Aşteptări...

Mă uit la geamul îngheţat şi vad o fată care,
Privirile-şi înmoaie iar în focul din odaie.
E tristă şi suspin-adânc din încurcate noduri
Şi vede iar şi iar cum bat cu tropot mic fioruri.

Ea simte cum din depărtări bărbatul o încearcă
Şi-i spune să privească iar în cupa lor formată.
De multe ori ea s-a umplut şi iar a fost golită,
Cu acceptări l-a susţinut, cu mâna neclintită.

Şi chiar de e senin acum, în acest asfinţit,
Ea simte-un chin înăbuşit ce curge negreşit...
De ce e astă viaţa-aşa de dulce şi amară
Şi crudă, plină de iubiri şi patimă hilară?

De parcă oamenii nu vor amarul să-l arunce
În ape tulburi din trecut, ca să rămână umbre,
Că sunt aduse în prezent şi stoarse-n întuneric
Şi-nfiripate-n viitor cu sens nou, efemeric...

E pacoste, şi dor, şi jind, şi flăcări, şi văpaie,
Şi dulce-l inimii suspin, şi amintiri greoaie;
Şi toate vin şi se-adâncesc cu plânset şi suspine,
Dar ea stă drept şi neclintit, privind iar către mâine.

(Al ei bărbat de s-ar uita la ea mai pe-ndelete,
Ar întelege-ndurerat că jocul de bilete,
Nu i-a adus decât dureri în suflet şi simţiri,
Dar poate trece acel prag dac-a pus punct pe "i".)

Şi ea-l aşteaptă la răscruci de drum, îndurerată
Şi el n-o vede de văpai, de flăcari de-altă dată...
Dar ea mai speră şi îndură chiar şi-n această seară
Că vine iaraşi prinţul ei şi va fi iarăşi vară...

poezie de Octavia Hristea (4 ianuarie 2013)
Adăugat de Octavia Hristea
Comentează! | Votează! | Copiază!

La mulţi ani!

Vine Anul Nou, o, vine
Un copil purtat în braţe
De Anul Vechi cu zări senine
Sau cu munţi pătrunşi de gloanţe.

Vine Anul Nou şi vine
Timpu-i scurt pe roata mare
Să ia focul din suspine,
Să dea rod la orice floare.

Chiar şi ţie chip feeric,
Dulce măr, fulg de scânteie –
Lumini vin din întuneric
Să-ţi dea formă de femeie.

Ochiul meu te vede rouă,
Ochiul meu te vede zare –
Împlinirea pură, nouă
Pe a Domnului cărare.

La Mulţi Ani soră, iubire,
La Mulţi Ani vânjoşi bărbaţi,
Ţara-i, vis de împlinire,
De la mare la Carpaţi.

La Mulţi Ani, Domnul ne fie
Şi speranţă şi virtute,
Pâine albă, rod de glie,
Semn pe căi necunoscute!

Trece Anul Vechi şi vine
Anul Nou purtat în braţe
Către zările senine,
Către munţi uitaţi de gloanţe!

poezie de Marin Moscu
Adăugat de dory58
Comentează! | Votează! | Copiază!

Acel mâine

Mâine vom fi doi străini,
nu cu amintiri plăcute.
În ochi vom purta venin
şi-n inimă săgeţi multe.
Acel mâine îmi doresc
să dispară, de se poate.
Acel mâine îl urăsc.
Aduce în viaţă noapte.
Îl vreau pe ieri, cu tot ce-a fost.
Cu amintiri plăcute.
Cu-acele zile fără post
Şi îmbrăţişări, sute.
Acel ieri, ne lumineze
viaţa pentru totdeauna.
Îngerii să ne vegheze,
fericiţi să ne dăm mâna.
Acel mâine, dacă vine,
sufletul să ne zâmbească.
Nimic să nu ne dezbine,
iubirea să ne unească.

poezie de Dumitru Delcă (septembrie 2016)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Speranţa-i ultima ce moare!

