În mine, poezia

Vântul şi-a întins aripa peste vara dezbrăcată,
Ploaia stă la pândă-n ceruri, ca un cerber nemilos,
Eu mi-ascund poemu-n poale, să nu mă trezesc deodată,
Că mi-l fură toamna asta, cu alaiul ei pompos.

Şi se ghemuie, se strânge, ca un prunc la sânul dulce,
Pe sub piele se târăşte şi în sânge mi-a pătruns,
Lăngă inimă se-aşază, eu îl las să mi se culce
Cu tic-tac-ul, cânt de leagăn şi îmi este de ajuns.

Nu-l atinge vreo stihie, hiberenează fără grijă
Şi va încolţi când vremea învierii va veni,
Doar de nu-l atinge glonţul, doar de nu-l răneşte-o schijă,
Când m-or troieni ninsoarea şi îngheţul şi-oi pieri.

Tu să fugi, când simţi că moartea-mi dă târcoale, să mă fure,
Să-ţi iei versurile toate, şi nici titlul să nu-l uiţi
Şi te-ndreaptă cu paşi repezi, sub feriga din pădure,
Eu voi fi în frunza verde, o să-ţi cânt, tu să m-asculţi!

Poezia mea nebună, scrisă-n nopţile de veghe,
Să înmiresmezi pădurea şi câmpiile cu maci!
Îmbrăcată fără voie, în a morţii lungă zeghe
Te voi recita pe cruce, ca în veci să nu mai taci.

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În mine, poezia

Vântul şi-a întins aripa peste vara dezbrăcată,
Ploaia stă la pândă-n ceruri, ca un cerber nemilos,
Eu mi-ascund poemu-n poale, să nu mă trezesc deodată,
Că mi-l fură toamna asta, cu alaiul ei pompos.

Şi se ghemuie, se strânge, ca un prunc la sânul dulce,
Pe sub piele se târăşte şi în sânge mi-a pătruns,
Lăngă inimă se-aşază, eu îl las să mi se culce
Cu tic-tac-ul, cânt de leagăn şi îmi este de ajuns.

Nu-l atinge vreo stihie, hibernează fără grijă
Şi va încolţi când vremea învierii va veni,
Doar de nu-l atinge glonţul, doar de nu-l răneşte-o schijă,
Când m-or troieni ninsoarea şi îngheţul, şi-oi pieri.

Tu să fugi, când simţi că moartea-mi dă târcoale, să mă fure,
Să-ţi iei versurile toate, şi nici titlul să nu-l uiţi
Şi te-ndreaptă cu paşi repezi, sub feriga din pădure,
Eu voi fi în frunza verde, o să-ţi cânt, tu să m-asculţi!

Poezia mea nebună, scrisă-n nopţile de veghe,
Să înmiresmezi pădurea şi câmpiile cu maci!
Îmbrăcată fără voie, în a morţii lungă zeghe
Te voi recita pe cruce, ca în veci să nu mai taci.

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Am înţeles ideea cu frumuseţea de nepreţuit a inimii, dar cu trupul ce facem? De el nu avem grijă, nu-l valorificăm, nu-l înfrumuseţăm, nu-l purificăm, nu-l îmbrăcăm, nu-l sanctificăm?

citat din Michelle Rosenberg
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vântul

Mă uit la vânt şi nu-l văd,
Mă uit îndelung şi nu-l văd,
Văd doar arborii cum se clatină
Şi frunzele cum aleargă prin iarbă.

Mă uit la timp şi nu-l văd,
Mă uit îndelung şi nu-l văd –
Văd doar copiii cum cresc
Şi oamenii cum încărunţesc şi se-apleacă.

poezie clasică de A.E. Baconsky
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Celui care mi-a furat nevasta (după un aforism de Sacha Guitry)

Nu-l blestem, nici nu-l aclam,
Nu-l împuşc, nici nu-l reclam:
Răzbunarea cea mai mare
Este că acum o are!...

epigramă de George Budoi din Femeia de la A la Z în Epigrame şi Madrigale, după Sacha Guitry (12 ianuarie 2014)
Adăugat de George Budoi
Comentează! | Votează! | Copiază!

