La spital, luni şi luni de zile mi-a fost peste putinţă să întreb ceva despre Miss Emeralds, căci Ted L. nu mă vizita niciodată singur. O vedeam adesea în vis, mereu blândă, tandră şi nevinovată. La trezire, simţeam în gură acel nelipsit gust de sare marină pe care l-am asociat cu prezenţa ei. Am aflat până la urmă că suplinitoarea noastră de istorie părăsise universitatea o dată cu mine, pentru că bătrânul profesor se întorsese după vacanţa de Crăciun. Fusese deja aproape uitată şi nu-şi lăsase nimănui adresa. Dar ipoteza cea mai probabilă era că se întorsese la familia ei, în Tennessee.

Ioan Petru Culianu în Pergamentul diafan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Am vorbit din ce în ce mai puţin despre Miss Emeralds, căci colegii mei, inclusiv Ted L., mă priveau cu un aer jenat. Odată, când ne aflam singuri vâslind fără grabă într-o barcă pe lacul din singurătăţile de la A., l-am întrebat pe Ted dacă-şi mai amintea de Miss Mekor Hayyim. "Se pare", răspunse el, "că-i rosteai tot timpul numele când delirai. Vorbeai şi de o Miss Emeralds, te-am auzit chiar eu. Ce chestie, credeam că n-aveai să mai scapi. "Dar suplinitoarea profesorului J., l-am întrebat eu nerăbdător, "cine era? Îmi descrise o fiinţă insipidă, ale cărei cursuri erau atât de monotone, încât toată lumea se refugia în jocul de cărţi ori în lecturi mai atrăgătoare. Îmi confirmă că acea domnişoară destul de trecută se întorsese la ai săi, în Tennessee.

Ioan Petru Culianu în Pergamentul diafan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vacanţa de Crăciun se apropia şi ne era tuturora teamă că în ianuarie Miss Emeralds nu va mai reveni la college, deşi reputaţia îi era de-acum atât de solidă, încât decanul vorbea despre ea ca despre o viitoare colegă. La solstiţiul de iarnă, când şi-a isprăvit cursul, am ieşit fără permisiune din clasă şi am urmat-o fără să-mi pese prea mult să nu fiu văzut, într-atât mă temeam să n-o pierd. Ea şi-a dat seama de prezenţa mea şi s-a oprit ca să-mi dea timp s-o ajung din urmă, dar m-am oprit şi eu, astfel că distanţa ce ne despărţea - vreo cincisprezece picioare - rămânea mereu aceeaşi. Puteam însă să îi adulmec mirosul de sare de mare, de care nările şi gura îmi erau pline. În cele din urmă, s-a întors şi a făcut câţiva paşi înspre mine. Am rămas pironit locului, simţind că era prea târziu să mai fug şi că, oricum, ar fi fost şi imposibil, fiindcă nu mai aveam puterea de a o face şi m-aş fi prăbuşit la pământ fără să am răgazul de a schiţa vreun gest.

Ioan Petru Culianu în Pergamentul diafan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu ştiu dacă nu cumva toată lumea urzise o conspiraţie a tăcerii în jurul celei supranumite Miss Emeralds, de teamă să nu mă facă să sufăr. De atunci am renunţat s-o mai caut, căci am fost şi încă mai sunt convins că era o Zeiţă ce nu-şi manifestase esenţa decât faţă de mine, după care fusese silită să se retragă într-o dimensiune inaccesibilă. O dată ce ai întâlnit, ai recunoscut şi iubit cu disperare o Zeiţă, nu mai poate fi vorba să te legi de vreo femeie. Ceea ce a înverzit sub pasul ei lin nu s-ar putea vreodată veşteji sau pierde.

