La mijlocul lacului, malurile au disparut cu totul sub perdelele ploii. Nicio linie, niciun punct de reper dincolo de marginea bărcii. Doar cenușiul aerului pigmentat de stropii de ploaie și valurile, liniștite acum, care dădeau impresia că vin de nicăieri. Până și înaintarea noastră părea fără țintă. Eram pur și simplu acolo, unul lângă altul, în țârâitul adormitor al ploii, la ceasul unui apus rece ca solzii de pește. Iar când întorceam capul, vedeam chipul unei femei care zâmbea vag - fericită, ai fi zis - un chip șiroind de lacrimile acelea neîntrerupte pe care cerul i le vărsa pe obraji. Înțelegeam acum că așa își trăia ea viața de după viață. O călătorie domoală, fără un țel vizibil, dar marcată de un sens simplu și profund.
Andrei Makine în Femeia care aștepta
Adăugat de Simona Enache

Comentează! | Votează! | Copiază!
Citate similare

Femeia puternică
Poem dedicat dnei Rodica Galescu
Eram o tânără frumoasă
Cu o ochii verzi și pielea de mătase
Nu știam ce inima îmi pregătea
Nu știam ce voi putea comunica
Eram singură și poezia devenise aliatul meu
Un aliat fără de care azi nu aș fi fericită
Era un zid fără de opreliști
Era un mod prin care mă salvam
Copii îmi dădeau speranța
Și viața mea avea un sens
Eram o femeie fericită
Aveam aproape totul
Eram o ființă preaiubită
De cei ce îi purtasem în pântece
Aveam acum un loc mai bun
Aveam o viață lungă și frumoasă
Iubitul soț m-a părăsit
Când lumea noastră ne era mai dragă
Singură am izbutit și am crescut cei trei copii
Ce astăzi îmi sărută mâna
Și îmi respectă dorul permanent
De tot ce am avut vreodată,
De iubirea lui necondiționată
Și de iubita mea fiica ce timpuriu ne-a părăsit.
Acum când stau de vorbă cu tine, fiică dragă,
Mă-ndrept cu pașii repezi și-ti transmit
Că viața toată te-am simțit aproape
Că în momente critice tu m-ai susținut
Te iubesc, iubită fiică...
Frumusețe de necuprins
Înțelepciunea ne îndeamnă
Să fim mai buni și preaiubiți.
poezie de Ileana Nana Filip
Adăugat de Cornelia Georgescu

Comentează! | Votează! | Copiază!
Când mintea este liniștită ca un lac fără valuri, atunci poți privi în interiorul ei și poți să percepi adevărata ta identitate, dincolo de orice convingeri care credeai că te definesc ca om. Când ajungi acolo, o să știi că nu ai nicio limită, nimic din ceea ce reprezintă personalitatea ta nu este real și totul este doar o "invenție" a minții. Tot ceea ce îți este acum dificil sau imposibil o să îți devină simplu și posibil după o asemenea incursiune dincolo de minte.
citat din Marius Simion
Adăugat de George Aurelian Stochițoiu

Comentează! | Votează! | Copiază!

