Nu ştiu dacă nu cumva toată lumea urzise o conspiraţie a tăcerii în jurul celei supranumite Miss Emeralds, de teamă să nu mă facă să sufăr. De atunci am renunţat s-o mai caut, căci am fost şi încă mai sunt convins că era o Zeiţă ce nu-şi manifestase esenţa decât faţă de mine, după care fusese silită să se retragă într-o dimensiune inaccesibilă. O dată ce ai întâlnit, ai recunoscut şi iubit cu disperare o Zeiţă, nu mai poate fi vorba să te legi de vreo femeie. Ceea ce a înverzit sub pasul ei lin nu s-ar putea vreodată veşteji sau pierde.

Ioan Petru Culianu în Pergamentul diafan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Felul în care, fără să facă nimic, Miss Emeralds ţinuse în frâu pe toate acele sălbăticiuni care umpleau universitatea din H. era pentru mine obiectul celei mai mari uimiri. Nu luam parte la escapadele nocturne ale colegilor mei, dar ştiam destul de bine ce fel de fete frecventau şi care era genul de frumuseţe pe care, fără greş, îl găseau excitant. Miss Emeralds încarna contrariul, în ambele privinţe. Cuvintele sunt prea brutale ca să definească genul ei de frumuseţe, lucru ce nu s-ar putea face decât prin aluzii. I-am regăsit culorile cutreierând dunele toamna şi graţia fragilă în freamătul botului unei căprioare pe malul apei.

Ioan Petru Culianu în Pergamentul diafan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

La spital, luni şi luni de zile mi-a fost peste putinţă să întreb ceva despre Miss Emeralds, căci Ted L. nu mă vizita niciodată singur. O vedeam adesea în vis, mereu blândă, tandră şi nevinovată. La trezire, simţeam în gură acel nelipsit gust de sare marină pe care l-am asociat cu prezenţa ei. Am aflat până la urmă că suplinitoarea noastră de istorie părăsise universitatea o dată cu mine, pentru că bătrânul profesor se întorsese după vacanţa de Crăciun. Fusese deja aproape uitată şi nu-şi lăsase nimănui adresa. Dar ipoteza cea mai probabilă era că se întorsese la familia ei, în Tennessee.

Ioan Petru Culianu în Pergamentul diafan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Am vorbit din ce în ce mai puţin despre Miss Emeralds, căci colegii mei, inclusiv Ted L., mă priveau cu un aer jenat. Odată, când ne aflam singuri vâslind fără grabă într-o barcă pe lacul din singurătăţile de la A., l-am întrebat pe Ted dacă-şi mai amintea de Miss Mekor Hayyim. "Se pare", răspunse el, "că-i rosteai tot timpul numele când delirai. Vorbeai şi de o Miss Emeralds, te-am auzit chiar eu. Ce chestie, credeam că n-aveai să mai scapi. "Dar suplinitoarea profesorului J., l-am întrebat eu nerăbdător, "cine era? Îmi descrise o fiinţă insipidă, ale cărei cursuri erau atât de monotone, încât toată lumea se refugia în jocul de cărţi ori în lecturi mai atrăgătoare. Îmi confirmă că acea domnişoară destul de trecută se întorsese la ai săi, în Tennessee.

Ioan Petru Culianu în Pergamentul diafan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sceptic de felul meu, credeam că fusesem subjugat de cunoştinţele domnişoarei Emeralds, la fel de întinse pe cât de profunde în istoria modernă, un domeniu căruia-i consacram cea mai mare parte a nopţilor şi tot entuziasmul meu. Dar am fost silit în cele din urmă să recunosc că, acum, amestecam şi nopţi şi entuziasm cu imaginea tulburătoare a Domnişoarei Mekor Hayyim, căreia-i spuneam, ca toată lumea, Miss Emeralds. Purta, într-adevăr, o mare varietate de bijuterii, dar toate, fără excepţie, aveau în centru unul sau mai multe smaralde de cele mai felurite forme şi dimensiuni. La oricine altcineva, această ciudăţenie ar fi provocat din partea colegilor mei de grupă nişte năzbâtii ce puteau oricând degenera în glume feroce. Or, noi ne mulţumisem cu toţii s-o numim Miss Emeralds şi, oricât de straniu ar părea, nu era în această poreclă nici cea mai mică intenţie batjocoritoare.