Ioan Petru Culianu în Pergamentul diafan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

A doua zi o revedeam pe Miss Emeralds şi toate imaginile nocturne care mi se înfăţişaseră se aflau confirmate, într-atât îi erau mersul de aerian, râsul - cristalin, mişcările de gingaşe, atitudinea - încurajatoare şi rezervată în acelaşi timp, făptura-i emanând o mireasmă unică de briză marină ce-mi umplea gura şi nările de ozon şi de sare. Iar ideea de-a o fi văzut undeva mă chinuia în aşa măsură că, după vreo trei luni, sănătatea îmi fu serios zdruncinată. Ceea ce începuse ca un simplu joc devenise o obsesie care mă ţinea treaz şi mă împiedica să mă concentrez asupra multiplelor mele obligaţii. Din ce în ce mai des, închipuiam unul din smaraldele pe care le schimba în fiecare zi. Pătrundeam în acea lume verde unde o întâlneam pe Mekor Hayyim, Zeiţa Smaraldelor şi a tot ce înverzeşte, precum tulpinile şi frunzişul primăvara. Frumuseţea-i era aproape insuportabilă. Simţeam câteodată lacrimi picurând în adâncul meu ca nişte stropi de ploaie pe un trotuar nevăzut, în întuneric. Ea nu era conştientă de prezenţa mea, dar într-o zi m-a luat de mână şi m-a îndemnat să trec dincolo de acea formă inefabilă care e pojghiţa lucrurilor. Mâna îi era fierbinte sau îngheţată, nu ştiu. De atunci însă aşteptarea mi-a devenit atât de îngrozitoare, încât m-am hotărât să fac ceva.

Ioan Petru Culianu în Pergamentul diafan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Importanţa domnişorei Emeralds între noi nu se măsura prin cât anume vorbeam despre ea, ci prin cât nu vorbeam. Şi era uimitor să-i vezi pe cei mai cinici dintre noi neizbutind să născocească nici cea mai mică ironie ori clevetire pe seama ei, atât de puternică era forţa ce iradia din ea. În faţa acestei derute generale de care nici eu nu scăpam, mă întrebam aproape tot timpul care era natura acelei forţe. Miss Emeralds era, fără putinţă de tăgadă, o intelectuală pasionată cum puţine se pot vedea. Dar nu asta ne subjugase la ea, ci iubirea, pe care, fără de ştirea ei, o degaja - şi atât de mare-i era inocenţa în această privinţă, încât puterea acelei emanaţii era înzecită. Ted L. mi-a mărturisit că singura dată când fusese în stare să rostească o răutate la adresa Alogenei se simţise atât de vinovat, încât îl cuprinsese în mod serios nevoia de a-şi tăia o mână sau măcar un deget. O asocia nu doar cu toate făpturile feminine, închipuite sau reale, ce-i impuseseră vreodată dragostea şi respectul, ci - şi asta traducea perfect şi propriile-mi sentimente faţă de ea - şi cu tot ceea ce pe lume e pus în taină sub oblăduirea noastră, ca fiind plăpând şi gingaş.

Ioan Petru Culianu în Pergamentul diafan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Felul în care, fără să facă nimic, Miss Emeralds ţinuse în frâu pe toate acele sălbăticiuni care umpleau universitatea din H. era pentru mine obiectul celei mai mari uimiri. Nu luam parte la escapadele nocturne ale colegilor mei, dar ştiam destul de bine ce fel de fete frecventau şi care era genul de frumuseţe pe care, fără greş, îl găseau excitant. Miss Emeralds încarna contrariul, în ambele privinţe. Cuvintele sunt prea brutale ca să definească genul ei de frumuseţe, lucru ce nu s-ar putea face decât prin aluzii. I-am regăsit culorile cutreierând dunele toamna şi graţia fragilă în freamătul botului unei căprioare pe malul apei.

Ioan Petru Culianu în Pergamentul diafan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Joey: Pacey, am vrut să-l văd pe Dawson în seara asta nu pentru că pentru patru luni a fost iubitul meu, ci pentru că mi-a fost prieten aproape toată viaţa. Şi ca prieten, l-am rănit foarte mult şi nu m-am simţit mai puţin vinovată în aceste trei luni. Aşa că da, am fost preocupată, m-a făcut să-mi pierd şirul gândurilor, dar inima mea? E de nestrămutat. Trei luni în care am cutreierat mări şi oceane nu au reuşit să o zdruncine şi nici nu o să las nesiguranţa ta să facă asta. Inima mea nu a plecat niciodată de pe barcă. Nu te-a părăsit niciodată. Şi din câte observ nici nu o să se întâmple asta prea curând.

replică din filmul serial Cei mai frumoşi ani
Adăugat de Moţ Mădălina
Comentează! | Votează! | Copiază!

