Memorial
Ea moare pretudindeni. Oriunde mă duc, ea moare.
Nu există răsărit de soare, piață publică, popas pe un munte fermecător
care să nu conțină moartea ei.
Liniștea în care ea murea atunci răsună încă prin
morișca limbii, e o plasă
în care râsul se închide pe sine. Cum ar putea mâna mea
să strângă altă mână, când între ele
se află acea moarte densă, acea intolerabilă distanță?
Ea plânge pentru lacrimile mele. Murind, îmi spune
că pasărea vine din soare, că peștele intră în soare.
Floarea de stânjenel este sculptată cu mai puțină delicatețe
decât este felul ei de a muri
încrustat în memoria mea. Dar, mai aud de asemenea
alte cuvinte,
cuvinte negre care formează sunetele
tăcerii, numind acel nicăieri
înspre care ea curge fără încetare.
Din ziua când a murit
ea nu mai contenește să moară. A făcut din mine
elegia ei. Eu sunt o capodoperă,
o ficțiune adevărată
a urâciunii morții.
Sunt muzica ei tristă.
poezie de Norman MacCaig, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Votează! | Copiază!
Textul original este scris în limba engleză. Dacă îl găsești, îl poți adăuga la En.Citatepedia.ro. Dacă există deja, ne poți semnala pagina, ca să creăm legătura.Vezi și următoarele:
- poezii despre tăcere
- poezii despre tristețe
- poezii despre sunet
- poezii despre sculptură
- poezii despre râs
- poezii despre păsări
- poezii despre plâns
- poezii despre pești
- poezii despre negru
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.