Moartea, un fluture alb
vine din umbră și mușcă
din marginea urmelor
așa îmi amintesc moartea lui tata
iarna ieșise din drepturi
tata mă ținea strâns de mână
ca și când ar fi fost
ultima atingere
rece
ca un fel de liniște
dimineața
mult prea devreme
prin care oamenii trec
urcă și coboară
dintr-un autobuz
de transport local
ajuns la capăt de linie
de fapt fiecare
are propria liniște
a lui tata arăta ca un cadavru
nu că aș fi vrut să vorbesc urât despre tata
dar motivul cuvântului meu era disperarea...
acum îmi dau seama cum arăta
la ora în care liniștea lui
ca o cremă hidratantă
se întindea înspre ochi...
pielea îi mirosea a fum
stăteam unul lângă altul
și ne priveam zâmbetul
arcuit între buze
dăruit doar seara la culcare
părea trist și nu vorbea
niciodată despre nimicuri
trăia într-o lume
numai a lui
până în seara în care
conspirativ îmi trase cu ochiul
(sub care parcă șerpuia un drum)
ascultă, mi-a zis
așează-ți capul pe pernă și
privește fluturele acela alb
care mănâncă lumina din lampă
până adormi
eu o să arunc o privire
în spatele ferestrei să văd
dacă mai plouă că tare
e-nfundat înspre apus...
și-am adormit
dimineața aerul călduț
îmi înfășura trupul
ascuns între palme
simțeam o stare
de sufocare și teamă
am deschis geamul și
m-am uitat
dincolo gardul
o femeie întindea o cămașă
ceva mai încolo două ciori
strângeau între aripi depărtarea
poate neputința din mine
nu m-a lăsat să
mă uit prea mult
m-am ghemuit lângă patul lui tata
am închis ochii și l-am strigat...
undeva în copilul din mine
zbura un fluture alb
lăsând o dâră
un fel de drum
pe care
oamenii plecau...
îmi părea cel mai trist lucru
aș fi vrut să strig
dar pentru că acolo
erau prea multe umbre și
locul devenea tot mai strâmt
fluturele o zbughi înspre lumină
abia atunci am văzut păsările negre
ciugulind din marginea soarelui...
de dincolo pătrundea mult frig...
poezie de Teodor Dume din Carte: moartea, un fluture alb. Editura: Pim Iași
Adăugat de Teodor Dume

Comentează! | Votează! | Copiază!
Spre celălalt mal
Înotam amândoi în mijlocul fluviului,
de parc-am fi vrut să fugim dintr-un tărâm fără nume,
spre un alt tărâm fără nume, al libertății.
O noapte de smoală, fără lună...
Gândul acelui spațiu imens de apă,
gândul că sub noi se întind atâtea adâncimi tainice,
înfricoșătoare ne dădea fiori și ne mâna, fără odihnă, către înainte.
Înotam spre bezna unui mal pe care ni-l indica doar pâlpâirea
unor lumini galbene, probabil niște case, în care putea să nu mai
locuiască nimeni; case abandonate sau case cu stăpâni defuncți,
în care lumina mergea chiar și după moarte,
în care becurile gălbui ardeau nestinse de nimeni, ca niște
ochiuri de far, până când, exilați din propriile răni, ar fi ajuns
secătuiți de puteri, cu mâinile întinse la ele și s-ar fi salvat
cu un codru de pâine tare ca lemnul în odăile acelea simple
și pustii, din bârne.
Se mai apropia de noi câte unul ce părea grănicer,
îmbrăcat însă civil, stând oficial, în picioare, într-o barcă
prăpădită, care lua apă: "Ați depășit de mult geamandurile de siguranță,
sunteți pe cale de a depăși apele teritoriale ale propriei dumneavoastră
existențe, eu nu vă mai spun nimic, de acum sunteți pe cont propriu!"
Ultimele cuvinte abia le auzeam, căci se scufunda demn, în picioare,
în prăpădita aia de barcă, în mijlocul unui fluviu care ne
amețea cu parfumul lui de apă verde și dulce.
Înotam fără să vorbim. Uneori ne atingeam sau ne atingeau
valurile unul de altul.
Noroc cu corul acela discret de copii,
altfel, pluta pescarului ce dormea ar fi intrat, fără știre, în noi.
Noroc cu copiii; cântau pe nas ca niște diaconi, sau cum s-or numi
ajutorii ăia de popi care cântă mereu cu ei. Pescarul dormea
cu o sticlă goală lângă el și la căpătâiul lui cântau vreo cinci copii,
sub pânze croite din vestoane militare groase, întinse slab în sfori.
Le străluceau bumbii în noapte. Înotam spre luminițele acelea
gălbui și câte un pește sfârtecat mai trecea lin pe lângă noi,
cu câte un pui de vultur adăpostit ca într-un cuib în miezul
cărnii roșii, ferfenițite. Algele începeau să se ridice de sub ape
ca niște păduri lacustre, cu plante groase, unduitoare.
Ne strigam obosiți în mijlocul fluviului, începusem
să ne auzim tot mai slab...
poezie de Dragoș Niculescu din Săniile adâncului (1999)
Adăugat de Dragoș Niculescu

