Cântec de chef

Mai adu-mi vin. Singurătatea-mi îneacă gâtul ca un praf.
Şi să-mi aduci pe cel mai oacheş ţigan, de colo, din taraf,
Să beau cu el şi-apoi să-mi cânte.
Să-mi cânte mult, cu ochii-nchişi
Romanţe de pe vremea-n care fecioare anemice, blânde,
Plângeau iubiri aeriene sub floarea albilor caişi.

Ce negru eşti, ţigane, şi ce vioară veche...
Să nu-mi cânţi după note, să-mi cânţi după ureche
Şi să te-nalţi pe vârfuri cu fiecare notă
Şi ochii-nchişi tot timpul. Am bani străvechi, de aur...
Şi-s vesel, măi ţigane, căci semeni a balaur
Cu labele în ghete şi coada-n redingotă.

Tu ai iubit vreodată? de ce-ai iubit ţigane?
Avea ochi albi şi umezi ca miezul de castane
Şi buze ca măceaşa şi sânii tari ca piatra?
Şofran avea pe pielea întinsă pe obraji
Şi bani de fier cu toartă, în salbe, pe grumaji
Şi-n sânge focul aprig cu care creşte şatra?

Te-ai îmbătat ţigane, dacă începi să plângi,
Îţi tremură vioara căci simte cum o strângi
Şi-arcuşul ţi se-ndoaie, în mână, că-l frămânţi
De ce-ai iubit, ţigane? De ce nu vrei să mori?
Eu nu plâng. Bea ca mine şi spânzurăte-n zori...
Dar nu. Tu ai vioara şi tot mai poţi să cânţi.

poezie celebră de Tudor Muşatescu din Doresc ca micile mele rânduleţe (2003)
Adăugat de Simona Enache
Votează! | Copiază!