Ioan Petru Culianu în Pergamentul diafan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Am priceput pe-ncetul că Mekor Hayyim nu făcea parte din speţa noastră: era o zeiţă. Era ca zorii deasupra unui lac: tu, scufundat, începeai deodată să vezi. Era ceea ce împinge iepurele să scape de vulpe şi de puşcă. Sălăşuia în inima şi în pasul fugarului. Se afla în toate antenele ce vibrează.

Ioan Petru Culianu în Pergamentul diafan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu se aştepta, dar când n-a mai fost nimic de privit, încât ochii ei nu mai aveau întrebuinţare, tocmai atunci o întâlni pe Zeiţa de smarald. În fiecare piatră verde e o mică Zeiţă care este în acelaşi timp marea Zeiţă a tuturor smaraldelor. Dacă eşti în piatră, ea pare întotdeauna mare, deşi n-ai cum s-o vezi, întrucât nu-i nimeni pe care să-l vezi şi nimic de privit. Zeiţa se află într-un fel acolo, dincolo de frontierele smaraldului, iar tu nu eşti niciunde şi n-ai traversat nicio frontieră. Te simţi ca un contrabandist, deşi nu faci niciun fel de contrabandă.

Ioan Petru Culianu în Pergamentul diafan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aşa cum apa nu se poate transforma decât dacă o cauză determinantă o aduce într-una sau alta dintre aceste stări, nici omul nu poate face ceea ce crede că-i stă în putere, decât dacă nişte motive particulare îl determină în sensul respectiv. Până la intervenţia cauzelor, orice gest îi este imposibil, dar, o dată ce ele intră în joc, individul nostru trebuie, la fel ca apa, să acţioneze după cum o cer împrejurările corespunzătoare fiecărui caz. Abia după intrarea în joc a unui motiv ne putem decide într-adevăr, iar atunci trebuie s-o facem, dacă nu cumva se prezintă un motiv opus încă şi mai puternic, în cazul în care ar exista aşa ceva. Ideea că un individ ar putea acţiona cumva fără ca vreun interes să i-o ceară e la fel de absurdă ca aceea că o bucată de lemn s-ar putea rostogoli înspre mine fără a fi trasă de o sfoară.

Arthur Schopenhauer în Lumea ca voinţă şi reprezentare
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Importanţa domnişorei Emeralds între noi nu se măsura prin cât anume vorbeam despre ea, ci prin cât nu vorbeam. Şi era uimitor să-i vezi pe cei mai cinici dintre noi neizbutind să născocească nici cea mai mică ironie ori clevetire pe seama ei, atât de puternică era forţa ce iradia din ea. În faţa acestei derute generale de care nici eu nu scăpam, mă întrebam aproape tot timpul care era natura acelei forţe. Miss Emeralds era, fără putinţă de tăgadă, o intelectuală pasionată cum puţine se pot vedea. Dar nu asta ne subjugase la ea, ci iubirea, pe care, fără de ştirea ei, o degaja - şi atât de mare-i era inocenţa în această privinţă, încât puterea acelei emanaţii era înzecită. Ted L. mi-a mărturisit că singura dată când fusese în stare să rostească o răutate la adresa Alogenei se simţise atât de vinovat, încât îl cuprinsese în mod serios nevoia de a-şi tăia o mână sau măcar un deget. O asocia nu doar cu toate făpturile feminine, închipuite sau reale, ce-i impuseseră vreodată dragostea şi respectul, ci - şi asta traducea perfect şi propriile-mi sentimente faţă de ea - şi cu tot ceea ce pe lume e pus în taină sub oblăduirea noastră, ca fiind plăpând şi gingaş.