Comentează! | Votează! | Copiază!
Vibrațiile ploii
Vând insomnii
Și turnuri de ploaie,
Eventual schimb pe un suflet ușor.
Te privesc de atâta vreme cu ochi tandri,
Ai venit
La marginea ploii
Să mă crești ca pe o floare.
Mă văd zburând ca un miros
De pâine caldă
În emoția toamnei.
Vibrațiile ploii
îneacă o floare.
În nori
Vine îmblânzitorul de furtuni.
Cei ce pierd încă o noapte în ploaie,
Răsfoiesc mica publicitate,
Frunzărind scheletele florilor uitate
în fața gării.
Inventează un tren numit dorință
Până la următoarele flori rămase
În viață.
La sfârșitul ploii,
Am simțit în rugăciune soarele venind
Din ceruri curate.
Umbla sfios în rugăciune
Să nu se piardă de mine.
Am adormit cu noaptea la căpătâiul lui.
Mă vedeam zburând ca un miros de floare crudă
În emoția primăverii,
poezie de Camelia Oprița din Universul Iubirii
Adăugat de Camelia Oprița

Comentează! | Votează! | Copiază!

Amintire din copilărie
O după-amiază rece și înnorată
de iarnă. Elevii
studiază. Dincolo de ferestre,
stropii ploii monotone.
Pe un panou sunt înfățișați
Cain fugar
și Abel zăcând mort,
nu departe de o pată de sânge.
Magistrul, cu voce puternică și cavernoasă,
tună și fulgeră, un bătrân îmbrăcat sărăcăcios,
uscat, cu pielea galbenă,
care ține în mână o carte.
Iar corul copiilor
psalmodiază lecția:
"o sută ori o sută, zece mii,
o mie ori o mie, un milion."
O după-amiază rece și înnorată
de iarnă. Elevii
studiază. Dincolo de ferestre,
stropii ploii monotone.
poezie de Antonio Machado, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim

Comentează! | Votează! | Copiază!
Pergament
Am rămas într-o lacrimă verde
pe când eram cu Dumnezeu
în brațe.
Ea mă lăsase demult
la marginea unei livezi
fără de fructe din care oamenii plecau în stoluri mari
și se prefăceau în curcubeu
până unde ne vedeau ochii
și ne treceau crestele
ca dinții fierăstrăului Timp
ori ca și cum nici n-am fi fost decât
într-o lume a noastră fără de sine
mare cât Soarele și Luna și tot ce-ar fi putut să existe
de la Facere și care acum
se strângea încet într-un punct
cât o lacrimă verde,
cât Pământul cel mic,
Iartă-mă, Doamne!
poezie de Daniel Bratu
Adăugat de Cornelia Georgescu

Comentează! | Votează! | Copiază!

Tăcerea cuvintelor
Mi-am închipuit tristețea... o romantică corvoadă,
Avea părul strâns, codițe, vorbea singură pe stradă
Nu zâmbea, nu avea farduri, palidă, neîngrijită,
Parcă nu știa de sine, părea foarte chinuită
Mi-am închipuit iubirea, strălucea, o stea în noapte
Era cer senin întrânsa, erau zâmbete și șoapte,
Iar pe chip, bujorii vieții o-nroșeau fără să știe,
Părea fără nici o grijă, părea sinceră și vie
Mi-am închipuit durerea, nici un zâmbet... o grimasă,
Era toată frământare, nu părea că îi mai pasă,
Se chircise înăuntru într-o disperare mută,
Dintr-o fostă frumusețe... ajunsese doar o slută
Mi-am închipuit un suflet care le-a trăit pe toate,
Devenise ca o stâncă, unde vântul nu răzbate,
Iară lacrimile ploii îi păreau o mângâiere,
Era sufletul din mine... poezie și tăcere
poezie de Adi Conțu
Adăugat de Cornelia Georgescu