Speranţa-i ultima ce moare,
Atâta timp cât tu exişti
Când vor unii să te doboare
Tu speră şi ai să rezişti!

Speranţa-i ultima ce moare,
Când simţi că totu-i în zadar
Şi-atunci când visul tău dispare
Tu speră şi visează iar!

Speranţa-i ultima ce moare,
Chiar dacă-n suflet e durere
Nu renunţa, atunci când doare
Tu speră la iubire, cu putere!

Speranţa-i ultima ce moare,
Când viaţa ţi se pare crudă
Dar după nori, vine şi soare
Tu speră şi fă-i vieţii-n ciudă!

Speranţa-i ultima ce moare,
Când lacrima în ochi îţi vine
Şterge-o, apoi, în continuare
Tu speră că va fi şi bine!

Speranţa-i ultima ce moare,
Chiar dacă zâmbetul ţi-e trist
Mâine vei râde poate tare
Tu speră, nu fii pesimist!

Speranţa-i ultima ce moare,
Când vorbe dure te lovesc
Aceeaşi gură, azi, usturătoare
Tu speră că-ţi va spune:"Mă căiesc"!

Speranţa-i ultima ce moare,
Când ai în tine doar suspin
În suflet nu-l lăsa să se strecoare
Tu speră şi alungă-l ca pe-un spin!

Speranţa-i ultima ce moare,
Chiar dacă ai căzut... eşti jos,
Ridică-te... stai în picioare
Tu speră şi fii curajos!

Speranţa-i ultima ce moare,
Când ai simţit dezamăgire
Nu te simţi fără valoare
Tu speră, vei simţi şi fericire!

Speranţa-i ultima ce moare
Şi azi şi mâine şi mereu
Nu întreba: "Cât să sper oare?"
Tu sper... asta fac şi eu!!!!

poezie de Georgiana Niţă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rondelul toamnei care o să plece

Chiar dacă plouă şi-i destul de rece
Tot am să visez la cerul meu senin
Ascuns acum de nori de ebenin
Ce încearcă soarele iar să mi-l înece

Şi toamna asta ştiu că o să plece
Lăsând în mine urma-i de canin.
Chiar dacă plouă şi-i destul de rece
Tot am să visez la cerul meu senin

În visuri nimeni nu mă poate-ntrece...
Am şi acum acelaşi suflet adolescentin
Să cred că dincolo de gându-mi fulgarin
E veşnica mea vară ce nicicând nu trece
Chiar dacă plouă şi-i destul de rece.

rondel de Bogdan Nicolae Groza
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Casa părintească

Primul meu rai s-a prefăcut în scrum,
Nu pot uita căsuţa mea cea dragă,
Spre locul casei, gol, privesc din drum:
-Cât mi-aş dori s-o mai revăd întreagă!

Mama demult la ceruri e plecată,
N-a fost de faţă să mai vadă focul,
Ne-a părăsit cu inima-mpăcată:
Casa-şi păstrează-n liniştea ei locul.

Tata-împietrit de jale şi durere
Neputincios privea cum arde totul,
Cu braţele spre cer, fără putere,
Ruga pe Dumnezeu să stingă focul.

S-au mistuit în flăcări lucruri sfinte:
Pozele-n ramă, neşterse amintiri,
Icoana casei o revăd ca mai-nainte,
Mă-nchin în gând la ea, în rătăciri.

Am încercat s-o construiesc în minte,
Am refăcut odaie cu odaie,
Nimic nu seamănă ca înainte:
-Ţi-e tare dor de casa ta, Culaie!

Lampa din cuiul din perete-o pregăteam,
Şi-o aprindeam pe la amurg de seară,
În podul casei zvârlugă mă suiam
Urcând uşor pe treptele de scară.

Prin geamul de la drum îl văd pe tata,
Mă-ncearcă amintiri şi doruri multe,
Aştept să mai deschid-odată poarta,
Să intre, să mă mângâie pe frunte.