Ioan Petru Culianu în Pergamentul diafan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sonetul 20

Îmi pare că-s mai bun de ceva vreme
Decât am fost în toată existenţa,
Dar poate este încă prea devreme
Să spun că-n mine mi-am găsit esenţa.
Şi poate că-i o simplă amăgire,
Iar lumea încă strâns mă ţine-n gheare
Ori poate sunt mai îndrăzneţ din fire
Şi fiind mic, aş vrea să mă dau mare.
Dar dacă zic că-s bun nu e trufie,
Căci cum sunt alţii, chiar nu mă priveşte,
Ci ştiu că am avut vicii o mie
Şi-acum în mine floarea înfloreşte.

Oricine este bun de la Natură,
Dar diamantul e îngropat în zgură.

poezie de Octavian Cocoş (28 ianuarie 2021)
Adăugat de Octavian Cocoş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Spre surprinderea mea, lucrurile s-au petrecut cam ca în visul meu. Miss Emeralds a venit către mine şi m-a luat de mână. Am tresărit, aşa era de rece sau de fierbinte. "Bill", spuse şi de atunci nimeni n-a mai îndrăznit să-mi spună aşa, "Bill, ce-ar fi să încetezi să te mai zbuciumi? Chiar dacă ai avea dreptate, asta nu serveşte decât la a complica lucrurile, oare nu pricepi? Şi îşi văzu de drum, înaltă şi fragilă, cu mâna dreaptă ridicată a rămas bun sau a binecuvântare, iar eu mi-am dat seama într-o străfulgerare că pogora din Primăvara lui Botticelli, că era zeiţa Venus ale cărei tălpi neprihănite abia atingeau pajiştea, a cărei prezenţă provoca miracolul vegetaţiei, a tot ceea ce înverzea sub paşii ei.

Ioan Petru Culianu în Pergamentul diafan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ceea ce mă înspăimânta mai tare era ideea că aş fi putut să scap şi să descopăr sau că Mekor H. nu era acolo, sau că nu era acolo pentru mine, căci, până la urmă, ipoteza cea mai plauzibilă consta în faptul că o zeiţă ar fi avut de îndeplinit vreo funcţiune impersonală, ca un semn pentru toţi şoarecii prinşi în cursă şi presupuşi a lupta împotriva curselor. Situaţia mea deveni într-adevăr incomodă: admiţând că aş fi izbutit să răzbat afară, ce m-aş fi făcut în tot acel spaţiu gol dintre miliardele de curse de şoareci născocite de Doctorul Mayow?

Ioan Petru Culianu în Pergamentul diafan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ceva într-adevăr remarcabil se petrecea cu Mekor H: nu auzea sunetul apei care se umflă. Desigur, era şi foarte tânără, dar eu însumi eram mult mai tânăr când am auzit pentru prima oară apa aceea neliniştitoare, inexorabilă, urcând din ce în ce mai sus. Aşa am ajuns la concluzia personală că Mekor H. putea până la urmă să fi fost o adevărată zeiţă prinsă în cursă prin cine ştie ce accident nefericit. Câtă vreme n-am putut înlătura posibilitatea ca esenţa ei să fi fost diferită de a celorlalte rozătoare, am hotărât că merita să fiu nesăbuit şi să încerc prin orice mijloace să scap din cursa mea.

Ioan Petru Culianu în Pergamentul diafan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu-i teatru, e iubire!