Comentează! | Votează! | Copiază!
Lacrimi
Nu pot să mă opresc,
Plâng fără-ncetare,
Mi-e foarte dor de tine,
Știi doar cât te iubesc.
Îmi vine să te strig,
Să mă audă zborul,
Îmi vine să alerg,
Să scap acum de dorul
Ce mă-nconjoară.
Lacrimile-mi curg șuvoi
Pe față, pe piept, pe picioare;
Asemeni unui cotoi,
Colind strada cea mare,
Fără țintă.
Apa-mi ajunge la gleznă,
Genunchii-mi sunt umezi și reci,
Nisip e în suflet și beznă
Din ziua în care
Ți-ai propus să pleci.
Gâtul mi-e în apă acum,
Mă târâi pe vârfuri și tac;
Nimic nu mai seamăn-a drum
Și gânduri îmi zboară pe lac.
Alerg din vis și chipul tău
Mi-apare ca prin ceață,
Un simplu sărut mi-ai dăruit
Și m-am trezit la viață.
Lacrimile înecat-au
Gândurile mele-ntregi
Și mă simt, în lipsa ta,
Ca o slugă între regi.
poezie de Claudiu Toma
Adăugat de Adelina Stoleru

Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *
poate nu ne mai încape cerul,
iubitul meu,
de aceea am intrat
în carcasele astea de tină și scuipat,
poate nu ne mai ține
nicio rătăcire de cometă
greutățile gândului,
de aceea stăm cu ele în geamantane
lângă uși pe care nu se pleacă.
și poate
am greșit dumnezeul,
am nimerit unul care nu iartă,
care ne-a înfipt pe veșnicie în viață,
insecte moarte, frumoase,
în cutia de lemn
a unui copil de clasa a șasea.
poate nu mai avem
lacrimile acelea în formă de aripi
care spălau în zburare
tristețea galaxiilor
pe care
noi, planete fără timp,
le lăsam în urma tuturor sentimentelor.
poate ne lasă și pe noi cineva
să murim...
poezie de Corina Dașoveanu
Adăugat de Cornelia Georgescu

Comentează! | Votează! | Copiază!
Singur în ploaie
Aș vrea să fiu singur, singur,
Să-mi aud gândurile cum țipă la mine,
Sufocate de greaua mea indiferență,
Să-mi aud bătăile inimii nebune
Ce mă-ntreabă idilic: vrei să trăiești?
Să-mi ascult sângele
Cum se scurge printre vene,
Cu aripile luate dintr-un fir de vânt
Purtând cu ele purpura vieții,
Desprinsă din amurgul unui cer.
Aș vrea să fiu singur, să fiu al ploii
Al ploii din mine, al ploii din noi,
Să gândesc în picuri de rouă
Să respir picuri de ploaie
Să m-ascund într-un picur de ploaie.
Aș vrea să mă numesc fiu al ploii și să cad:
Să plutesc adesea peste însetate simțuri,
Să răscolesc setea cu un cârlig de argint
Și să dau tuturor un moment de respiro.
Aș vrea să fiu singur, în ploaie:
S-ascult cum cade peste sufletul
Ce nici măcar umbrelă n-are.
Să mă visez un strop de ploaie:
Căci e mai simplu, mult mai simplu
Să simt și să vibrez,
Să le desprind înțelesurile,
Să le ascult muzica,
Să fiu eu însumi harpa lor de vis.
N-am reușit, trăiesc încă un eșec:
Nu pot să fiu picurii ploii,
Nu pot să m-ascund într-un bob de rouă
Căci nici ploaia nu m-ar crede.
N-am reușit să fiu decât... o ploaie,
O ploaia searbădă și tăcută,
O ploaie insipidă de cuvinte.
poezie de Gheorghe A. Stroia (25 august 2010)
Adăugat de dory58

Comentează! | Votează! | Copiază!

Orizonturi
despic o linie în patru
să aud tăcerea cum
usucă cuvântul
ca o arșiță
fără zi
în care
nu vine și nu
pleacă nimeni
în spatele umbrei
stau pașii rânduiți
pe mijlocul drumului
gata de fugă
acolo unde se rup
marginile zilei
sunetul rămâne surd
ca o zbatere lăuntrică
liniștea doarme ascunsă
într-o privire
doar iarba respiră din întinderi
pentru a nu-și pierde culoarea...
cerul sfârșește dincolo
de marginea în care nu
locuiește nimeni...
singurul loc în care și privirile tac
poezie de Teodor Dume
Adăugat de Teodor Dume

Comentează! | Votează! | Copiază!