Plouă... Uliţa Morii tristă plânge,
Un loc viran pe suflet mă apasă,
La poartă plâng şi inima-mi se frânge,
Sunt trist... N-am unde să mai trag acasă.

poezie de Nicolae Matei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ascult

Orice-mi vei spune astă seară,
Şi oricât ar durea de mult,
Nu voi fugi ca astă vară,
Ci am să stau şi-am să ascult.

Oricare îţi va fi răspunsul,
Şi-orice privire îmi vei da,
De-ai pomeni chiar şi de dânsul,
Am să ascult, nu voi pleca.

Oricât de jalnic o să-ţi pară
Discursul meu timid, bătrân,
Nu o să fac ca astă vară,
Am să ascult, o să rămân.

Orice cuvinte o să se zbată,
De ochii mei, sufletul meu,
Cu inimioară sfâşiată,
Am să ascult chiar de e greu.

Chiar de nu-mi pari ca astă vară,
Eu te iubesc la fel de mult,
Şi-orice-mi vei spune astă seară,
Nu voi fugi, ci-am să ascult...

poezie de Vlad Bălan
Adăugat de Vlad Bălan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Suspin în alb

Miroase a iarnă, a geruri devreme,
A fum care iese prin hornuri de case,
Miroase a sobă ce mângâie lemne,
A flăcări albastre, iubito, miroase.

Miroase a trupuri, iubiri efemere,
Aprinse dorinţe, săruturi târzii,
Miroase a tine, a gând ce te cere,
A suflet oftând ce aşteaptă să vii.

Miroase a vânt îngheţat de uitare,
A seară în care alături nu-mi eşti,
Miroase a plânset de stea căzătoare,
Ce caută-n ceruri ascunse poveşti.

Miroase a lacrimi din fulgi de zăpadă,
Topiţi peste buze ce nu le săruţi,
A iarnă ce parcă refuză să creadă,
Că-ţi spun te iubesc, însă tu nu asculţi.

poezie de Adi Conţu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Scrisoare către fiul meu

Afară-i vânt turbat, dar cald e în odaie,
Ard crengile uscate ce-n vara le-am adus,
În astă seară alături îl am pe Niculaie,
A ocolit tot satul, venind din capătul opus.
Ne amintim pe rând de anii ce-au zburat,
De clipele frumoase şi zile cu tristeţi,
Oftăm la unison, căci multe am îndurat,
Însă ne mângâiem cu gândul la băieţi.
Fără de veste parcă mă-nvăluie un dor
De cea care a plecat să fie stea în cer,
Apoi, te strig pe tine, iubitul meu fecior
Aş vrea să te sărut, că poate mâine pier.
Nu văd să scriu băiete, am ochii o povară
Şi-l rog pe Niculaie de poate să m-ajute,
Scrisoare să-ţi aşternă acum, în astă seară,
Că muică-ta mă cheamă în clipele tăcute.
De poţi să vii copile până la sfânt Crăciun
Ca taica să-ţi mai dea ceva de prin ogradă,
Păstrat-am pentru tine din vinul cel mai bun,
Un coş cu nuci, o curcă şi mere din livadă.
O, de ai putea, măi tată, să stai o zi în plus,
La muică-ta s-ajungem, acolo la mormânt,
Mi-a apărut în vis şi-n taină ieri mi-a spus
S-aprinzi o lumânare, şoptindu-i un cuvânt.
Mi-e dor de ochii tăi, copilul meu cel drag
Şi nu-mi doresc mai mult decât o-mbrăţişare,
Eu aş pleca la Domnul de te-aş vede în prag,
Luându-mi zborul lin la casa mea din zare.
Dar de nu poţi copile, s-ajungi curând acasă,
Tăicuţa te-nţelege, eşti ocupat, n-ai vreme,
Am să-ţi trimit de toate, să ai masa frumoasă,
Iar pentru mine, nu-ţi face mari probleme.

poezie de Rodica Constantinescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Anii mei şi tinereţea...

