Hotarul cu două anotimpuri

pierduţi între răspunsuri
aşteptăm liniştea
la marginea hotarului
cu două anotimpuri

copleşiţi de gânduri
stranii ca ultim trofeu
ucis cu setea încolţită
între coapsele tale
stăm rezemaţi de copaci
dezarmant aplecaţi
de complicitatea revoltată
sub pleoapa timpului
surprins de întâmplări
prin care vom ridica manolic
iubiri efemere
în piatra din care
suntem făcuţi

poezie de Elena Toma
Adăugat de Elena Toma
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ca un ultim refugiu, călătorie între două anotimpuri

răvăşit pe lumină devin răsărit
moment în care alerg
între două anotimpuri
căutându-mă
în istoria fiecărei clipe
e sărbătoare
o umbră aproape netedă
lumecă pe talpa lui Dumnezeu
orizontul pare o zbatere de fluture
întorc capul şi zâmbesc
anotimpului
în care mai cred
dezbrăcându-mă de moarte
în tăcere
sorb din fiecare clipă deşi
fiecare pare la fel
doar sufletul
lasă de înţeles că fiecare zi
e o punte înspre o altă
zi
fără umbre
culori şi lumină

cu siguranţă poate am uitat ceva
să sting lumina
gazul
bileţelul de pe noptieră
florile din borcan şi
fotografia din dulap

e târziu şi aerul tot mai puţin

Doamne!
uitasem să vorbesc despre tine şi despre
călătoriile dintre cele două anotimpuri

poezie de Teodor Dume
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poate mă inviţi la dans?!?...

m-am născut păpuşăreasă
din mirări comune ale
nebunilor care mi-au zămislit
dincolo de voinţa mea
atâtea lucruri nesupuse

fac reverenţe
odată cu păpuşile
obosită de rostul sunetelor
încadrate în fărădelegi
când mă aşez în faţa lumii
privind-o impertinent,
ca ea, cu faţa
mânjită de sânge
în această risipă de
mişcări mecanice

m-am născut păpuşăreasă
decăzută din înţelesuri
biată şa fără cal
tragedie jucată între
coapsele tale
mimez îmbrăţişări
fantomatice îmbrăcate
în pânze colorate
sub care rătăcesc
amăgirile

poate mă inviţi la dans?!?
să aprindem lumini
deasupra şi dedesubtul
timpului

poezie de Elena Toma
Adăugat de Elena Toma
Comentează! | Votează! | Copiază!

În liniştea nefirească a lumii

trăiesc între gânduri învelite în ceaţă
cine sunt
de ce sunt acel ce nu mai sunt
unde merg
de ce merg
într-un timp pierdut în răstimp
poate sunt o idee greşită a timpului real
cine ştie, azi a ştie...
păşesc într-un răgaz al luminii
întins pe un covor de gânduri
în neliniştea somnului
născut din lacrima timpului
în jur stele pustii
aş fi plâns
dacă aş fi fost fericit
trecusem aiurea printre anii trecuţi şi pierduţi
am hotărât să vorbesc
dar cui
auditoriul plecase de mult
pălcuri de gânduri
tulbură astăzi stele obscure
pe lângă drum păşeşte un nebun
în liniştea nefirească a lumii

poezie de Viorel Birtu Pîrăianu din Pe tabla vieţii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

Gânduri senine
În clipa ce vine.
Gânduri de stele
În visele mele.
Gânduri sirene
Peste un car de vreme.
Gânduri curate
În lacrimi săpate.
Gânduri şuvoi
Între mine şi voi.
Gânduri vărsate
În viaţa-ne toată!
Gânduri năluci
În arşiţi de lunci.
Gânduri bizare
Între o lună şi-o mare.
Gânduri străine
În vremea ce vine.
Gânduri fierbinţi
Între rude, părinţi.
Gânduri rebele
Între o lume şi stele...
Gânduri frumoase
Acasă, la masă!

poezie de Nina Lavric
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fără martori!...