Poftă bună cine urmează
Doamnelor și domnilor
nu-i nicio noutate
Se poate trăi
și fără Eminescu
și fără Creangă
fără Caragiale însă
viața
pur și simplu
n-are niciun sens
Nu mai vorbesc
de
Bacovia
Arghezi
Blaga
Barbu
Sau
pleiada
celor care respirau prin poezie
Labiș
Nichita
Sorescu
Tomozei
Ursachi
Romanescu
Păunescu
Totuși
nu-mi pasă
de
nimicurile
voastre
capitale
Mănânc
și
vă suflu
totul
c-un
haiku
poezie de Costel Zăgan din Ode gingașe (2018)
Adăugat de Costel Zăgan

Comentează! | Votează! | Copiază!

Suflet
Drumul vieții cu vorbe goale l-am pietruit și cu desculțe palme și-n spini
mi-am răstignit un gând
De cer mi-am legat un nod din minte ce-n el am pus o arcă, gândind că
nimic nui fără de sfârșit
La captul unei zile am pus o dimineață fără nici un răsărit și-am pus
neliniști cu cerul unui apus
Acum îmi beau otrava din paharul unei clipe care nu mai este, decât
o răvășire vărsată în inima momentului, de mult trecut
Acolo, da, ai fost, o rază din nesfârșitul unui alt început și clipa când tu mi-ai spus
nu trece dincolo de tine că te pierzi
Am răsucit căderile unui timp și-am întors ceasul unei singure clipe, și-atunci
s-au deschis toate cerurile dispre sfârșit
Din colțul unui ochi a căzut o lacrimă pe masa tăcerii unde împărțirea
a fost neegală și totul s-a întors
Am întrebat o lume, și o alta, si o alta, care demult au tot trecut și ele au strigat
nimeni nu poate fi din nou, decăt ce-a fost
Atunci am cerut ca sufletul să-mi fie răstignit, pe-o ramură de spini
poezie de Viorel Muha (iunie 2015)
Adăugat de Viorel Muha

Comentează! | Votează! | Copiază!
Gândul vulpe
Îmi imaginez acest moment în pădure, la miezul nopții:
Există-acolo ceva viu,
Dincolo de singurătatea ceasornicului
Și-a acestei pagini albe pe care se mișcă degetele mele.
Prin fereastră nu se vede nicio stea:
Ceva încă mai aproape,
Deși mai întunecat,
Se strecoară-n acea singurătate:
Rece, delicat ca zăpada nopții,
Botul unei vulpi atinge lăstarii și frunzele;
Doi ochi sunt călăuzele mișcării care chiar acum
Și iarăși acum, și acum, și acum
Înscrie urme discrete de pași pe zăpadă
Printre copaci și, obosită, o umbră
Subțire atinge-un buștean și-n vizuina
Unui trup care are îndrăzneala să iasă
În luminiș, un ochi,
Ceva verde care se tot adâncește, se lărgește,
Strălucitor, încordat,
Preocupat de propria-îndelnicire
Până când, o instantanee, înțepătoare duhoare de vulpe
Penetrează ocnița neagră a unui cap.
Pe fereastră nu se vede încă nicio stea; ceasul ticăie,
Pagina este printată.
poezie de Ted Hughes din The Hawk in the Rain ( Uliul in ploaie) - 1957 - The Thought-Fox (Gândul vulpe) ' is probably the mo, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim

Comentează! | Votează! | Copiază!

Când
m-am căsătorit eu cu o femeie pe vremea lui ceaușescu
eram utecist fără voie tovarășii
s-au gândit să mă bage și în partid abia am scăpat pe motiv
că la vremea aceea pictam nuduri de femei fără cap
care de altfel s-au vândut foarte bine (?!)
și atunci și după căsătoria de-atunci care nu
mai dăinuie și în zilele noastre - o altă
femeie mă ține acum în viață cu capul
pe umerii mei
poezie de Traian Abruda
Adăugat de Cornelia Georgescu

Comentează! | Votează! | Copiază!