Anii mei şi tinereţea, cuibăriţi pe un colţ de gând
Stau la sfat cu bătrâneţe, ce mă încearcă de curând.
Tinereţea face glume şi de toate se amuză
Bătrâneţea nu înţelege şi se pare că-i confuză...

Cum să facă să-nţeleagă şi să accepte mai uşor,
Că ce-a fost n-o să mai fie, chiar de simte în suflet dor...
Dor să poate să mai zburde şi să ia viaţa în glumă
Să vadă pe cer doar soare, chiar de plouă şi-i furtună?

Însă dusă-i tinereţe, stă acum pe un colţ de gând
Şi încearcă să mă ajute, să le iau cum sunt, pe rând...
Şi uite aşa, încet şi sigur, bătrâneţea o accept
Eu pe ea, şi ea pe mine... cine zice că e drept?

poezie de Elena Bulancea din Personală (1 august 2019)
Adăugat de Elena Bulancea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ce tristă ...

Ce tristă-i seara în odaia goală,
Cu umbre stranii întinând pereţii.
Văd chipuri ca întunecata smoală,
Jucând un ultim act în piesa vieţii.

Ce tristă este noaptea în odaie
Cu somnul ce nu poposeşte-n gene,
Când gânduri negre se încing văpaie,
Luptându-se ca fiarele-n arene.

Ce tristă-i dimineaţa în lumină
Cu amintiri ce le credeam pierdute,
Strivite între munţi de chin şi vină,
Vrând roata timpului din loc să mute.

Ce tristă-i ziua când odaia-i goală,
De glasuri şi de râsete golită.
Când liniştea e crudă, infernală,
Şi la singurătate-s osândită.

Ce tristă-i viaţa-ntreagă-n suferinţă,
Când trec agonizând încet spre moarte.
Vii spaime-ascunse-n straiul de căinţă,
N-aş vrea vreodata cineva să poarte.

poezie de Mihaela Banu din In volumul Bolta-şi răsfrânge straiul peste brazi (2017)
Adăugat de Mihaela Banu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iubire

"Isus este iubire."
(Goethe)

Fără de tine orişicare
Osteneşte în zadar
N-are bucuria vieţii,
Nu-i frumos, este murdar.

Cine te simte, îţi ridică
Templu zilnic, tot mereu
Nu mai simte osteneala,
Nu mai simte o dată greu.

Cine te simte şi devine,
Astă lume un poet
Cin' te simte, fredonează
Zi de zi dulce sunet.

Chipul tău iubire sfântă,
Pururi este luminat
Bunătatea ta străluce
Mai dulce şi mai curat.

Boala ta e boală sfântă,
Doar tu eşti bogată-n miere
Nu cunoşti vreo depărtare,
Nu ai aceste bariere.

Zi de zi tu eşti aproape
Scumpă şi trandafirie
Fără tine întreaga viaţă
Este searbădă, pustie.

Zi de zi eşti mai frumoasă,
Niciodată cu tristeţe
Faţa ta întrece-n lume
Orişicare frumuseţe.

Dintre lucrurile lumii
Pururi eşti cea mai de preţ
Şi-n anii de copilărie
Şi în seri pline-n nămeţi.

Glasul pururea ţi-e dulce,
Ochii tăi făr' nici o ură
Mai de preţ în astă lume
Chiar un strop, o picătură.

Ca zi zorii dimineţii
Îţi e privirea mai senină
Zările tale mai dragi,
Mai măreţe şi-n lumină.

Făr' de tine bucuria
Din viaţă ea dispare
Cerul nu-i senin vreodată
Se întunecă în zare.

Lumea întreagă-i mohorâtă,
Făr' de tine doar în chin
Chiar şi mierea fără tine
E simţită doar pelin.