Oricât de frig e afară,
eu sunt eu, mereu eu...
deoarece mereu a fost vorba de mine,
la fel cum mereu e vorba doar de tine,
am un crâmpei de căldură păstrat
într-un bulgăre de cristal
care se dizolvă molcom pe buzele tale
apoi se prelinge pe pielea prea catifelată a gâtului
Dar pe mine cu ce mă încălzeşte?
Poate numai surâsul tău gingaş mă mai încălzeşte
(repet întruna: ţi-am spus că e vorba de mine,
la fel cum mereu e vorba de tine)
Şi uite aşa ne încălzim şi ne zâmbim,
într-o zi crâncenă în care tu eşti ca vremea,
iar eu nu mă pot lua după anotimpuri instabile
după vreo banală ceartă aiuritoare
la care mă simt spectator,
şi tu singurul actor rămas,
cam nepotrivit să joci singură fără ca eu să-ţi cânt.
Ultima ta replică: nu-i teatru, e iubire!
Apoi, intense, aplauzele mele.
Nu înţeleg eu multe, dar cel mai mult nu înţeleg
ce curaj am avut să-mi pun inima în palmele tale.
A meritat, zic eu naiv, să-nveţi ce e cicatricea ce mi-o ceri,
greşeala repetată e lecţia neînvăţată
Alta probabil că s-ar împinge turbat şi ar da din coate
ca să ajungă la ea, aşa cum e,
cu tot cu metehne
şi şi-ar înfige obraznic unghiile, ar sfărâma-o
însetată de o ură absurdă,
de durerea profundă pe care mi-ar provoca-o,
crezând că gloria ei e revanşa faţă de foşti, proşti.
Bine că mi-am pus-o înapoi, unde e locul
dacă şi acum eşti tristă, ca ochii lui Dumnezeu,
înseamnă că tu nu eşti zeiţă, iar eu... mediocru zeu,
dar mereu...
a fost vorba doar de noi!
Mai vrei în rol de zei?

poezie de Roberto Kuzmanovic (2017)
Adăugat de Roberto Kuzmanovic
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu-i teatru, e iubire!

Oricât de frig e afară,
eu sunt eu, mereu eu...
deoarece mereu a fost vorba de mine,
la fel cum mereu e vorba doar de tine,
am un crâmpei de căldură păstrat
într-un bulgăre de cristal
care se dizolvă molcom pe buzele tale
apoi se prelinge pe pielea prea catifelată a gâtului
Dar pe mine cu ce mă încălzeşte?
Poate numai surâsul tău gingaş mă mai încălzeşte
(repet întruna: ţi-am spus că e vorba de mine,
la fel cum mereu e vorba de tine)
Şi uite aşa ne încălzim şi ne zâmbim,
într-o zi crâncenă în care tu eşti ca vremea,
iar eu nu mă pot lua după anotimpuri instabile
după vreo banală ceartă aiuritoare
la care mă simt spectator,
şi tu singurul actor rămas,
cam nepotrivit să joci singură fără ca eu să-ţi cânt.
Ultima ta replică: nu-i teatru, e iubire!
Apoi, intense, aplauzele mele.
Nu înţeleg eu multe,
dar cel mai mult nu înţeleg
ce curaj am avut să-mi pun inima în palmele tale.
A meritat, zic eu naiv,
să-nveţi ce e cicatricea ce mi-o ceri,
greşeala repetată e lecţia neînvăţată
Alta probabil că s-ar împinge turbat şi ar da din coate
ca să ajungă la ea, aşa cum e,
cu tot cu metehne
şi şi-ar înfige obraznic unghiile, ar sfărâma-o
însetată de o ură absurdă,
de durerea profundă pe care mi-ar provoca-o,
crezând că gloria ei
e revanşa faţă de foşti, proşti.
Bine că mi-am pus-o înapoi, unde e locul
dacă şi acum eşti tristă, ca ochii lui Dumnezeu,
înseamnă că tu nu eşti zeiţă, iar eu... mediocru zeu,
dar mereu...
a fost vorba doar de noi!
Mai vrei în rol de zei?

poezie de Roberto Kuzmanovic
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Născut între creştini, Isa ibn 'Ali al-Kashkari s-a expatriat de timpuriu în Emiratul din Melitene. Unii îl dau drept zindiq sau dualist, dar întotdeauna a fost bănuit de ceea ce după toate probabilităţile nu era. Căci, în acel teritoriu incert de la întretăierea mai multor state, Isa ibn 'Ali izbuti să-şi ascundă religia atât de bine, încât nimeni n-a ştiut cu adevărat dacă fusese creştin şi de ce fel, sau paulician, sau încă musulman şi de ce fel anume. Acest prodigiu unic a fost şi va fi lăudat în vecii vecilor; căci, cum obişnuia el însuşi să spună, "există oare gărzi în stare să-l oprească pe Allah la graniţă?