Sufletul meu - Cal priponit în soare
La marginea unui sat
Cai priponiți la soare
Un singur om
Străin
Tăcere.
M-am apropiat de el pe furiș
Un ochi îi plângea
Iar celălalt nu vedea
De ce îți plânge doar un ochi
L-am întrebat ca un copil.
Pentru că nu mai am decât un suflet, mi-a răspuns.
Pe celălalt l-am dăruit unei femei
Care nu avea
Și pe care am iubit-o doar pe jumătate.
Acum rătăcesc prin lume și caut Să vindec sufletul rămas călător
De sufletul nepăsător
Al Ei.
A adăugat străinul ciudat
Cu două suflete, dar singur.
Până atunci eram convins
Că lucrul cel mai grav pentru un om
Este să-și piardă sufletul.
De fapt, e mult mai grav să pierzi
Perechea lui
Rămânând ca un cal priponit în soare
La marginea unei lumi
Nicăieri.
poezie de Marius Robu
Adăugat de Cornelia Georgescu

Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu mai eram
nu mai eram în nicio logică.
în nicio durere,
în niciun sărut.
atârnam ca niște terminații disperate
să-și găsească finalul.
întunericul părea sigur pe el.
dragostea ignorată, într-o formă perisabilă,
degrada cuvântul până la alt înțeles.
ne trebuia un nod la capete
pentru alcătuirea unei singure priviri,
gata să vadă neplecarea noastră
din pietrele sparte.
era un da, conectat înăuntru,
era un da fără timp.
poezie de Oana Frențescu
Adăugat de Cornelia Georgescu

Comentează! | Votează! | Copiază!

Întunericul stelelor
Am aflat că noaptea-i o nemărginire
Când privirea Lunii fața-mi lumina
Și-mi șoptea că cerul este-o amăgire
Plină de-ntuneric, fără nicio stea.
N-am crezut ce spune, căci vedeam pe cer,
Mii și mii de stele cum, strălucitoare,
Își doreau să fie-al nopților reper
Prin luciri complice și atrăgătoare.
M-a privit mirată, m-a privit intens,
M-a privit străină și îndepărtată,
Mută în uimire, cu un gol imens...
A plecat. Lumina-i nu se mai arată.
Cerul este negru, noaptea fără vis,
Fără ea, pe boltă, nu e nicio stea:
Totul e-ntuneric, totul e abis
Făr-a ei lumină, fără Luna mea.
poezie de Daniel Vișan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu

Comentează! | Votează! | Copiază!

Acum ne merităm
Acum putem să ne,, iubim", nu ne-a mai rămas nimic de împărțit,
Nici ani, nici clipe, nici ură, nici iubire și nici... viață!
Și nici nu e târziu, când aveam totul, părea prea devreme,
Acum nu mai avem ce poseda, nu mai poți să-mi aduci nicio acuză,
Acum nu mă mai poți acuza de prea multă posesivitate,
Acum a mai rămas prea puțin din... Noi, nici anotimpul nu ne mai vrea,
Acum ne bate toamna-'n tâmple, nu mai avem nevoie de... sărutări în noapte,
Acum ne cântă moartea-'n șoapte, degeaba încercăm să ne auzim,
Acum ne e strigătul prea departe, în curând se face noapte,
Acum iertarea pare venită prea târziu, nu ne mai e folositoare,
Acum... chiar și speranța se lasă ucisă printre strofe și cuvinte,
Acum nici amintirea nu ne mai leagă sufletele și așa stinghere,
Acum putem să rătăcim la infinit, nu ne-am iubit când trebuia,
Acum degeaba lăcrimăm, lacrimile sunt prea seci, nu-și mai au rostul,
Acum se-'ntorc timpurile să ne amintească de viața fără Noi,
Acum nici o ploaie nu va curăța ura ce ne-am împărțit-o-'n suflet,
Acum poate să fie o secetă de nesfârșit, o merităm deplin!
Acum ne merităm...
poezie de Mihai Marica
Adăugat de Cornelia Georgescu

Comentează! | Votează! | Copiază!