Doar prin tine se clădeşte
Orişicare viitor
Doar prin tine orişicare
Devine un visător.

Orişice-ar veni pe lume,
Orişice s-ar întâmpla
Tu rămâi la fel de dulce,
Mila o vei contempla.

Anii tăi pururea tineri
Vor rămâne-n orice prag
Chipul tău iubire sfântă
Pururea rămâne drag.

poezie de Toma Adrian Frenţiu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vin şi tristeţe (II)

E greu să exişti pe lumea asta făr-a fi băgat în seamă.
Toate celelalte lucruri se suportă mai uşor. O duşcă, două, trei –
şi impulsul de a sta şi de a gândi de unul singur revine.
Nimic nu se poate împotrivi zumzăitului
de fond, de-aceea apare deodată miracolul
de-a te fi născut şi de a te holba la un pahar. Iar munca
(pe omul care-i singur nu-l duce gândul la muncă)
devine iarăşi credinţă, credinţa de-a crede că suferinţa e numai bună
pentru a te concentra şi-a medita asupra ei. Şi nu trece mult timp
şi ochii nu mai privesc nimic în particular, întristaţi, parcă orbi.

Dacă acest om se ridică şi pleacă acasă să se culce,
el va arăta ca un orb care s-a rătăcit. Oricine
ar putea sări de nicăieri şi lovi cu brutalitate.
O femeie – frumoasă, tânără – ar putea fi văzută
sub un bărbat pe stradă, gemând
în felul în care o femeie a gemut odinioară sub el.
Dar acest om nu vede. El se îndreapă spre casă să se culce
şi viaţa nu devine nimic altceva decât zumzetul tăcerii.

Dezbrăcând acest om veţi găsi un trup care-a fost spălat,
şi ici-colo petice de blană. Cine s-ar gândi vreodată
să dea atenţie acestui om căruia-i ardea cândva
viaţa-n căldura venelor? Nimeni n-ar bănui
că a fost o femeie care, odată, a mângâiat
acel trup, care a sărutat acel trup care-acum tremură
şi-i ud de lacrimi; acum acel om,
care a venit acasă ca să doarmă, nu poate dormi, ci doar geme.

poezie de Cesare Pavese, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aş fi fost

De timiditate nici nu m-aş fi născut,
aş fi lăsat pe altul în locul meu să vină.
Printre orgoliile voastre, ar fi fost mai puternic,
mai hotărât, mai bărbat.

Un bărbat care ar fi ştiut să încalece
viaţa ca un toreador
pe care nu-l impresionează sângele ce curge
în şuvoi de pe spinarea taurului adus la
acest spectacol nedrept, inegal şi crud.

Aş fi fost tânărul acela care urcă înălţimile
munţilor cu dezinvoltura şoimului ales,
bărbatul care trece marea înot sfidând rechinii
cei blânzi, fără să-l doară deloc depărtările.
Pentru el, oamenii ar fi fost micii lui anonimi
cu care s-ar fi jucat în orele de plictiseală.

Dacă aş fi lăsat pe altul în locul meu să vină
aş fi iubit mai mult femeia decât ideea de,
aş fi înfrânt mai lesne viciul şi pofta de-a muri
încet, precum copacii care nu-şi mai află umbra.

poezie de Nicolae Sava din Insolenţa nopţilor
Adăugat de Ionuţ Popa
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un înger îngheţat: Aura Ion

Cu lacrimi îngheţate pe obraz
A părăsit discret această lume
S-a înaltat la ceruri, n-a mai avut ragaz
Şi n-a lasat aici decât nume.

A fost studenta AURA ION
Un înger cu o minte sclipitoare
O tânără frumoasă, săritoare,
Ce iute s-a urcat în avion.

Nu s-a gândit vreodată ce va fi
Că nu era la prima încercare
Şi de-ar fi fost, nici un ar fi contat
Ca viaţa ce-o salva, avea valoare.