să intrăm în casa înaltă a cuvintelor
a înnoptat printre silabe obosite
iar răsăritul aşteaptă
cu cealaltă jumătate şi întâmplări mirobolante
să uite trecutul obosit de ploile sticloase
căzute cu inocenţă pe dedesubtul timpului

să recompunem un alt paradis
mult mai verde şi numai lumină
sub cupola de aer se aud clopote
începe cursa fără obstacole în căutarea cuvintelor
şi ce bine dacă vom reuşi să le pipăim
cu buzele pline de rouă

ne vom naşte odată cu zâmbetul
legaţi indisolubil meteori pe autostrada prezentului
care ne-a întins mâna
la aceeaşi altitudine a tăcerii
cu forma pătrată şi mângâieri tumultoase

pe continentul LINIŞTEA
visăm în degradeuri fără mirări
evadaţi din marginea nepăsării
îţi întind mâna
şi dansăm fără martori

poezie de Elena Toma
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Zidit manolic

ai devenit o legendă a simţului ce râde
cu roi de guri ştirbe
însetate să bea lumina flăcărilor plete
ce se scurg pe umeri

noaptea freamătă acoperită de noi
ca de o glorie şi tu ...taci?!
este greu dincolo de alunecarea de tine însuţi
crezi în ancora din ochi lăsată spre mine
drept ţărm de debarcare

speri să răsădim flori de piatră la polii globului
căzuţi în abisuri mă priveşti nu scoţi un cuvânt
mă îngheţi în trecerea asta
peste pardoseala lumii

trupul de vârsta plină de muguri
doare cu lacrimi prelinse
în vremea marilor iubiri

nu îţi pot sădi cerul la rădăcină
aprind lumini ce te privesc surprinse
zâmbetul tău s-a îndrăgostit de mine
eu l-am zidit manolic

poezie de Elena Toma
Adăugat de Elena Toma
Comentează! | Votează! | Copiază!

România.fin de siecle

cunosc în sfârşit ticăloşia oamenilor blânzi
cunosc aceşti oameni cu mâini umede şi
rotunde, gata să mângîie pe fiecare

sunt zile în care
oricare dintre noi
poate fi consecvent şi meschin
hotărârea de a nu miri
de a rezista
am luat-o şi noi
copiii mizeriei
vinovaţi de a ne fi născut
între două secole
între o coadă la carne
şi una la ouă
de crăciun nouă ni s-au arătat
oameni făcuţi zob în direct
am crescut în burta câinelui
care în noaptea aia
s-a îndopat cu creier proaspăt
astăzi aflăm că oameni
în care am crezut
au mers de bunăvoie
şi şi-au dat prietenii pe mâna securităţii
trădarea vrea să devină modelul nostru
ne dă lecţii de bună purtare:
nu faceţi sex nu vă drogaţi
nu scrieţi cuvinte porcoase fiţi metafizici
nu vă sinucideţi
nu vă ucideţi părinţii

aşteptăm cuminţi
ca viaţa noastră
să ia drumul hârtiei

*

prezentul tău este asemenea dunării
viitorul tău asemenea rinului
două braţe întinse
două braţe gemene
unul înnegrit de înţepături
celălalt cu pielea făcută franjuri

ariditatea începutului de secol
când nici iarba nu mai e ce-a fost
nu mai creşte
pe fundul bălţilor de sânge
sau pe locul unde s-au sfărâmat
dinţi şi coaste şi cranii
iată românia mea:

viitorul ei a început
o dată cu ultimele
mari morţi ale sale
cine moare astăzi?
poetul.
cine e ucis astăzi?
copilul.

poezie de Elena Vlădăreanu din Ce pot distinge în întunericul sălii, Europa. Zece cântece funerare (2005)
Adăugat de Costel Zăgan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Neuitare

ce e neuitarea?
te întrebam într-o doară,
aiurea,
nu ştiam că poate însemna o ploaie
lungă şi neverosimilă
cât viaţa unui om,
că ar putea fi
un zid fierbinte
între două iubiri
paralele,

nu ştiam pe atunci că înseamnă
lupta cu tine însuţi
într-un fel de primăvară,
într-un fel de cameră,
în faţa unui sertar de amintiri
şi de scrum,
în faţa unei uşi
închise pentru totdeauna,
unui altar,
între ieri şi azi,
între iluzie şi realitate,
între cai verzi pe pereţi,

lacrimi de nepetale într-un ierbar,
flori de azur
care mai mor prin munţi,
printre degete,
prin mine,
prin parcurile oraşelor,
pe care le calci
cu nostalgie
în fiecare primăvară,
de mână cu altcineva.

poezie de Marian Florentin Ursu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sunt doar o umbră

mă aşez pe podea cu visele răspândite
între nopţile tale
şi
degetele îţi alunecă uşor
la marginea patului
se amestecă prin întuneric
cu respiraţia mea
iar timpul zboară
ca un adevăr
prin fereastra larg deschisă
sunt doar o umbră
şi mă predau
carne şi sânge
noapte de noapte
amestecând respiraţia mea
cu degetele tale subţiri
ce alunecă uşor
la marginea visului
da
o umbră
atât sunt
îngenuncheată
într-un vis
ce se tot întrerupe
da
da
mă aşez pe podea
degetele tale subţiri
alunecă uşor la marginea patului
între vis şi adevărul
ce se pierde
prin întuneric

poezie de Any Drăgoianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vremea îşi flutură amintirile