Edward B. mi-a povestit după o excursie în Grecia că o întâlnise din întâmplare pe Alice H. Îşi petrecuseră împreună mai multe zile, în conversaţii frivole. Aparent, Alice era plictisită. La ultima întâlnire nu s-a mai arătat şi nimeni n-o cunoştea la adresa pe care şi-o dăduse. Edward B. a conchis că ăsta era pesemne stilul ei personal. Ca şi T., el aparţinea acelora care o găseau chipeşă. Mai mult ca sigur că era îndrăgostit de ea şi s-a înfuriat când ea n-a mai venit la întâlnire. După el, mânca întotdeauna foarte puţin. Folosind prilejul, l-am întrebat despre articulaţii: observase ceva deosebit în legătură cu ele?

Ioan Petru Culianu în Pergamentul diafan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lucrurile se reîntorc în răstimpul acestei nopţi lungi; ştiu, de pildă, cum să descriu o conversaţie cu ea, care a fost şi cea din urmă. Se străduia să-mi explice că se afla acolo printr-un accident. Nu credea că acel accident ar fi fost chiar nefericit, dar nici fericită nu era că se petrecuse. Când vorbea, simţeam un gust desluşit de sare de mare în gură şi în nări. Nu ştiam de fapt ce voia să spună şi nici de unde venea. Dar locul acela de niciunde era scăldat într-o lumină lină. N-avea nevoie de mâncare, de apă, de nimic altceva. Făcea ceea ce făcea (dar, totuşi, ce anume făcea?) din pură libertate. Nu era niciodată stingheră, fiindcă putea oricând să se retragă în adâncurile de unde venise. Oricine putea face asta, spunea ea.

Ioan Petru Culianu în Pergamentul diafan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sceptic de felul meu, credeam că fusesem subjugat de cunoştinţele domnişoarei Emeralds, la fel de întinse pe cât de profunde în istoria modernă, un domeniu căruia-i consacram cea mai mare parte a nopţilor şi tot entuziasmul meu. Dar am fost silit în cele din urmă să recunosc că, acum, amestecam şi nopţi şi entuziasm cu imaginea tulburătoare a Domnişoarei Mekor Hayyim, căreia-i spuneam, ca toată lumea, Miss Emeralds. Purta, într-adevăr, o mare varietate de bijuterii, dar toate, fără excepţie, aveau în centru unul sau mai multe smaralde de cele mai felurite forme şi dimensiuni. La oricine altcineva, această ciudăţenie ar fi provocat din partea colegilor mei de grupă nişte năzbâtii ce puteau oricând degenera în glume feroce. Or, noi ne mulţumisem cu toţii s-o numim Miss Emeralds şi, oricât de straniu ar părea, nu era în această poreclă nici cea mai mică intenţie batjocoritoare.

Ioan Petru Culianu în Pergamentul diafan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Întrebare

Mă caut mereu
în ziua de mâine,
dar marţi nu sunt eu.
Şi luni când mai vine?

De-aşi fi arhiereu,
chiar miercuri ar fi bine
să declar că sunt eu.
Şi luni când mai vine?

Mâine aş fi din nou eu,
dar joi nu-i de mine,
eu nu visez la empireu.
Şi luni când mai vine?

Pentru vineri sunt un deşeu
aruncat departe de sine.
Deci tot nu sunt eu.
Şi luni când mai vine?

Sâmbătă mi-e greu,
cu dorul de mine
topind tot ce-i al meu.
Şi luni când mai vine?

Odihnitoare mereu
cred duminică-n tine,
zi lăsată de dumnezeu.
Şi luni când mai vine?

Azi mă simt ca un zeu,
stăpân peste mine,
încrezător că-n careu
ziua de luni tot revine.

Oră de oră trec şi eu
spre zorii zilei de mâine,
dar fi-voi oare mereu
şi-n lunea care vine?

E
Calvarul zilei de luni
sau
Vremelnicia devenirii mele
?

poezie de Silviu Crăciunaş (2010)
Adăugat de Silviu Crăciunaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ceea ce mă înspăimânta mai tare era ideea că aş fi putut să scap şi să descopăr sau că Mekor H. nu era acolo, sau că nu era acolo pentru mine, căci, până la urmă, ipoteza cea mai plauzibilă consta în faptul că o zeiţă ar fi avut de îndeplinit vreo funcţiune impersonală, ca un semn pentru toţi şoarecii prinşi în cursă şi presupuşi a lupta împotriva curselor. Situaţia mea deveni într-adevăr incomodă: admiţând că aş fi izbutit să răzbat afară, ce m-aş fi făcut în tot acel spaţiu gol dintre miliardele de curse de şoareci născocite de Doctorul Mayow?

