Storul fusese coborât şi odaia era cufundată în umbră. O clipă, hangiul avu în faţa ochilor o privelişte tare ciudată; ceva care semăna cu un braţ ciung se mişca în direcţia lui, iar pe un fond alb, cam la înălţimea capului, apăreau trei pete imense, fără formă precisă. În aceeaşi clipă însă, o lovitură zdravănă în piept îl azvârli afară, uşa îi fu trântită în nas, iar cheia se răsuci în broască. Totul se petrecuse cu atâta iuţeală, încât omul nu avusese vreme să privească mai cu luare-aminte. Doar unduirea unor forme nedesluşite, un brânci, o izbitură – atât. Acum stătea în micul coidor întunecos şi-şi spărgea capul să-nţeleagă ce putea să însemne arătarea aceea bizară.

H.G. Wells în Omul invizibil
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Îl văzu pe străin înfundat în fotoliul din faţa căminului. Părea că moţăie; capul bandajat îi alunecase pe umăr. Odaia era luminată doar de reflexele roşiatice ale flăcărilor. Cu puţin înainte, hangiţa aprinsese lampa din sala hanului şi era încă orbită din pricina luminii; în faţa ochilor îi jucau pete roşii şi totul îi apărea învăluit în umbră, cu contururi nedesluşite. Totuşi, o frântură de secundă i se păru că omul din faţa ei avea o gură enormă, căscată, o gură monstruoasă, care-i înghiţea toată jumătatea de jos a feţei. Fioroasă vedenie: capul bandajat în alb, cu ochelarii aceia lugubri, sub care se căsca o gură neagră imensă... În aceeaşi clipă însă, străinul tresări, se îndreptă în fotoliu şi-şi duse mâna la faţă. Hangiţa deschise larg uşa, pentru ca lumina să pătrundă în cameră. Acum putea să-l vadă mai bine: în locul şervetului îşi aplicase fularul peste obraz. Totul fusese doar o nălucire.

H.G. Wells în Omul invizibil
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Colţii câinelui au slobozit repede mâna înmănuşată. O lovitură – şi câinele a sărit în lături, pentru ca o clipă mai târziu să pună stăpânire pe piciorul străinului. S-a auzit cum pârâie stofa pantalonului. În momentul acela însă, câinele a simţit şfichiueala biciului şi s-a retras sub căruţă, chelălăind descurajat. Totul se petrecuse cu iuţeala fulgerului. Nimeni nu scotea o vorbă limpede, toată lumea ţipa. Străinul se uită iute la mănuşa sfâşiată şi la pantalonul rupt, făcu un gest ca şi cum s-ar fi aplecat să-şi examineze piciorul, se răsuci pe călcâie, urcă treptele în fugă şi intră în han. Paşii săi răsunară de-a lungul coridorului, apoi pe treptele fără covor care duceau spre odaia lui.

H.G. Wells în Omul invizibil
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pentru că miezul nopţii fusese depăşit de destul de multicel, se putea considera că era deja luni, 18 iunie 2085. În liniştea nocturnă, nu foarte profundă, Alex, însoţit de patrula poliţiştilor, se îndrepta îngândurat, spre... "locul faptei". Se întreba în gând dacă într-adevăr, chiar se petrecuse totul aievea, sau doar i se păruse lui? Chiar îl salvase?! Tocmai ea, "Ucigaşa"?! Ce s-ar fi întâmplat dacă nu sosea ea?! Acum îi era atât de recunoscător, de dator... Şi totul se petrecuse atât de repede... Practic nici nu avusese suficient timp să se dezmeticească; încă îi era cam neclar, totul...

citat din romanul Proxima, Partea I: "O misiune specială" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Capul acesta înfăşurat şi bandajat oferea o privelişte atât de discordantă cu cea la carre s-a fi aşteptat hangiţa, încât nu fu de mirare că femeia rămăsese încremenită. Străinul nu-şi mişca şervetul de la gură, ci continua să-l ţină – după cât îşi dădu seama hangiţa abia acum – cu mâna vârâtă într-o mănuşă cafenie. O privea într-una, dindărătul lentilelor lui de nepătruns.