Nu s-a gândit ca poate va zbura
Spre ceru'nalt pentru ultima dată
Şi va lasa aicea pe pământ,
O lume tristă şi îndurerată.

De ce a trebuit să se întâmple aşa
Ce vină a avut, acest înger de fată
Unde sunt cei ce-ar trebui sa iasă-n faţă
Şi să răspundă pentru tragedia întâmplată.

Sunt multe întrebări fără răspuns
Ce ni le punem toţi câteodată...
Şi ca o simplă ironie a sorţii,
Cea care salva vieţi... n-a fost salvată!

poezie de Mariana Simionescu (24 ianuarie 2014), nu e cazul
Adăugat de Mariana Simionescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Siluetă

Pe străzi gălăgioase se arată
Între lumini de seară şi vitrine
O doamnă toată-n negru îmbrăcată
Graţioasă în paşii unor membre fine.

Pielea sa de lapte sclipeşte-n întuneric,
O muzică străbate şi devine mistic
Jocul printre umbre ajunge unul feeric
Iar caracterul sobru dănţuieşte ritmic.

Privesc la o făptură care mă împresoară
Priviri magnetice revarsă asupra mea,
Fusesem un placid până astă seară,
Până n-o văzusem pe-aceea, care-i EA.

Un vals aud cum susură în minte
Acelaşi care demult el mi-o răpise,
Trupul îngheţat căldură acum simte
Plastice trăiri renunţă a fi vise.

O clipă să o simt mult mai aproape
Şi doar să pot s-o ţin de mână,
Ea este îngropată-n ape
Din temeri, lacrimi şi minciună.

Dar doamna mea vine spre mine
Ea s-a întors de dragul meu,
Misterele-i n-au fost în sine...
Decât curajul de-a fi EU!

poezie de Adina-Cristinela Ghinescu din Să ai ce să pierzi... (2007)
Adăugat de Cornelia
Comentează! | Votează! | Copiază!

Englezul, confruntat cu ceva anormal, va pretinde întotdeauna că aşa ceva nu există. Dacă nu poate pretinde asta, se va uita prin acel obiect sau împrejurul lui, ori deasupra sau dedesubtul lui sau în oricare altă direcţie decât cea către el. Dacă, cu toate astea, îl forţezi să privească înspre el, va pretinde deodată că vede acel obiect nu ca ceea ce este, ci ca ceva ce i-ar place să fie.

citat din James Agate
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Oceanul iubirii

Lângă ocean ea stă – cu mâinile lăsate
Privind cum valuri vin şi-apoi cum pleacă toate
Privind la pescăruşii care în zbor plutesc
Privind la doi iubiţi cum mâinile-şi unesc.
Privind cum iahturi vin grăbite de pe drum
Şi singură dorindu-şi să nu mai fie acum
Pantofii ea şi-i scoate, fără ciorapi păşeşte
Respiră adânc şi luna cu ochii o priveşte.
Dar el este acolo şi pe furiş o vede
Cum lucrurile-şi strânge şi-n noapte-apoi se pierde.
Acesta e bărbatul cu mâinile lăsate
Privind cum valuri vin şi-apoi cum pleacă toate
Pe care ea adesea şi fără echivoc
L-a tot văzut în vise cum stă în acel loc.
Şi lângă el se duce şi mâinile îşi ţin
Stând pe nisipul rece şi albicios şi fin.
"Ştiam că o să vii", "şi eu ştiam de-acasă",
Apoi tăcuţi aşteaptă ca soarele să iasă.
Niciunul nu e singur şi nici nu se mai teme
Căci în această noapte iubirea o să-i cheme.

Când vor să fie singuri, unii se duc pe plajă
Se plimbă, adună pietre sau scoici cuprinşi de vrajă
Alţii vor alinare, o mână să ofere
Precum aceştia doi, căci asta-nseamnă avere.