Ioan Petru Culianu în Pergamentul diafan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fostul primar, care avea pe vremea aceea optzeci şi opt de ani, făcuse singur târgul. Doar strănepoata lui de cinci ani îl zărise pe străin, însă felul în care-l descrie de atunci variază, fără îndoială sub impresia legendei pline de contradicţii a lui Tozgrec. Îşi aminteşte când de un bătrân maiestuos, când de un gringo grăsuţ, puţin chel, cu o mustaţă neagră şi un aparat de fotografiat alb sau viceversa (dar acel gringo, după ceilalţi săteni, era un căpitan de poliţie la pensie care-şi petrecuse vacanţa într-un cort pe malul mării prin 1959). Cât despre fostul primar, el a murit în 1970, pe când cel ce locuia pe podiş nu-şi manifestase încă prezenţa.

Ioan Petru Culianu în Pergamentul diafan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eram sigur că toate reveriile mele nu erau simple halucinaţii: era efectiv Zeiţa şi, cine ştie de ce, fusesem singurul care-şi dăduse seama de asta. De cum am izbutit să mă mişc, mi-am continuat urmărirea gâfâind. Miss Emeralds nu s-a mai întors către mine. Se deplasa cu o viteză vertiginoasă, fără să dea impresia că se grăbeşte. La capătul puterilor, mi s-a părut că eram pe punctul de-a o ajunge, când împinse o poartă metalică şi dispăru într-o curte. Am urmat-o fără preget. Nu mică mi-a fost uimirea când am dat peste un loc viran, mărginit de patru ziduri de cărămidă şi plin de hârtii fâlfâind alene în voia vântului. Nu era nimeni acolo înăuntru şi nici urma vreunei alte porţi nu întrerupea monotonia zidurilor de netrecut. Miss Emeralds, a cărei taină eram sigur că o desluşisem, dispăruse. Se făcuse deodată foarte cald acolo, în timp ce sarea de mare îmi năpădea gura şi nările. Eram atât de sigur că n-o voi mai revedea niciodată, încât m-am prăbuşit pradă unei febre îndelung reţinute.

Ioan Petru Culianu în Pergamentul diafan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Doctorul Floyd se întorsese doar de o săptămână pe Pământ, când, în ciuda avertismentelor şi a încrederii sale oarbe că aşa ceva nu i s-ar putea întâmpla lui, căzuse de la acel balcon de la etajul doi. (Da, sărbătorea; dar meritase acest lucru – era un erou al lumii noi, la care se întorsese Leonov.) Fracturile multiple duseseră la complicaţii, care puteau fi cel mai bine tratate la Spitalul Spaţial Pasteur. Astea se întâmplaseră în anul 2015. Iar acum – nu-i venea să creadă, dar pe perete se afla un calendar – erau în 2061.

Arthur C. Clarke în 2061: A treia Odisee Spaţială
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dawson (în scrisoarea lui pentru Gretchen): Dragă Gretchen, mi-a plăcut să vobesc cu tine astăzi în camera ta. Încearcă să nu ai emoţii în legătură cu începerea liceului. Ştiu că o să întâlneşti oameni care să te înţeleagă. E ceva ce nu am apucat să-ţi spun. Este cineva cu adevărat special în viaţa mea la care mă gândesc mereu. Nu seamănă cu nicio fată pe care am întâlnit-o până acum. Este inteligentă şi amuzantă şi frumoasă şi simplul fapt că face parte din viaţa mea mă nelinişteşte şi nu mă lasă să dorm noaptea. Şi când mă gândesc la o persoană căreia aş putea să-i vorbesc despre asta, care va înţelege, singura care îmi vine în minte eşti tu. Şi asta e o problemă pentru că tu eşti cea pentru care nutresc aceste sentimente. Mă gândesc mereu la tine, la orice lucru mărunt pe care îl faci. Abtibildul cu Elvis Costello de pe caietul tău cu spirală, modul în care ţi-a crescut bretonul timp de şase luni până când luni ai reuşit să-l prinzi pe tot în coadă. Astăzi, când mi-ai spus să rămân şi să vorbim după ce a plecat Pacey, mi-a trecut prin cap că e posibil ca şi tu să te gândeşti la mine. Dacă aş încerca să spun asta altcuiva, ar spune că nu va exista niciodată un noi, că vieţile noastre sunt mult prea diferite, că nu vom fi niciodată potriviţi unul pentru celălalt. Dar noi ne înţelegem unul pe altul şi ne pasă şi cred că aşa va fi şi peste ani. Cel mai bun prieten al tău pentru totdeauna, Dawson.

