Presimţea marea de smarald, dar nu putea s-o vadă. Ar fi zis că e undeva înapoi, dar nu exista niciun înapoi. Cum stătea aşa în picioare, o cărare i s-a aşternut în cale, şerpuind printre nişte arbuşti fragili de cristal, galben-verzui, agitaţi de o boare ce aducea foarte mult cu un şarpe înaripat. Ciocnirea lor producea sunete vesele, ca nişte fluierături. A zâmbit şi toţi arbuştii au părut tare fericiţi din pricina asta şi atunci şi-a pierdut un picior şi apoi şi pe celălalt, sau poate asta să fi fost mai târziu, lângă fântâna îngheţată păzită de un impenetrabil fluture de noapte-şoim? Oricum, nu izbutea să-şi mai găsească niciun mădular, dar nu-i păsa câtă vreme îi era lesne să se ducă oriîncotro voia. Mai avea încă ochi şi poate nimic altceva. Îşi arunca privirile de jur împrejur şi totul era în regulă.

Ioan Petru Culianu în Pergamentul diafan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

A roşit şi atunci a ştiut că Zeiţa era deopotrivă sărut şi roşeaţă-n obraji şi ţărm purpuriu şi arici şi pierdere a mădularelor şi lipsa de înapoi şi frontieră invizibilă şi iepure negru şi curs de apă surâzător şi suferinţă, arbuşti, delfin şi toate acestea o îndemnau să continue şi să treacă dincolo de frontiera de smarald unde picioarele-i goale atingeau iarba subţire sau poate un câine mare i le lingea orice ar fi fost era foarte tare îndrăgostită când a traversat frontiera de smarald.

Ioan Petru Culianu în Pergamentul diafan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Totul a început ca un joc. I s-a spus jocul de smarald. Obişnuia să privească o bucată de piatră verde translucidă şi să pătrundă în interiorul ei. La început, totul era pură fantezie. Nu i se întâmpla să întâlnească fiinţe, doar nişte forme asemănătoare reziduurilor de alte minerale care sunt cel mai adesea prezente în acea varietate de beriliu, numai că mai mari şi mai complicate. Mai târziu, a început să întrezărească înăuntru lungi, misterioase coridoare şi s-a aventurat prin câteva dintre ele, până când teama şi liniştea lumii de smarald au făcut-o să dea înapoi. Alergând cu sufletul la gură, voia să iasă de acolo şi inima-i bătea năvalnic o vreme.

Ioan Petru Culianu în Pergamentul diafan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Într-o zi şi-a dat seama că atmosfera verde de acolo nu era rece şi a auzit nişte sunete frumoase, deşi disonante, scoase de instrumente de suflat. S-a oprit pe un coridor şi a ascultat. Pentru prima dată, a izbutit să-şi stăpânească teama şi a dorit să meargă mai departe. Locul era ademenitor. Era o boltă mare, roşiatică, având la partea de sus un fel de coş de fum. A ajuns la el fără dificultate şi a continuat explorarea în sus la fel de uşor de parcă ar fi mers normal. Ceva delicat ca o iarbă invizibilă îi mângâia obrajii şi picioarele goale. Braţele şi le pierduse pe undeva şi nu putea să le mai găsească, dar nu-i păsa. A traversat un curs de apă surâzător şi a ajuns la un ţărm de purpură.

Ioan Petru Culianu în Pergamentul diafan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lewis Prothero: Ţi-a plăcut asta? Statele Unite... Ulcered Sphincter of Ass-erica, adică ce altceva poţi spune? Aici era o ţară care avea de toate, absolut totul. Şi acum, douăzeci de ani mai târziu, ce este? Cea mai mare colonie de leproşi din lume. De ce? Fără niciun Dumnezeu. Lasă-mă să mai spun o dată. Fără niciun Dumnezeu. Nu a fost războiul ceea ce au început ei. Nu a fost ciuma ceea ce au inventat ei. A fost Judecata. Nimeni nu poate fugi de propriul trecut. Nimeni nu poate scăpa de Judecată. Nu crezi că El este acolo sus? Crezi că nu veghează aceasta ţară? Atunci, cum altfel poţi sa îţi explici asta? Ne-a testat, dar am izbăvit. Am făcut ceea ce trebuia să facem. Islington. Enfield. Am fost acolo, am văzut tot. Emigranţi, musulmani, homosexuali, terorişti. Degeneraţi asupriţi de boală. A trebuit ca ei să se ducă. Forţa vine din unitate. Unitatea prin credinţă. Sunt un englez cu frică de Dumnezeu şi, la naiba, sunt mândru de asta!