Deci dacă noaptea singur pe ţărmul nisipos
Te plimbi şi cauţi chipul acela luminos
Fie ca cineva de mână să te-apuce
Şi să te ducă-n pragul iubirii ce seduce.

poezie de Karen Gorringe, traducere de Octavian Cocoş
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lumina umbrei de gând

Pe un drum sinuos ce se pierde-n pustiu,
Îţi mai treci, uneori, paşi de umbră de gând
Ce s-ar vrea însoţiţi prin tărâmul neviu
De-o făclie ce n-o să-ţi mai ardă nicicând.

Când ardea, ţi-a trezit, din cărări ce-ai parcurs,
Amintiri ce mocneau sub un jar de trecut,
Jinduit şi dorit chiar şi-n timpul ce-a curs,
Iar acum, că s-a stins, eşti pe drumul pierdut.

N-o mai ai: s-a aprins mai departe de ploi,
Sub un cer mai senin, luminând depărtări
Ce nu-s încă pustii, iar pe-un drum înapoi
Sunt doar picurii ei, arşi în dans şi cântări.

De ştiai s-o păstrezi, ar fi ars şi acum
Cu aceeaşi lumină din umbra de gând
Ce mai plânge-amintiri în parcursul pe-un drum
Sinuos şi pustiu, c-o făclie... nicicând.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Daniel Vişan-Dimitriu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossă trecerii unei vieţi

Se-aud clopote bătând ca un suflet... Noaptea strânge
Într-un pumn mereu plăpând gândul celui care plânge.
Timpul strigă-n depărtări şi se strânge în clepsidră,
Praful se aşterne iar cu secundele-n firidă.
Lin, ceasornicul, bătrân toarce caierul tăcerii...
O bătrână plânge-n prag şi aşteaptă-n faptul serii
De-o zări din depărtări îngerul... E dus de-o viaţă...
În a vremii închisori, singură-i. Ce tristă casă!

Se-aud clopote bătând ca un suflet... Noaptea strânge
Parcă-n braţe prunc flămând care tremură şi plânge.
Pribegie, teamă, dor, plâns şi lacrimă amară...
Traiul nu i-a fost uşor! Mâncau pâine de secară.
Vântul aspru-i biciuia. Focu-n vatră se stinsese
Şi picioru-i sângera. Haina-n coate se rupsese...
Cu migală a cules şi-a trăit din mila lumii.
Totul are-n lume sens... Chiar şi furia furtunii.

Într-un pumn mereu plăpând gândul celui care plânge
Şi adoarme nemâncat, visul steag şi imn ajunge.
Ruga sufletului său este mir, catapeteasmă,
E lumină şi-adevăr, stea din mantia cerească.
Mănăstire şi-a zidit din durere şi din rugă,
La dureri s-a închinat ochiul său să nu mmai plângă.
Spaima nopţilor târzii, teama şi singurătatea
Răsărită-n nopţi cu ger, răsplătită-i cu dreptatea.

Timpul strigă-n depărtări şi se scurge în clepsidră,
Trec spre sângerânde zări paşii risipiţi în tindă.
Mama-ntinde braţul stâng. Braţul drept, ca o câmpie,
Lin alunecă spre ea ca un fulg de păpădie.
Tata, parcă lăcrimând, braţul drept sfios întinde...
Cu îndemnul părintesc, pruncu-n braţe şi-l cuprinde.
Îngenunchi în rugi şi-n vis! Plângi pentru părinţi, copile!
Şi bătrân când ai să fii, dă-le-un strop de fericire.

Praful se aşterne iar cu secundele-n firidă...
Dacă ar mai fi o zi, mama pruncul să-şi cuprindă
În a ceţurilor văi, în privirea lăcrimândă,
Suferinţa ar putea în adânc să şi-o ascundă.
Tâmplele-au albit de mult, în broboadă şi le-ascunde.
Chipu-i are brazde-adânci, genele-s de lacrimi ude.
A uitat mai deunăzi să-şi îmbrace fota, ia,
Fiindcă fata ei purta sfântul nume de Maria.