Ioan Petru Culianu în Pergamentul diafan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când trec de la un trup la altul, sufletele uită ceea ce erau în stare să facă în trecut. Păstrează totuşi anumite îndemânări dobândite şi deprind lesne ceea ce ştiau deja dinaintea transferului. Dar Al-Kindi nu s-a apucat să experimenteze asupra sunetului dintr-o dată, căci ambiţia sa era să acumuleze toată ştiinţa lumii. Aşa se face că n-a obţinut decât foarte târziu calitatea de Stăpân al Sunetului.

Ioan Petru Culianu în Pergamentul diafan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

AM UMBLAT...

Am umblat destul prin lume
Dar nu mai vreau să rătăcesc,
În primitoare braţe, o minune !
Odihna vreau să-mi regăsesc.

Ştiam eu ce-i iubirea adevărată ?
Era zeiţă a închipuirii
I se spunea zeiţă a iubirii,
Minune a fost încă odată.

Când din fiinţe muritoare,
Am găsit un înger, nu-i poveste
Pe care singură sub soare,
Iubita care azi îmi este…

O fi asta vreo speranţă
Sau poate este doar un vis?
Însă tu de la distanţă
Mi-ai creeat un paradis.

Când mi-e greu mă uit la tine
Soluţii noi îmi vin în minte,
Mă regăsesc iarăşi pe mine
Şi nu mai stau aşa cuminte.

poezie de Mihai Leonte
Adăugat de Mihai Leonte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Am crezut atunci că se hotărâse să se retragă în acel adânc calm despre care vorbea. Credeam asta cu adevărat, căci adunasem dovezi cum că era o străină în acest loc: nu mânca, nu bea (şi nici nu dormea, după câte spunea), n-avea articulaţii, îi displăceau trandafirii şi muzica şi nu era plămădită din aceeaşi substanţă ca noi toţi.

Ioan Petru Culianu în Pergamentul diafan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Celor pe care îi iubesc

Dacă va trebui să vă părăsesc vreodată
Pe voi, cei pe care vă iubesc, pentru a călători apoi
Singur pe Drumul Tăcerii, nu mă plângeţi,
Nu vorbiţi despre cel care am fost cu ochii în lacrimi;
Râdeţi şi povestiţi despre mine ca şi cum aş fi lângă voi,
(Cum aş reveni.. cum aş reveni dacă s-ar afla o cărare!
Dar oare lacrimile şi mâhnirea nu înalţă oprelişti?)
Iar când auziţi cântece
Sau vedeţi păsări pe care le-am iubit,
Nu lăsaţi, vă rog, nici un gând trist prin apropiere...
Pentru că eu vă iubesc aşa cum am făcut-o întotdeuna...
Aţi fost nespus de buni cu mine!
Mai erau multe lucruri pe care doream să le fac....
Multe lucruri să vă spun...
Amintiţi-vă că nu mi-a fost teamă...
Doar gândul că vă părăsesc a fost greu...
Noi nu putem vedea Dincolo... Dar asta eu ştiu;
V-am iubit nemărginit de mult...
Am fost în rai cu voi aici – cât am fost viu.

poezie de Isla Paschal Richardson, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

A fost cu siguranţă o greşeală să-i telefonez lui T., căci ea mă minte de ani de zile, lucru care însă nu contează, dat fiind că o cunosc atât de bine încât întotdeauna sunt în stare să discern adevărul. În acest caz, eram convins că exista o oarecare legătură între a o fi cunoscut pe T. şi a o fi cunoscut pe Alice; şi că T. mă minţea cu bună ştiinţă zicând că nu ne-am întâlnit la Milano.

Ioan Petru Culianu în Pergamentul diafan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!