Mister de beznă

O ceaţă deasă mi s-aşează peste ochi,
Ei se mişcă haotic căutând, dar fără rost.
O lumină, o mişcare, puţină culoare
Dar nu, mă aflu într-o beznă îngrozitoare.

Pătrunsă-n necunoscut, bâjbâi pe nesimţite.
Ia-mă de mână, de parcă-ar fi o plimbare,
Prin parcul unde domneşte doar mirare
Şi-n care misterul nu stă la pândă pe-ocolite.

Atunci vedeam misterul, dar nu-l înţelegeam,
Îl simţeam în spate, gândirea mi-o îngheţa
Acum însă mă înconjura, inima abia-mi bătea,
Simţul cel mai de preţ îmi fura.

Stătea în faţa mea, când nu-l puteam vedea
Aproape că-i simţeam arzând pe piele,
Privirea lui flămândă, nebună.
Ţeapăn mă fixa, întunecat şi fără inimă.

poezie de A.I. Raluca Băceanu (8 februarie 2011)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mai aproape

Mai aproape de casă
într-o inimă
incandescenţi suntem
şi ne creştem sângele peste ochi
peste zboruri fără aripi
şi ne doare ţărâna cu doruri
de unde se nasc
inimi
de unde ne chiamă
străbunii...
Mai aproape de inima unui om
când ne doare chemarea
sângelui...

poezie de Sofia Dobre din Albumul cenaclului buzoian prin corenspodenţă "Prietenia" (1977)
Adăugat de Girel Barbu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sunt mult mai dură acum. Înainte mă simţeam aşa izolată şi singură; puteam să mă aflu într-o încăpere plină de oameni, însă ceva mă făcea să mă simt foarte singură. Acum mă simt iarăşi iubită.

citat din Siobhan Donaghy
Adăugat de Veronica Şerbănoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Niciodată nu am avut răbdare să mă ascult

întotdeauna am fugit de mine, de acuzele pe care puteam să mi le aduc
şi ori de câte ori mă certam, un ocean de furie se isca în mine
de aceea nu puteam să mă aud eram prea multă gălăgie

până când, ceva în mine s-a rupt. nu mai vedeam şi nu mai auzeam
eram tot mai departe de acel eu gălăgios şi în sfârşit
puteam să mă aud. puteam să mă tac. puteam să mă ascult

gălăgia din mine încerca să se caţere, să mă ajungă
mă ridicam, aşa ţintuit cum eram, mă ridicam pe marginea tăcerii
şi în sfârşit simţeam că sunt liber. mă simţeam curat

m-am aplecat şi mi-am sărutat ghizdurile sufletului
şi buzele mele au simţit gustul lacrimilor
cât de însetat eram. cât de îndepărtat am fost. cât de ostenit sunt

acum pot să-mi trag sufletul. să-l ajut să urce la lumină. Hai suflete!

poezie de Costel Macovei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Stampă

Doar în mintea-mi adormită
Doarme-o pasăre rănită,
I s-a frânt urma pe cer
Într-un zbor morţesc, stingher…

Şi-n cuibarul meu de somn,
Unde gândurile cresc,
Se întrupă într-un Domn,
Zborul ei cel păsăresc.

Doar în mintea-mi amorţită,
Fără aer, fără zbor,
Zace pasărea rănită,
Fără rănile ce-o dor.

Fără un soroc de ceaţă,
Fără pene şi puf pur,
Doarme o întreagă viaţă
Pasărea, somnul ei sur.

Într-o pasăre de ceaţă
Dorm şi eu sonul meu, sur,
O păpuşă fără viaţă,
Sângerând ca şi un mur.

Într-o pasăre de ceaţă
Se rostogoleşte zarul
Cu a şaptea, (în sus), faţă,
Prevestind, parcă amarul…

Păsării, rănite-n cerul
Gurii, cea de rugăciune,
Zugrăvită cu misterul
Sfinţilor din altă lume.

În găoacea-i, carteziană,
Gândul meu, în coajă tare,
Nu devine, este hrană
Pentru păsări viitoare!

poezie de Ioan Jorz din revista "Interferenţe"
Adăugat de Ioan Jorz
Comentează! | Votează! | Copiază!