[anotimpuri târzii

în unduire drumul meu
a rămas acelaşi
fidel visului
celui dintâi

citesc ascultând
ritualul straniu al vântului
un roi de gânduri
îmi flutură

pe la urechi zgomotoşi
ochii mei două păsări
grăbite surâzând
îşi potolesc
setea răsfoind cartea
aşezată pe genunchi

între mine
şi tăcerea mea

adevărul
şi
înţelepciunea

adăpostite
în carte.

poezie de Lucică Dragoş
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Puncte cardinale

Noi suntem două puncte cardinale,
Unul e Nord şi celălalt e Sud,
Ce rătăcesc prin aurore boreale,
Se văd pe cer, dar nu se mai aud.

Suntem două corăbii fără de catarge,
Ce navighează în derivă pe ocean,
O briză tropicală frenetic le atrage,
Şi nu ştiu cum le tot desparte-un uragan,

Suntem ca două păsări veşnic călătoare
Ce traversează prin furtună mări adânci
Şi noaptea zboară printre stele căzătoare,
Iar ziua vântul le zdrobeşte între stânci.

Noi suntem două perle pe aceeaşi plajă,
Ce strălucesc dinspre apus spre răsărit,
Dar între noi s-a aşternut parcă o vrajă
Şi tot nisipul lumii ce ne-a despărţit.

poezie de Marian Florentin Ursu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Între o cană cu ceai şi două gânduri

mama citeşte jurnalul de dimineaţă
îşi masează tâmplele
şi tace

întoarce pagina
o dezosează
complet
dar
cuvintele rămân
aceleaşi

ştiu că nu
crede în ştiri
dar îşi clatină capul
în loc de alte cuvinte

şi tace

se aşează confortabil
pe marginea patului de lemn
întoarce ziarul
ca pe o scrisoare
de la tata

din umbletul buzelor
suspectez durerea
ce o prinde
dar tace
soarbe o gură din cana
cu ceai din vâsc-de-stejar

între două gânduri

mă priveşte
trage timpul înapoi
şi-mi spune
vezi
s-a mai uşurat pământul
suntem tot mai ofiliţi
şi fiecare zi e la fel
numai oamenii nu sunt
şi totuşi

nu ştiu să mint
şi nici nu port ochelari

ca aceştia...

poezie de Teodor Dume
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Timpul care curge asigură echilibrul între viaţă şi moarte, între bucurie şi suferinţă, între speranţă şi deznădejde.

citat din Elena Stan
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Animăluţe urbane

Lumina cade în liniuţe de cocaină
pe piele, viaţa s-a redeclanşat când am deschis ochii şi ne-am recunoscut;
în zona noastră de confort nu pot exista secrete,
microexpresiile trădează fiecare intenţie.
Aerul e plin de vibraţii stranii, avioane de hârtie se prăbuşesc în nostalgiile fictive,
mimate perfect, până la sânge.
Undeva, în lume, se spune despre noi
că suntem frumoşi, că semănăm atât de mult încât
ne confundă; dar noi ştim ce-i cu carcasele care-ţi iau ochii şi te ameţesc, mutându-ţi privirea
de la altceva, mai tragic şi mai grotesc;
Noi ştim ce se întâmplă dedesubt şi totuşi ne place
fosforescenţa, efervescenţa lor când
ieşim în levitarea nocturnă, să respirăm aerul rece, urban,
agitat.
Cum ne întoarcem şi spălăm cu grijă toate
urmele şi aşteptăm cuminţi
furtuna, cu luminile şi zgomotele ei
mistice. Atunci când cerul
e furios şi excitat, între noi
se lasă liniştea ca o ceaţă halucinogenă
care vindecă totul.
Stăm şi aşteptăm
până pământul face
o întoarcere completă şi
ieşim afară transfiguraţi, pregătiţi
pentru luptă. Şi afară doar vântul, gonind
pe străzi pustii, ca noi,
căutând ceva care să mângâie, să rupă.

poezie de Alexandra Negru
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Câte iubiri

Câte iubiri n-am ascuns între pleoape..., în irişii plini... răsturnate păcate?
Între genele tale am stat... câte clipe, câte visate? Nu, nici măcar nu răspunde...
Am citit în privirea-ţi... odiseea iubirii purtate, e un gând în culoarea ce-mi răstorni pe îndelete, adierea de vânt, bătute muşcate...
Câte iubiri n-am ascuns între pleoape? Să-mi spună din nou ochii tăi, ştiu de toate..

poezie de Narci Anca
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ce tristă ...