Lin, ceasornicul bătrân toarce caierul tăcerii...
Bate-n poartă cineva. Cin' să fie-n faptul serii?!
Tare-i frig... Şi a plouat... Ori sunt lacrimi prinse-n barbă?!
"Biata mea măicuţă, plângi?!" fiica mama şi-o întreabă.
"Mamă, m-am întors şi eu. Ion ăl mic... Acum sunt mare.
Să mă ierte Dumnezeu, mult am stat în depărtare!"
Tace... -n gol parcă priveşte. Ce e asta?! Vis e oare?!
Dumnezeu mi-a ascultat ruga-mi cutremurătoare?!

O bătrână plânge-n prag şi aşteaptă-n faptul serii...
"Vezi, băiatul meu cel drag, înfloriţi de-odată-s merii!
Vezi fetiţa mea? Acum, lacătul cel ruginit
Când să-l pui să-nchizi portiţa, îţi urează bun venit!
Dragii mei copii, văd bine, ceasul morţii se grăbeşte!"
Spune mama printre lacrimi şi copiii şi-i priveşte.
N-am fost nimănui povară, sufletul mi-e obosit,
Mama cea de altă dată mult prea mult a-mbătrânit.

De-o zări din depărtări îngerul... E dus de-o viaţă!
Vremuri aspre cu ninsori şi furtuni... Aceiaşi casă,
Vă aşteaptă ca un Sfinx truditor şi de povară...
Prinsă-n ea, acelaşi vis cată iarăşi să răsară.
Ploi şi clopote pe rând au bătut... Ea, în tăcere,
Vă aşteaptă să veniţi să-i lăsaţi o mângâiere.
Vă aşteaptă, dragii mei, toate darurile sfinte
Ce-au rămas - un talisman -, spre aducerile-aminte.

În a vremii închisori, singură-i. Ce tristă casă!
Oh! Trecut-au sărbător... Nimeni n-a mai stat la masă.
Ceasu-n loc de s-ar opri, să vă pot păstra, copile!
Însă timpul nu stă-n loc, este fără de oprire.
Doar un vis mai are mama... Aşezaţi-vă! Mă rog,
Cât mai repede la tatăl vostru, maică, să mă-ntorc.
Voi rămâneţi cu-mpăcare şi uniţi în orice ceas,
Este singura dorinţă, mamă, care mi-a rămas.

În a vremii închisori singură-i. Ce tristă casă!
De-o zări din depărtări îngerul... Căci de o viaţă
O bătrână plânge-n prag şi aşteaptă-n faptul serii.
Lin, ceasornicul bătrân toarce caierul tăcerii.
Praful se aşterne iar cu secundele-n firidă,
Timpul strigă-n depărtări şi se scurge în clepsidră.
Într-un pumn mereu plăpând gândul celui care plânge...
Se-aud clopote bătând ca un suflet... Noaptea strânge...

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ai grijă de tine chiar şi atunci când nu te vede nimeni, mergi drept oricaţi nori s-ar aduna deasupra ta, respiră puternic şi dă vieţii tale sens, iubeşte adânc şi nu face rabat la "calitate", ascultă natura creând momentele magice ale sufletului, alege cauzele drepte pentru care să poţi dărui totul, alină suferinţa şi ţine cont de cei care chiar sunt defavoritaţii soartei, culege zâmbetele atrăgând oamenii cu zâmbetul tău, dăruieşte-ţi inima dar nu uita vreodată că s-ar putea s-o aduni de pe jos, ai încredere în intuiţie atunci când viaţa te pune să alegi şi dă credinţă clipelor ce le străbaţi, fără de care viaţa n-ar avea valoare.

Sorin Şomandra
Adăugat de Sorin Şomandra
Comentează! | Votează! | Copiază!