replică din filmul serial Cei mai frumoşi ani
Adăugat de Moţ Mădălina
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pe când eram student la universitatea din H., profesorul nostru de istorie, grav bolnav, îşi trimise o suplinitoare pe care, din pricina tinereţii şi a frumuseţii ei, toată lumea începu s-o privească pieziş. După câteva zile, făptura aceasta sfârşise prin a le inspira simpatie chiar şi acelora dintre colegii mei care erau atinşi de o pubertate mai dificilă decât mine, în timp ce profesorii noştri, între care deosebirile de sex nu mai jucau de mult niciun rol, se pierdeau în tot soiul de elogii faţă de noua lor colegă.

Ioan Petru Culianu în Pergamentul diafan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pentru mine, om de la munte bântuit de pasiuni, Miss Emeralds era precum amurgul într-un codru de brazi, taină încremenită, neţărmurită, precedând întunericul şi frigul. Glasurile se estompează, vântul se opreşte. Ochiul şopârlei se dilată, orb. Căldura retrăgându-se din piatră. Umbrele înălbăstrindu-se. Toate păsările de pradă îşi acordează strigătele, se apropie panica. Punct de ruptură.

Ioan Petru Culianu în Pergamentul diafan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dacă a fost cunoscut prin ceva în vremea sa, Isa ibn 'Ali al-Kashkari a fost mai ales cunoscut prin putinţa-i de a rezolva rapid şi cum se cade cele mai delicate treburi care necesitau o investigaţie poliţienească. Nu întotdeauna accepta să se ocupe de aşa ceva, iar criteriile alegerilor sale n-au fost niciodată înţelese; căci îi refuza deopotrivă pe bogaţi şi pe săraci, pe disperaţi ca şi pe profitori. "Oare Allah vă explică de ce plouă sau de ce e vreme frumoasă?, fusese el auzit spunând când cei pe care-i respinsese erau prea din cale afară de mâhniţi. Dacă i se făcea milă de ei, le dădea ceva bani; dar niciodată nu revenea asupra unei hotărâri.

Ioan Petru Culianu în Pergamentul diafan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Harry: Spune-mi mai exact de cât timp lucrezi aici?
Sarah: De doi ani, şapte luni, trei zile şi bănuiesc că... două ore?
Harry: Şi de cât timp eşti îndrăgostită de enigmaticul nostru designer principal, Karl?
Sarah: Ah, de doi ani, şapte luni, trei zile şi cred că o oră şi jumătate.
Harry: Aşa mă gândeam şi eu.
Sarah: Credeţi că a aflat toată lumea?
Harry: Da.
Sarah: Credeţi că şi Karl ştie?
Harry: Da.
Sarah: O, astea sunt... sunt veşti proaste.
Harry: M-am gândit că poate a venit timpul să faci ceva în privinţa asta.
Sarah: Ce?
Harry: Invită-l în oraş şi, pe urmă, după vreo 20 de minute, strecoară întâmplător în conversaţie faptul că ai vrea să te măriţi cu el şi să faceţi mult sex şi mulţi copii.
Sarah: Aţi aflat şi asta?
Harry: Da, şi a aflat şi Karl. Gândeşte-te la asta, pentru binele nostru, al tuturor. E Crăciunul.
Sarah: Desigur. Grozav. Aşa voi face. Mulţumesc, şefu'.

replici din filmul artistic Pur şi simplu dragoste, scenariu de Richard Curtis
Adăugat de Anamaria Licurici
Comentează! | Votează! | Copiază!