replică din filmul artistic V de la Vendetta
Adăugat de Andreea Tanase
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fiecare om îşi are sufletul lui, pe care nu poate să-l amestece cu altul. Doi oameni se pot îndrepta unul către celălalt, pot vorbi unul cu altul şi pot fi foarte apropiaţi. Dar sufletele lor sunt ca nişte flori, fiecare a prins rădăcini în locul lui şi nici unul nu poate veni la celălalt, altminteri ar trebui să-şi părăsească rădăcina şi asta nu poate s-o facă. Florile îşi împrăştie mireasma şi sămânţa pentru că doresc foarte mult să fie împreună; dar floarea nu poate face nimic pentru ca sămânţa să ajungă la locul potrivit, acest lucru îl face vântul, iar acesta vine şi pleacă mereu cum şi când îi e voia.

Hermann Hesse în Knulp
Adăugat de 107
Comentează! | Votează! | Copiază!

Karl se juca; lua bucăţi de gheaţă netede ca nişte tăbliţe şi alcătuia cu ele tot felul de figuri, aşa cum se joacă la noi copiii cu cuburile. Jocul lui era însă aşa-zisul joc de gheaţă al înţelepciunii. În ochii lui figurile de gheaţă erau frumoase şi de foarte mare însemnătate şi asta din pricina ciobului de gheaţă pe care îl avea în ochi. Aşeza bucăţile de gheaţă în aşa fel încât să formeze un cuvânt, dar niciodată nu izbutea să formeze cuvântul pe care îl voia şi care era "veşnicia".

Hans Christian Andersen în Crăiasa Zăpezii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Doar noi doi şi nimic altceva

să deschizi o uşă
e ca şi cum ai trage aer în piept

doi oameni pe un peron
tu
cu pumnii încleştaţi
eu
căutând să te fac să zâmbeşti

uităm pentru o clipă
tot
şi parcă
pe undeva laşi să se vadă
un surâs
crispare?
ori
înainte de toate
cum răsare soarele
printre privirile noastre

eu
doar o fărâmă din acele multe cuvinte
tu
un amalgam de reproşuri

împreună, însă
o poveste de dragoste

dacă merg pe o stradă tu mergi pe cealaltă
nici umbrele
n-ar putea să facă mai mult

umbrele sunt pentru cei pierduţi
eu am totuşi vaga impresie
că ne vom spune
până la capăt

să nu mă întrebi
vorbele sunt de prisos
cuvintele...
sunt atât de multe încât
nu pot

e mai bine să tac?
crezi tu că e mai bine
să o luam fiecare pe acel rahat
de drum diferit
ca şi cum...
dar dacă asta înseamnă o pierdere

spune
ce doare mai mult decât un cuvânt

un pahar cu apă nu e de ajuns
aşa cum nu e deajuns
să spui
punct... şi de la capăt

mereu faci aşa
dar uiţi atunci când suntem noi
să fii tu

gata cu asta
tot timpul cauţi un argument
chiar şi atunci când cafeaua dă pe afară

dacă ţin pumnii strânşi
poate că încă mai este ceva
poate acea boare de vânt
sau doar valurile mării
mângâindu-te
şi eu...
eu
căutând printre atâtea singurătăţi
pe
doar una