Himera

Mă obsedează lipsa ta, de azi pentru mine eşti o fantomă,
Aşa mi-a fost scris, nevoit am fost să stau la mâna sorţii.
Te simt pe undeva, simt inegalabilă, unică a femeii aromă,
Ai fost o stea pentru mine, astăzi pierdută în întunericul nopţii.
Reuşeşti cu mare succes, minţile să-mi iei, lipsa-ţi parfumeze misterul,
Mă plimbi unde vrei, astra ce încă de nas reuşeste să mă ducă,
Si uit amănuntul că tu nu mai eşti, decât stâpânâ acolo unde e cerul,
Însă nu mai pot da înapoi, să accept adevărul, tu eşti doar o nălucă.
Timpul în care pe braţe te-am purtat, e dus şi parcă a ţinut doar o clipită,
Deşi mi-aş fi dorit mai multe vieţi de om langă mine, cu mine să steie...
Recunosc, de ceva n-am scăpat, pentru mine-ai rămas, o dulce ispită,
Adevăr şi minciună, tandreţe şi ura, iubire şi circ, şi toate într-o fină femeie.
Un foc mă cuprinde, îi simt căldura ce arde, dar mai simt cum şi rece se duce,
În nopţi fără stele, sub nori cenuşii, venit de niciunde, după timp se ascunde,
E visul ce de ani îl visez, lovit cu piciorul, ce alţii ar da orişice să-l apuce,
Şi paşesc fără sens, când la deal când la vale, cu direcţii precise spre un sigur niciunde.
Şi bâjbâi în noapte, trec degetele prin praf, langă pat e ceva pus pe o veche noptieră,
E o hârtie, un bilet ce se vrea, lămurească misterul, făcând din adevâr o posibila veste.
Îmi deschizi triştii ochii, de-l citesc lămurit o să fiu, timpul să nu-l pierd, urmărind fârâ rost o himeră,
Să închid cazul ce-i deja aproape clasat, să mă mulţumesc ce odat-am trăit, o frumoasă poveste.

poezie de Gică Jalba‎
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Prefer să ştiu că lucrurile sunt misterioase, fără a dori să le desluşesc misterul. A-l pătrunde, misterul, nu înseamnă a înţelege "mecanica" lui, ci a trăi într-o permanentă stare de mirare. În "Culoarea purpurie", Shug spune un lucru care îmi merge la inimă: "Mai mult decât orice, lui Dumnezeu îi place admiraţia." Nu ştiu dacă lui Dumnezeu îi place să fie înţeles, dar cu siguranţă îi place să fie admirat.

Silvia Velea în Memoriile păsării Phoenix (2020)
Adăugat de Silvia Velea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pe 10 mai 1996, eram în "Zona morţii", pe Muntele Everest şi îmi aduc aminte că muream. Frigul mă anesteziase şi simţeam cum îmi pierd cunoştinţa. A doua zi, când a răsărit soarele, m-am întors din morţi şi am deschis ochii. Acesta este un mister pe care nu-l voi înţelege niciodată. Aveam mâinile îngheţate, nu puteam să deschid ochii, eram aproape orb, picioarele nu mi le mai simţeam şi nu mai mâncasem de trei zile şi nici apă nu mai aveam de două zile. Mă rugam să se întâmple ceva, voiam un semn divin, dar încet, încet, mi-am dat seama că nu voi scăpa cu viaţă din asta. În timp ce se apropia seara, mă resemnasem, şi tot ce mai puteam să fac era să îngenunchez şi să aştept să mor.

Beck Weathers în Ziua în care am murit
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mijanca

Cât a durat mijanca?
Nu foarte mult se pare,
Întâmplătoare banca,
Şi-o zi întâmplătoare...

Întâmplător treceam
Prin parcul ăla "joi",
La tine mă gândeam,
Dar m-am lovit de voi...

Ştiu că ne-am despărţit,
Dar faptul c-ai negat,
Că tu m-ai fi minţit,
Sau m-ai fi înşelat,

Este o crimă, este...
Ai murdărit iubirea,
Ai zis: "-Să trecem peste!"
Şi ţi-ai întors privirea.

Ai socotit că-i musai
Să trec peste şi eu,
Tu trecuseşi de mult,
Iar teatrul era greu.

