

Şi-ntr-un moment, fără accept,
Te-am luat de mână, ne-am ridicat,
Inima mi se oprise-n piept,
Te-am luat în braţe, te-am sărutat.

La sfârşit nimic n-ai spus,
Doar te-ai întors şi ai plecat,
Acea noapte a apus,
Cu gându-n stele m-ai lăsat.

Doar o fată mult privită
Pentru-o noapte neuitată,
Acea fată mult iubită
Pentru-o noapte fermecată.

poezie de Andrei Tudora
Adăugat de Andrei Tudora
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ciclicitatea soarelui

Soarele cât e de soare
trăieşte o zi şi "moare".
Moare doar pentru o noapte.
Mâine iar lumină-împarte.
Orice-am face, orice-am spune,
el răsare şi apune.
Are o ciclicitate.
După ziuă intră-n noapte.
Asta la om, nu se poate.
Când "apune", intră-n moarte.
Să-învieze, nu se poate.

poezie de Dumitru Delcă (ianuarie 2019)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

În ultima zi in care se mai moare

umblă printre ridurile mele un Dumnezeu
fără să-i pese de anotimpuri
îmi numără duminicile din an
de parcă mâine ar fi
ultima zi în care
se mai moare

îmi privesc copilul
ca pe o prelungire a nopţii
şi aştept...

între noi
trecutul
o noapte
şi Dumnezeu

poezie de Teodor Dume
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Acea stare...

Aş vrea să fiu în stare, să am acea stare
De bine îmi pare că stau sub soare
Dar se pare, că pe strada mea nu apare
Ca atare,..., bag mâinile în buzunare

Şi găsesc o scrisoare scrisă într-o vreme oarecare
Cu lacrimi amare citesc despre acea întâmplare
În care eram în stare să răstorni şi carul mare
Suspin puţin şi trec mai departe în a mea cercetare

Mai bine nu cautăm acel ţinut de vrăjitoare
Ce cu priviri ademenitoare
M-au blestemat aşa de tare
Ce-mi pun ocaua la picioare şi mă doare

Inima in piept bătea aşa de tare
A mea suflare era doar pentru ea imi pare
Aprind o lumânare, şi o rugă către cerul mare
Să - mi apară pe cărarea cea care are crezare în mine ca atare

O am în minte şi aştept cuminte
A ei cuvinte sfinte
Îmi aduc de ea aminte
Din viitorul meu de dinainte...

poezie de Florin Găman
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Reuben Pantier

Well, Emily Sparks, rugăciunile tale n-au fost irosite,
Iubirea ta n-a fost chiar în zadar.
Datorez tot ce am fost în viaţă
Speranţei tale care nu a încetat niciodată,
Iubirii tale care mă vedea încă bun.
Dragă Emily Sparks, lasa-mă să-ţi spun povestea.
Voi trece peste ceea ce se datorează mamei şi tatei.
Am avut necazuri cu fata confecţionerei de pălării
Şi am plecat în lume,
Unde am trecut prin toate pericolele posibile
Ale vinului şi ale femeilor şi ale plăcerilor vieţii.
Într-o noapte, beam cu o cocotă cu ochi negri
Într-o camera de pe Rue de Rivoli
Şi lacrimile au ţâşnit în ochii mei.
Ea a crezut că sunt lacrimi de dragoste şi a zâmbit
La gândul că mă cucerise.
Dar sufletul meu era la trei mii de mile distanţă,
În zilele când mă învaţai, în Spoon River.
Şi asta doar pentru că nu mai puteai să mă iubeşti,
Nici să te rogi pentru mine, nici să-mi trimiţi scrisori;
Tăcerea ta fără sfârşit a vorbit însă pentru tine,
Iar cocota cu ochi negri a crezut că lacrimile curg pentru ea,
La fel ca şi săruturile mincinoase pe care i le-am dat.
Cumva, din acea oră, am avut o revelaţie nouă,
Dragă Emily Sparks!

epitaf de Edgar Lee Masters din antologia de versuri Antologia de la Spoon River, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Omul care transmite căldură sufletească, adică iubire, este simultan magnetic, carismatic, oamenii se simt inevitabil atraşi de acesta, nu există alt succes în relaţionarea umană. Iată că dovada o găsim în ştiinţă: conductivitatea termică este acea mărime fizică prin care se caracterizează capacitatea unui material de a transmite căldura atunci când este supus unei diferenţe de temperatură. S-a observat că materialele cu o conductivitate termică mare posedă şi o conductivitate electrică mare. Deci, dacă vreţi ca oamenii să vă accepte ideile şi să-i influenţaţi, fiţi plini de iubire! Vă garantează ştiinţa!

citat din Michelle Rosenberg
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!