poezie de Anghel Geicu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lia: Totuşi, mă ierţi, cu adevărat?
Lucian: Sigur! N-ai înţeles încă? Te-am iertat deci, deşi ceea ce ai spus rămâne, nimic nu poate schimba acest lucru şi sper să înţelegi că m-a durut foarte mult. Încă mă doare, dar nu contează. Nu vreau să mă mai gândesc. Ce-a fost, a fost, trebuie să uităm. Timpul merge înainte, nu se opreşte-n loc, iar înapoi nu se întoarce. Trebuie să privim spre ce va fi de acum încolo.
Lia: Şi ce va fi? Vei reveni acum printre noi?
Lucian: Aşa, brusc?! Uff... Nu se poate. Mi-e greu, dar am să în-cerc. Cred că da, voi reveni în cele din urmă. De ajuns cu separările inutile! După şase luni, m-am săturat de singurătate!
Lia: Deci, chiar nu eşti supărat, deloc?
Lucian: Nu! Şi te rog să nu mai vorbim despre asta. Eu sunt dispus să uit totul. De fapt, am şi uitat deja. Putem pretinde că nu s-a întâmplat nimic, niciodată. Te-aş ruga să gândeşti şi tu la fel. Să ştergem totul cu buretele. S-o luăm de la început.
Lia: Am să încerc, dar nu-i aşa uşor. Rămân cele şase luni, care nu pot fi şterse cu buretele; e jumătate din perioada care a fost stabilită pentru această misiune pe planeta Proxima... În orice caz, îţi mulţumesc. Acum pot fi liniştită, dacă ştiu de la tine că m-ai iertat. Înseamnă foarte mult pentru mine. Dar eşti sigur că...
Lucian: Da, sunt foarte sigur. Te rog încă o dată, nu vreau să vorbim despre asta! Dacă tot ai venit până aici, să vorbim despre altceva, orice altceva. Ar fi mult mai plăcut.
Lia: Bine. Doream doar să mă asigur...
Lucian: Poţi fi foarte sigură! Te rog...
Lia: Da, bine. Am înţeles. Nu mai vorbim despre asta, pentru că nu-ţi face plăcere. Nici mie.

replici din romanul Proxima, Partea a-II-a: "Planeta Proxima" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ca de obicei, mâncarea, de a cărei pregătire se ocupa în ultimul timp, de vreo câţiva ani bunicei, tânărul Lucian, era foarte gustoasă. Mamei lui nu-i plăcea să-şi vadă fiul petrecându-şi majoritatea timpului liber la bucătărie, cu şorţul legat la brâu, printre cratiţe şi tigăi, deşi băiatului îi stătea bine în postură de bucătar. Sau poate că tânărului îi stătea bine oricum; era un băiat frumos, amănunt ce nu putea scăpa neobservat, mai ales din atenţia fetelor. Semăna mai mult cu mama lui, doamna Diana, care era tare mândră de el. Cât despre tatăl său, nu avea nimic în comun cu acesta. În timp ce mama şi fiul serviră împreună cina, tatăl cel blond nu se ridicase deloc de pe fotoliu şi nu-şi întrerupsese activitatea începută, cea de a afla ultimele noutăţi din presa locală şi naţională a zilei.

citat din romanul Proxima, Partea I: "O misiune specială" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Oricum, deşi toate împrejurările exterioare privind-o pe Alice H. sunt nebuloase, încă îmi mai amintesc cum era. Nu propriu-zis la chip sau la trup sau la orice altceva din persoana ei. Era foarte frumoasă, cred, şi avea în mod sigur părul roşcat. Nu ştiu cât de tânăr eram pe atunci, dar mai mult ca sigur că nu eram înnebunit după ea; era ceva mult mai adânc, ca şi când mi-aş fi amintit că tânjisem după alt fel de existenţă, în care nimeni nu putea să subziste în afară de Alice H. Şi-apoi, pentru cât timp?

Ioan Petru Culianu în Pergamentul diafan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Spre încurcătura mea, fiindcă ştiam că Alice avea oroare de orice intimităţi şi fiindcă s-a frânt literalmente în două de-a lungul braţului meu. Ne aflam lângă uşă şi credeam că se clatină, gata să cadă. Am prins-o (avea consistenţă, dar n-avea deloc greutate) şi atunci trupul i s-a pliat pur şi simplu în jurul braţului meu, într-un loc unde nu exista niciun fel de articulaţie.