Ştiam de ceva vreme,
Dar nu aveam dovezi,
Deci nu-mi aşterne vorbe
Ce nici tu nu le crezi.

În ziua aia rece,
Zi de iarnă târzie,
Simţeam cum timpul trece,
Dar nu îmi treci tu mie.

Mă tot uitam la voi,
Acel copil naiv
Ştia de mult de noi,
Acum îţi e captiv...

Posibil, ai jucat
Acelaşi rol mişel,
Laşi spectator pe mine,
Faci spectator pe el...

Măcar m-am lămurit,
Îmi tot băgam negare,
Gândeam că sunt minţit,
Acum văd şi cu care...

Puteam fi mult mai bine,
Prin parc, ziua de "joi",
De te vedeam pe tine,
Dar v-am văzut pe voi...

poezie de Vlad Bălan
Adăugat de Andrei Vlad Balan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Prea multă ceaţă

E ceaţă, genul acela intens de ceaţă
În care se pierde mult chiar din... speranţă
Şi caut, tot caut un licăr de lumină
Mă agăţ de speranţă... doar ea mă alină.

E ceaţă extinsă, la oras si la ţară
E ceaţă în cap, e ceaţă şi-afară
Din cauza ceţii ne dăm cap în cap
E lipsă de lumină şi-i mare handicap.

Rătăcim bezmetici, că-i ceaţă în ţară
Unii rătăcesc frustraţi şi pe-afară
Se agaţă de câte-un licurici crezând că-i lumină
Uitând că aceştia au viaţă puţină.

Ce-i ce creează lumină.... înţelepţii
Nu încap de cei ce au alte concepţii
Şi care, din tristă întâmplare, oare?
Formează acea clasă.... conducătoare.

Şi zilnic această clasă ceaţă sifonează
O ceaţă ce pare din ce în ce mai deasă
Iar noi, noi nu mai vedem ce-i bine
Şi asta face să mă cert eu şi cu tine

Iată, e multă orbecăială că-i smog
Produs de-un sistem intens demagog
Şi caut, tot caut un licăr de lumină
Mă agăţ de speranţă... doar ea mă alină.

poezie de Ionel Popa (5 decembrie 2013)
Adăugat de Ionel Popa
Comentează! | Votează! | Copiază!

Uriaşul

uriaşul stătea în sufrageria mea
pe fotoliul din spatele meu
senzaţia că sunt privit
cobora până în vârful degetelor
oprite nehotărât deasupra tastaturii
să fie" v" sau "m" sau "i" sau "u"
uriaşul mă privea fără tăcere
nu spunea nimic nu fredona nu mormăia
din el se desprindeau sloiuri care
pluteau spre mine în lumina filtrată prin jaluzele
afara ziua se zbătea prinsă în capcana unor crengi
nu le vedeam dar simţeam cum
păsările erau încremenite într-o scriere pe cer

am respirat eliberându-mă
uriaşul plecase
doar urmele unor tălpi

atunci să fie "u"

poezie de Simion Cozmescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Era numai labirintul nesfârşit al copacilor acoperiţi cu muşchi, unde era atât de linişte încât îmi ţiuiau urechile. Era întuneric ca în amurgul unei zile înnorate, cât să vezi că nu era numic de văzut. Alergam prin întuneric fără ţintă, căutând, căutând şi iar căutând, devenind din ce în ce mai înverşunată odată cu trecerea timpului, încercând să mă mişc mai repede, deşi viteza mă făcea mai împiedicată... Apoi visul meu ajungea într-un punct - simţeam că urmează acel moment, dar nu reuşeam niciodată să mă trezesc înainte să înceapă - în care nu-mi mai aminteam ce anume căutam. Atunci înţelegeam că nu era nimic de căutat şi nimic de găsit, că nu existase nimic altceva în afară de pădurea acasta goală şi înfricoşătoare, şi că nu va mai exista niciodată nimic pentru mine.

Stephenie Meyer în Lună nouă
Adăugat de lala
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ca-n serai de mai

Într-o zi, spre sfârşitul lui mai,
Mă simţeam ca un paşă-n serai.
Ce-o fi fost, nici acum nu-nţeleg
Şi aş vrea, că-i mister, să-l dezleg.