H.G. Wells în Omul invizibil
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Geneticianul scrise şi semnă declaraţia, amintindu-şi totul, întocmai cum se petrecuse. Îi găsise pe cei patru poliţişti din patrula de noaptea trecută; chiar şi pe ofiţerul care-i lăsase cartea de vizită. Redactarea declaraţiei nu-i luă mult timp lui Alex, doar ştia ce să scrie şi de ce... Martori nu existau, cu excepţia "Ucigaşei", dar aceasta nu putea părăsi deocamdată apartamentul doctoriţei, apartament situat la etajul 13, nu din cauza numărului etajelor, ci din cauza interdicţiei doctoriţei. Nu era însă nevoie de martori; cei doi agresori (cei conştienţi) îşi recunoscuseră fapta. Al treilea, neavând încotro, probabil va recunoaşte şi el totul, când îşi va reveni, dacă-şi va mai aminti ceva din cele petrecute, după straşnica lovitură primită ("Ucigaşa" nu-l menajase deloc, cu toate că avusese mare grijă să... nu-l ucidă). Cei trei "oaspeţi de seamă" nu plecară de îndată ce Alex terminase cu declaraţia, mai rămaseră câtva timp, spre mulţumirea poliţiştilor.

citat din romanul Proxima, Partea I: "O misiune specială" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când se trezi geograful cel înalt, avu parte de aceeaşi privelişte: în faţa casei lui se strânseseră o sumedenie de reprezentanţi ai mass-mediei, înarmaţi până-n dinţi cu uneltele meseriei lor. Lunganul se frecă la ochi, se duse la baie şi se spălă bine pe faţă cu multă apă rece, încredinţat că nu vedea bine, dar când reveni la fereastră avu parte de aceeaşi privelişte... Iar el cum să procedeze? În orice s-ar fi îmbrăcat, nu se putea strecura neobservat prin mulţime; îl trăda înălţimea lui considerabilă. Nistor n-avea încotro! Se îmbrăcă în uniformă, convins că trebuie să înfrunte situaţia.

citat din romanul Proxima, Partea I: "O misiune specială" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

H e a t

aştept să treacă vara cu rănile ei care
se usucă atât de greu

ceva ustură în aerul fierbinte

doi copii se iau de mână şi trec strada
e ceva magic în asta
cum îi înghite aburul asfaltului
şi dintr-odată dispar

corpul negru radiază în continuu căldura
e ceva ipotetic dar aşa îmi simt trupul tânjind
inima se opreşte o clipă din bătăi

cineva îmi face un semn cu mâna

//pe căldură oamenii se sinucid mai uşor//
mâna e la fel ca a mea plina de răni

blocurile se înalţă din ce în ce mai mult
ca nişte dune imense

// sunt atât de aproape de copii încât îi pot mângâia pe capetele lor mici blonde//
dar nu o fac

rămân pe strada încinsă, în mijlocul ei şi astept

// pe căldură scriu poeme cu copii morţi care au existat
cândva şi acum sunt doar nişte fantome//

fără să realizez că fantoma sunt eu.

poezie de Daniela Bîrzu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cu atât mai gravă se prezenta criza în Mişcare, după moartea unui şef de talia lui Corneliu Codreanu, care fusese şi întemeietorul şi mai ales când ştim că elita disponibilă, din care se putea selecta succesorul, avusese aceeaşi soartă tragică.

Horia Sima în Era libertăţii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poate părea o idee ciudată, şi sunt de acord că este, dar în ştiinţă nu contează cât de ciudată pare o idee atâta timp cât ea funcţionează - adică atâta timp cât ideea poate fi exprimată într-o formă precisă, iar consecinţele ei se dovedesc a fi în acord cu observaţiile.

citat din Fred Hoyle
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cheia constă în aceea de a face o fărădelege atât de ciudată, încât poliţiştilor să le fie ruşine să scrie un raport despre ea.