Ioan Petru Culianu în Pergamentul diafan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Trautman: John, unde te duci?
Rambo: Nu ştiu.
Trautman: O să iei a doua Medalie de Onoare pentru asta. (Rambo se uită la prizonierii de război salvaţi.)
Rambo: Ar trebui să le-o dai lor. O merită mai mult ca mine.
Trautman: Locul tău nu e aici, de ce nu vii înapoi cu mine?
Rambo: Înapoi la ce? Prietenii mei au murit aici. Lasă-mă să mor aici.
Trautman: Războiul, tot ce s-a întâmplat aici poate că a fost greşit, dar la naiba, nu îţi urî ţara pentru asta.
Rambo: Să o urăsc? Aş muri pentru ea!
Trautman: Atunci, ce vrei?
Rambo: Vreau, ce vor ei şi oricine altcineva care a venit aici şi şi-a dat tot ce avea. Ca ţara noastră să ne iubească atât o iubim noi pe ea. Asta vreau.

replici din filmul artistic Rambo II, după Kevin Jarre
Adăugat de Nicoleta Mitrofan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu se aştepta, dar când n-a mai fost nimic de privit, încât ochii ei nu mai aveau întrebuinţare, tocmai atunci o întâlni pe Zeiţa de smarald. În fiecare piatră verde e o mică Zeiţă care este în acelaşi timp marea Zeiţă a tuturor smaraldelor. Dacă eşti în piatră, ea pare întotdeauna mare, deşi n-ai cum s-o vezi, întrucât nu-i nimeni pe care să-l vezi şi nimic de privit. Zeiţa se află într-un fel acolo, dincolo de frontierele smaraldului, iar tu nu eşti niciunde şi n-ai traversat nicio frontieră. Te simţi ca un contrabandist, deşi nu faci niciun fel de contrabandă.

Ioan Petru Culianu în Pergamentul diafan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Micuţii

dacă am fi foarte mici
am avea nişte pori foarte mari
şi atunci
am arăta poate ca
nişte asteroizi de buzunar unghiular
(?!)
găurit dinadins
de comete mai îndrăzneţe
cu plete luuungi, luminoase
semeţe
şi fără păr pe picioare

poezie de Traian Abruda
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Studiind consecinţele morale puritane pe care orficii le extrăgeau din mitul zeului-copil Dionysos, istoricul religiilor va fi cât se poate de încurcat de interpretarea filozofică pe care i-o dă Nietzche. În viziunea filozofului, jucăriile copilului nu sunt decât nişte momeli ce le slujesc Titanilor ca să-l amăgească şi apoi să-l mănânce. Nietzche, care n-avea nici un alt duşman mai cumplit decât creştinismul, nu voia nicidecum să conceapă posibilitatea ca morala puritană să se fi ascuns undeva în Grecia-i mult iubită.

Ioan Petru Culianu în Iocari serio – Ştiinţă şi artă în gândirea Renaşterii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Totul începuse ca un joc, dar acum ştia coridoarele şi bolţile şi locul unde-şi pierduse braţele şi putea spune sunetul fiecărui arbust mângâiat de vântul şerpuitor şi simţea distincţia subtilă dintre sărut şi roşeaţă, deşi nu era nimeni şi nimic de simţit. În acelaşi fel, iubirea era iubire şi n-avea niciun obiect şi toate acestea erau Zeiţa, care-o lua tot mai departe şi mai departe dincolo de frontiera de smarald. Şi, cu toate că nu exista nici în afară şi nici înăuntru, uneori ieşea din lumea de smarald şi de fiecare dată Zeiţa venea cu ea. Puteam simţi toate astea, nu conta dacă ochii-mi erau închişi ori deschişi. Era atât de frumoasă şi de proaspătă, iar de fiecare dată umbra unui iepure negru traversa încăperea, sau se auzea un glas de delfin. Totul a început ca un joc. S-a terminat ca un lucru familiar, jucătorul însuşi făcând parte din jocul de smarald.