Oi fi fost sub o vraja de zână
Ori aveam mâncărime la mână
Când stăteam pe fotoliu-ntr-o rână
Şi-atingeam câte-un şold de cadână.

Şi-mi plăcea – o, my God! – ce-mi plăcea
Când, mai sus, mâna mea atingea
Rotunjimi dintr-o lume de vis!
Ce să mai! - un serai... paradis.

Oh, ce zi! Ce a fost, ce n-a fost,
Cred c-avea-n ziua-ceea un rost,
Că mi-a fost zi de dulce, nu post
Ca acum: robotind ca un prost.

Muncă, eu? Munca mea-i să gândesc
Şi, cumva, chiar acum mi-amintesc
De o zi când prin juru-mi muncea,
Prin "serai", doar o singură... Ea.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În mine, poezia

Vântul şi-a întins aripa peste vara dezbrăcată,
Ploaia stă la pândă-n ceruri, ca un cerber nemilos,
Eu mi-ascund poemu-n poale, să nu mă trezesc deodată,
Că mi-l fură toamna asta, cu alaiul ei pompos.

Şi se ghemuie, se strânge, ca un prunc la sânul dulce,
Pe sub piele se târăşte şi în sânge mi-a pătruns,
Lăngă inimă se-aşază, eu îl las să mi se culce
Cu tic-tac-ul, cânt de leagăn şi îmi este de ajuns.

Nu-l atinge vreo stihie, hibernează fără grijă
Şi va încolţi când vremea învierii va veni,
Doar de nu-l atinge glonţul, doar de nu-l răneşte-o schijă,
Când m-or troieni ninsoarea şi îngheţul, şi-oi pieri.

Tu să fugi, când simţi că moartea-mi dă târcoale, să mă fure,
Să-ţi iei versurile toate, şi nici titlul să nu-l uiţi
Şi te-ndreaptă cu paşi repezi, sub feriga din pădure,
Eu voi fi în frunza verde, o să-ţi cânt, tu să m-asculţi!

Poezia mea nebună, scrisă-n nopţile de veghe,
Să înmiresmezi pădurea şi câmpiile cu maci!
Îmbrăcată fără voie, în a morţii lungă zeghe
Te voi recita pe cruce, ca în veci să nu mai taci.

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În mine, poezia

Vântul şi-a întins aripa peste vara dezbrăcată,
Ploaia stă la pândă-n ceruri, ca un cerber nemilos,
Eu mi-ascund poemu-n poale, să nu mă trezesc deodată,
Că mi-l fură toamna asta, cu alaiul ei pompos.

Şi se ghemuie, se strânge, ca un prunc la sânul dulce,
Pe sub piele se târăşte şi în sânge mi-a pătruns,
Lăngă inimă se-aşază, eu îl las să mi se culce
Cu tic-tac-ul, cânt de leagăn şi îmi este de ajuns.

Nu-l atinge vreo stihie, hiberenează fără grijă
Şi va încolţi când vremea învierii va veni,
Doar de nu-l atinge glonţul, doar de nu-l răneşte-o schijă,
Când m-or troieni ninsoarea şi îngheţul şi-oi pieri.

Tu să fugi, când simţi că moartea-mi dă târcoale, să mă fure,
Să-ţi iei versurile toate, şi nici titlul să nu-l uiţi
Şi te-ndreaptă cu paşi repezi, sub feriga din pădure,
Eu voi fi în frunza verde, o să-ţi cânt, tu să m-asculţi!

Poezia mea nebună, scrisă-n nopţile de veghe,
Să înmiresmezi pădurea şi câmpiile cu maci!
Îmbrăcată fără voie, în a morţii lungă zeghe
Te voi recita pe cruce, ca în veci să nu mai taci.