Ce tristă-i seara în odaia goală,
Cu umbre stranii întinând pereţii.
Văd chipuri ca întunecata smoală,
Jucând un ultim act în piesa vieţii.

Ce tristă este noaptea în odaie
Cu somnul ce nu poposeşte-n gene,
Când gânduri negre se încing văpaie,
Luptându-se ca fiarele-n arene.

Ce tristă-i dimineaţa în lumină
Cu amintiri ce le credeam pierdute,
Strivite între munţi de chin şi vină,
Vrând roata timpului din loc să mute.

Ce tristă-i ziua când odaia-i goală,
De glasuri şi de râsete golită.
Când liniştea e crudă, infernală,
Şi la singurătate-s osândită.

Ce tristă-i viaţa-ntreagă-n suferinţă,
Când trec agonizând încet spre moarte.
Vii spaime-ascunse-n straiul de căinţă,
N-aş vrea vreodata cineva să poarte.

poezie de Mihaela Banu din In volumul Bolta-şi răsfrânge straiul peste brazi (2017)
Adăugat de Mihaela Banu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În numele libertăţii, homosexualii cer legiferarea căsătoriei între persoane de acelaşi sex: bărbat cu bărbat şi femeie cu femeie. Pe când şi legiferarea căsătoriei între tată şi fiică, între mamă şi fiu, între frate şi soră, între doi fraţi, între două surori, între bunic şi nepoată, între bunică şi nepot, între ginere şi soacră, între noră şi socru, între un bărbat şi mai multe femei, între o femeie şi mai mulţi bărbaţi, între oameni şi animale (între un bărbat şi o oaie, o capră, o căţea sau o iapă, între o femeie şi un câine, între o femeie şi unul sau mai mulţi armăsari etc.)? Pe când şi o lege care să ne permită să umblăm complet goi pe stradă, la serviciu, în biserică? Pe când şi legiferarea violului şi a pedofiliei?

George Budoi în Homosexualitatea în aforisme, epigrame, pamflete şi satire, Absurditatea căsătoriei între homosexuali (14 iulie 2017)
Adăugat de George Budoi
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ploaie între două trenuri

Între zi şi noapte nu-i decât un ceas,
Între două trenuri nu-i decât un pas,
Sparte felinare, oameni în tăcere
Mai împart o gară-n două emisfere,

Nu mai sunt acelaşi, nu mai eşti nici tu,
Ne striveşte trenul între da şi nu,
Ne desparte-o lume, nu ne mai încape,
Prin lunete oarbe te mai văd aproape,

Nu mai eşti aceeaşi, nu mai sunt nici eu,
Plouă peste-o gară, plouă tot mai greu,
Mai zăresc o umbră, o închipuire,
Care urcă-n trenul către neiubire,

Pe peronul gării plouă indecis,
Între două trenuri, moare câte-un vis,
Aş mai vrea doar vremea să ne mai amâne
Să-mpărţim doar ploaia care mai rămâne.

poezie de Marian Florentin Ursu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Între două singurătăţi

mă plimb între două singurătăţi
nici nu ştiu pe care să o aleg
una dintre ele îmi biciuie obrajii
negreşit voi continua să mă plimb
şi să sorb din trupul meu ca
dintr-o ceaşcă
cu iluzii

prin ochiul de sticlă al timpului
imaginile trec una câte una
nu mă recunosc
ştiu însă că Ea
va veni
dinspre partea cealaltă a răsăritului
şi-mi va spune că
viaţa are gust de pământ

voi trece şi prin gândul acesta
aşa cum de la o vreme
am trecut pe lângă mine însumi

... şi nu m-am recunoscut

poezie de Teodor Dume din Timpul, devoratorul de umbre
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ultimul cuvânt al unui condamnat

am ochii unui animal hăituit

nu ştiu cum să vă spun dar azi
am ucis în numele Tatălui
al Fiului şi al Omului din mine
am degetele pătate şi
trăiesc într-un anotimp pervers
rostuiesc cuvinte nerostite
şi-mi caut vina
în tăcerea unei lacrimi
fără identitate
ucisă
în favoarea unei iubiri
pe care
am scrijelit ultima dorinţă

mai e puţin şi se termină ziua
undeva între două spaţii
mă aşteaptă Ea

mi-ar fi plăcut să mai rămân
măcar un anotimp
să asist
la naşterea unei lumi
în care intimitatea să fie
siguranţa de rezistenţă dintre doi

nu-i nimic

sunt un condamnat frumos şi
orice condamnat are un ultim cuvânt:

te iubesc

poezie de Teodor Dume
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!