Ioan Petru Culianu în Pergamentul diafan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Breaking news

Din ochiul meu
golit de imagini a curs
ultima lacrimă care
poate să readucă
moartea
printre coşciugele rânduite
în stânga şi în dreapta
ca nişte lumânări
pregătite să ardă
până la capăt

da... până la capăt...

s-ar putea
să nu vă mai pot privi
dar imun la răutăţile unora
o să-mi fac ultima plecăciune
în faţa celor care
m-au primit
în gândul lor şi
m- au iubit...
nu nu din interes
sau poate
la îndemnul celui răstignit
pe durerea acelora care
au fost...

s-ar putea să
nu mă mai iubiţi
asta pentru că port
marea vină de a exista şi
a mă fi cuibărit
în lacrima unei pietre
rămasă sub val...
singurul loc de care
moartea nu ştie
deşi trece pe acolo zi de zi

oricum moartea mea
a îmbătrânit şi
nu vede prea bine...

s-ar putea...

poezie de Teodor Dume (martie 2022)
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Morţi vii

Vaiet prelung răsună-n asfinţit,
Smerite, clopotele-au amuţit;
Încremenit-a vântul în răscruce,
Bătrân pământ, povara abia-şi duce!

Tot ce-a fost sfânt, s-a scufundat în noi,
E-n van, a mai da timpul înapoi;
În loc să fim ca fructu-n pârg, pe ram,
Ca poame, se usucă-al nostru neam!

Cei buni nu mai pot fi puşi în valoare,
Cât timp cei răi îi tot calcă-n picioare;
Valoarea, azi,, e însăşi nonvaloarea,
Răspunsul nu-i pereche cu-ntrebarea!

În nimic nu mai credem, şi-n final,
Ne trezim fără niciun ideal,
Debusolaţi şi orbi, nu găsim drumul,
Atât de mulţi, dar nu contăm niciunul!

Când moştenire-n cuget nu există,
Mult mai mult decât moartea, viaţa-i tristă,
De n-ai ce lăsa-n urmă, la copii,
TotuiI pierdut: suntem nişte morţi... vii!

poezie de Leliana Rădulescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Încă nu e târziu

Niciodată nu e târziu
să iubeşti!
Niciodată nu e târziu
să te trezeşti!

Atunci când în jur ţi se pare,
Că îţi fuge pământul de sub picioare,
Când nu mai vezi nici lună, nici soare...
Mai e încă o şansă dezlegătoare:
Eşti tu, barca ta salvatoare!

Încă nu e totul
Pierdut,
Încă timpul din noi
nu s-a oprit,
Încă te pot sava
noi aripi de zei,
Încă
găsi-te-va soarta
Printre atâtea
electrice căi!

Veni-vei cuminte
la Poarta împlinirii,
Te vor întâlni
Sfintele şoapte ale iubirii...

Urca-vei în calea
de dragoste plină,
Atinge-ţi-vei buza
de spuza zării senine!
Şi pluti-vei înaripat
cu gândul la ziua de mâine!

Pe drumul cu rouă
vom păşi împreună!
Tu şi eu:
O viaţă cu totul nouă,
Senină!

poezie de Nina Lavric
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Presimţind victoria, devenisem euforic, când, după şapte zile, mi-am dat seama că lupta încetase. Mintea ei devenise ca o stâncă de neclintit, cavalerul meu îşi pierduse încrederea şi se încurca în armele sale. Timpuri grele, timpuri de pace decretate de o autoritate necunoscută, îl învinseseră. Lupta nu era pierdută câtă vreme el era nevătămat şi încă pe teren, încercând să pară acum indiferent şi crud, dar nici nu mai putea fi câştigată. Două furii împietrite se înfruntau: furia de stâncă neagră şi furia de aur. Mă întreb ce s-ar fi întâmplat dacă bravul meu cavaler ar fi adăstat acolo, aşteptând o slabă mişcare ca să-i tragă încă o lovitură creaturii gâfâind ascunsă în stâncă. Atunci s-a întâmplat ceva, şi anume cavalerul meu şi-a pierdut răbdarea şi a plecat, socotind că a-l supune pe acel adversar abil şi de neînduplecat nu i-ar aduce niciun câştig.

Ioan Petru Culianu în Pergamentul diafan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!