citat din Randy K. Milholland
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Potrivit înţelegerii mele, omul, aşa cum a trăit până acum, are nevoie de un război la fiecare 10, 12 ani. El acumulează atâta manie, atâta furie, atâta violenţă, încât nimic altceva decât un război nu le poate elibera. Aşa au avut loc războaie după războaie... Există între ele un interval liniştit de 10 până la 15 ani. Acest interval este un fel de relaxare. Dar începi din nou să acumulezi aceeaşi ură, aceeaşi violenţă, pentru că este vorba despre aceeaşi psihologie. Iar omul este la bază un vânător, nu este prin natura sa un vegetarian. Mai întâi a devenit vânător şi vreme de mii de ani a fost doar mâncător de carne, iar canibalismul a prelevat pretutindeni. Era perfect etic să mănânci oameni aparţinând tribului duşman cu care te luptai. Acest lucru s-a impregnat în conştiinţa umanităţii.

citat celebru din Osho
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu se poate fond fără formă: el, fond consistent; ea, forme ravisante.

aforism de Constantin Ardeleanu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

O clipă

Ne-am cunoscut în lume multă
Şi ne-am îndrăgostit în pripă
Crezând că timpul ne ascultă
Am zis... Opreşte-te!... Stai o clipă!...

Cuprinsă de iubirea sfântă
Pluteam pe-a dorului aripă
Însă a fost aripă frântă
Şi am plutit numai... o clipă.

De dragoste şi voioşie
Noi am făcut mare risipă
În cântec, joc şi poezie
Dar au pierit toate-ntr-o... clipă.

Acum sunt tristă, supărată
Iar inima mea strigă, ţipă
Că dragostea înflăcărată
A dăinuit numai... o clipă.

Din fragedă adolescenţă
Iubirea-n inimi se-nfiripă
Dar printr-a soartei violenţă
Dispare totul într-o... clipă.

poezie de Gheorghe Ionescu din Picături de rouă (2005)
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când a revenit ca să strângă masa, hangiţa şi-a întărit convingerea că străinul fusese rănit la gură sau desfigurat de presupusul accident; într-adevăr, dşi ţinea în mână o pipă aprinsă, el nu şi-a îndepărtat fularul de mătase pe care şi-l înfăşurase în jurul bărbiei şi n-a dus pipa la gură toată vremea cât a rămas ea în cameră. Şi asta nu pentru c-ar fi fost distrat – doar îl văzuse ea cum se uita ţintă la tutunul care ardea mocnit. Stătea într-un colţ, cu spatele la fereastră. Acum, după ce mâncase pe săturate şi băuse, acum, când simţea cum căldura i se împrăştie prin vine, "domnul" vorbea mai puţin repezit ca înainte. Focul, reflectându-se în sticlele ochelarilor enormi, le împrumuta o sclipire vie, roşiatică, pe care n-o avusese până atunci.

H.G. Wells în Omul invizibil
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Liniştea nu cere, ci acceptă totul. Tocmai de aceea, Liniştea nu începe şi nu se sfârşeşte. Ea cuprinde începutul şi sfârşitul, însă rămâne în Acum, pentru că singura clipă în care există Liniştea, este clipa de Acum. Eternitatea Momentului Prezent. Veşnicul Acum.

Cătălin Manea în Întoarcerea la Linişte
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ieşiră în stradă şi opriră un taxi. Nistor, galant, aşteptă să intre Adela prima, apoi urma el. Cam greu pentru un tip atât de înalt ca el. "De ce n-or exista şi maşini speciale, pentru oameni mai înalţi?" părea a se întreba lunganul, în timp ce încă se chinuia cu încercările de a intra în maşină. Se aplecă mult, cât putea el de mult, dar capul, afurisitul, tot deasupra se încăpăţâna să rămână. În cele din urmă reuşi totuşi să intre, doar că, încurcându-se, îi căzuse şapca, afurisita, în afară, că-n interior nu putea! Şi coboară Nis după ea, apoi chinuie-te din nou să intri în maşină, ca toate maşinile, cam micuţă pentru înălţimea lui, de data asta fără şapcă pe cap; o ţinu în mână, să n-o mai piardă din nou. Şoferului i se păruse ceva ciudat la tipul cel înalt, dar acum, că acesta era chiar în maşină, fără şapcă pe cap, trasă bine pe ochi, îl zări în oglindă şi-şi aminti: Îl cunoştea de undeva... Şoferul se scotoci până ce găsi ceea ce căuta, apoi se întoarse mândru spre pasageri, cu un pix şi o vedere color, pe care i le întinse lunganului, solicitându-i autografe.