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un zero absolut sau cât mai aproape de faţa cerului

mă aflu la intersecţia acelor de ceasornic
în mine a mai rămas puţină lumină
doar atât cât să scriu
ultimul bilet
absent pentru o clipă
respir haotic
nu mă mai recunosc şi nici nu-mi pasă
strig la cineva pe care nu l-am întâlnit niciodată

nu mai am timp să aştept
mă delimitez de ceea ce am fost şi
o identitate din care o să ies...

dar ce mai contează!

nimeni nu pleacă definitiv din acelaşi loc
e dor un ritual care-i ţine pe oameni
mai aproape de Dumnezeu

poezie de Teodor Dume (2014)
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Clopotul

Incendiasem totul însă el bătea
mai tare ca inima unei virgine
Aerul cald îl mişca
tot mai aproape de mine
Îmi sângerau urechile de-acum
Făclia se albise!
Secundele împrăştiau prin fum
cenuşă peste vise.
Trecea o pasăre arzând
Din aripi îi cădeau scântei
Bătea în oase şi în gând
Un clopot la sosirea ei!

poezie de Alin Ghiorghieş
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Locuiesc într-o casă colonială, pe trotuarul însorit dinspre parcul San Nicolas, unde mi-am petrecut toate zilele vieţii fără femeie şi fără avere, unde au trăit şi au murit părinţii mei şi unde mi-am propus să mor singur, în acelaşi pat în care m-am născut, şi într-o zi pe care mi-o doream îndepărtată şi fără suferinţă.

Gabriel Garcia Marquez în Povestea târfelor mele triste
Adăugat de Ion Bogdan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Inscripţie pe un mormânt

Şi simţeam sufletul tău curat şi trist
Cum simţi luna care pluteşte tăcută
După perdelele trase.
Şi simţeam sufletul tău sărman şi sfios,
Ca un cerşetor, cu mâna-ntinsă-n faţa porţii,
Neîndrăznind să bată şi să intre,
Şi simţeam sufletul tău plăpând şi umil
Ca o lacrimă ce nu cutează a trece pragul pleoapelor,
Şi simţeam sufletul tău strâns şi umezit de durere
Ca o batistă în mâna în care picură lacrimi,
Iar astăzi, când sufletul meu vrea să se piardă în noapte,
Doar amintirea ta îl ţine
Cu nevăzute degete de fantasmă.

poezie celebră de Tristan Tzara
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Punctul pe iubire

A te defini ar însemna
să-mi dau jos hainele încet, în pragul uşii
aşezându-mă lângă tine fără asteptări, fără uitare.
Eternitatea ar fi o secundă de dragoste
făcută legaţi la ochi şi de mâini, cum se cuvine
atunci când iubirea devine o artă, nu o luptă
se schiţează gesturi fără să le cunoşti de dinainte
fără să ştii când şi dacă soarele rasare.
Împărţind singuratatea la doi, o fracţie simplă
am înţeles că numărătorul e amorul rece
numitorul suntem noi, de mână sau spate în spate.
Fiecare comoară de-a ta mi-o voi îngropa între oasele grele
sau poate între membre, unde nu te vei uita decât tu
curiosul pirat al cărnurilor
cu un papagal pe care doar eu îl pot vedea pe umăr
şi o singură corabie cu doi căpitani.
S-au vestejit copacii aplecându-se lacomi
după trupurile noastre călare pe vânt
imitându-ne strigatul au muţit
nedormindu-ne nopţile au obosit.

Visele nu-şi mai au rostul când le aşteptăm
Deşi le trăim zi de zi.

poezie de Diana Dancu (aprilie 2010)
Adăugat de Diana Dancu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Conversaţie mondenă

m-am aplecat mult către ea peste cristalele impure
ale paharelor arzând liniştit, sp-i spun – "rochia ta"
(dar nu-i priveam faţa, nu o vedeam) – "abia
acum văd, ai o rochie violetă". (acele dâre

ale alcoolului îmi zgâriau faţa, ca atunci
când mergi prin zăpadă, în soare.) "ai o rochie
violetă", îi spuneam surprins. (şi e
ca o flacără aderentă care te consumă. pe brânci

mp târăsc către ea – aş fi putut să-i spun,
dar minţeam – văzusem demult cum gulerul întunecat
al rochiei îi urca spre gât cu jocul ei de curcubeu degradat.)
şi mereu îmi spuneam: - dacă-i privesc faţa acum,

am să înţeleg – am s-o văd pentru întâia dată
cu adevărat. şi mi-am ridicat ochii spre faţa ei nemişcată.

poezie clasică de Mircea Ivănescu
Adăugat de Veronica Şerbănoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!