citat din romanul Proxima, Partea I: "O misiune specială" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Inima ei bătea în ritm ameţitor şi i se făcuse mică de tot. Temătoare, îşi ridică pentru o clipă privirea albastră spre omul din faţa ei. Indiscutabil, era chiar directorul Institutului; dacă avusese vreo fărâmă de îndoială, aceasta i se spulberă de îndată ce-i zări chipul, acel chip al unui om încă tânăr, prezentabil, ba chiar frumos – după cum constată Lia. Directorul era brunet şi nici un firicel de păr nu-i albise câtuşi de puţin. Avea ochii căprui, tare expresivi, cu o privire intimidantă, dar în acelaşi timp blândă, care parcă-i aminti de cineva. Lia se încruntă! Unde mai întâlnise ea oare aceeaşi privire pătrunzătoare, ageră, ca de vultur? Desigur, la colegul ei, Lucian, Don Juanul Institutului şi preferatul directorului. Foarte probabil că i se părea ei doar, altfel nu-şi putea închipui ce legătură ar putea exista între Traian Simionescu şi colegul ei, Enka Lucian?! Alungă rapid acest gând, care i se păru banal şi imposibil.

citat din romanul Proxima, Partea I: "O misiune specială" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Chipul Mamei i se ivi în faţa ochilor în toate înfăţişările pe care le avusese: alintând, rugând, ademenind - dar purtând totdeauna aceeaşi amprentă de neţărmurită dragoste.

A.J. Cronin în Castelul pălărierului
Adăugat de Doina Bumbuţ
Comentează! | Votează! | Copiază!

Se părea că pentru tânărul comandant, ziua aceasta nu începuse chiar atât de bine cum i se păruse lui de dimineaţă, nu fusese tot timpul atât de norocos, asta putea înţelege după incidentul din faţa Institutului, al cărui protagonist fusese chiar el, Lucian, deşi fără voia lui. Iată-se acum în jeep, alături de director şi profesor. Ruşinat, îşi plecă privirea şi capul; nu arăta întocmai demn de funcţia pe care o primise seara trecută. Nu-l durea nimic, dar nu îndrăznea să spună un cuvânt. Îşi închipuia cum îl vor privi colegii lui, când îl vor vedea astfel; probabil că ei, ceilalţi, arătau mult mai bine, nu ca el.

citat din romanul Proxima, Partea I: "O misiune specială" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când aveam douăzeci de ani...

Era vară,-avem douăzeci de ani, trăiri fervente.
Puţină deşi,-mi era capul plin de-înţelepciune.
Nu ştiam ce-înseamnă Festina lente.
Unde-s acum tinereţea şi fructele ei bune?

Madeline a coborât în livadă
Cu o privire ciudată şi înşelătoare,
Jumătate vino-încoace, jumătate du-te-n colo,
Fluidă,-îndărătnică, sfioasă, visătoare.

Patru ochi luminoşi vedeau viaţa-n culori vii,
Şi-o clipă nu s-au mirat de-acea întâmplare.
Patru buze fierbinţi şi-o singură iubire
Fredonată de inimi fără ezitare.

Atunci am căpătat o înţelegere trecătoare,
Ceva din care nimeni n-a pus nimic deoparte,
Iar apoi, în celelalte zile,-amare,
A rămas un spaţiu de umplut, o moarte.

Madeline a urcat în livadă,
Sub lumea tot mai grăbită,-am coborât şi eu;
Acum ştiu, iubirii nu-i pasă de ziua de mâine,
Fericirea n-are viitor. Şi-aşa a fost mereu.

Unde-s acum tinereţea şi fructele ei bune?
Puţină deşi,-mi era capul plin de-înţelepciune.
Nu ştiam ce-înseamnă Festina lente.
Era vară-, avem douăzeci de ani, trăiri fervente.

poezie de Bliss Carman, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!