Albastru rănit

Genţiană, Genţiană, trage-ţi cerul să-ţi ajungă,
Când muşca-vor vârcolacii luna-n noaptea cea mai lungă!
Îţi va-ngenunchea albastrul şi pe glezna de fecioară
Vei simţi cum înfloreşte scâncetul întâia oară.
Nu te dezgoli întreagă, lasă-ţi gândul să mai zburde!
Trupul freamăte ca frunza, jurămintele sunt surde.
Când dorinţa te subjugă şi te risipeşti într-altul,
Îţi cresc aripi şi cu fruntea, ce uşor atingi înaltul!
E o clipă-nşelătoare, care doare cât să placă
Şi n-ai vrea să se sfârşească, să rămână, să nu treacă,
Ca o apă curgătoare, insensibilă stăpână
Peste pietrele ce-aşteaptă mângâierea ce se-amână.
Vei rămâne aşteptare, braţe goale, răni deschise,
Întrebări fără răspunsuri bat la uşi demult închise.
De-ai păstrat un gând sub gene, doar al tău, vei fi bogată-
Trage-ţi cerul, să-ţi mângâie, lacrima nevinovată!
Trag de cer, să prind albastrul în căuşul palmei mele
Şi nu-l vreau cu lună plină, nici cu soare, nici cu stele.
Doar curat fără glazură, cum mi-e gura fără miere,
Cu dulceaţa naturală a miresmei de muiere.
Cu sulemeneli, să-şi umple buzele menade-n târguri-
Vânzătoare de plăcere, la lumina din amurguri.
El, sărutul nu se vinde pe nicio monedă rară-
Este poarta încuiată înăuntru şi-n afară.
Eu fac dragoste cu gura şi cu palmele deodată,
Restul vine de la sine şi mi-e dragostea curată.
Nu mă-mbrac nici în trufie, nici în gesturi prefăcute
Şi nu vreau vreo zeitate, laurii să-mi împrumute.
Pun albastrul între mine şi dorinţele din sânge,
Ca să nu mă pierd cu firea, când în braţe mă vei strânge.
Şi-ntre spaţii siderale, rătăcind fără de minte,
Eu aştept, că ştiu trezirea, cât mă face de cuminte...
Mă reinventez în Eden, ca femeie şi docilă
Îmi urmez ne-ngenuncheată jumătatea şi n-am milă
De durerea mea din carne şi de lacrima de sânge,
Ce se scurge, nu din irişi, ci din trupul ce se frânge...

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şi totuşi, în cădere, visez pân' la durere...

Cu fiecare pas mai moare o secundă, cu fiecare ceas amurgul mă inundă şi-mi intră pe sub piele ca un intrus pervers cum şi în poezie se-aşază gându-n vers...
Mai gust o dimineaţă, ca pe un dar divin, amiaza mă răfaţă ca un pahar cu vin şi seara-mi cern tăcerea prin site de-aşteptări, cum îşi aşteaptă trenul locomotiva-n gări...
Mă mai îmbrac c-o toamnă cu poale ruginii, cu mânecile pline de strugurii din vii şi e cam greu veşmântul bătut de vânt şi ploi... ia-mi, Doamne, neputinţa de-a merge înapoi!
Când îmi cânta pădurea, foşnind din verde crud... acum doar ofilite cantate mai aud... şi de mai vine-o vară, la tine nu ajung, căci va fi drumul vieţii c-o toamnă mult mai lung...
Mă ning din ramuri frunze cu scâncetul lor surd, deşi-n căderi dansează, le este valsu-absurd... cum, paşi de dans să-ţi poarte pe drumul morţii trupul şi tu să-ţi legeni vise-n pieire, fără scrupul?
Şi ca şi frunza, toamna-n a ei degringoladă şi eu mai fur din vise şi-aş mai dansa pe stradă... deşi-n clepsidră resturi au mai rămas de timp, m-agăţ de o secundă dintr-un alt anotimp...

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mister de beznă

O ceaţă deasă mi s-aşează peste ochi,
Ei se mişcă haotic căutând, dar fără rost.
O lumină, o mişcare, puţină culoare
Dar nu, mă aflu într-o beznă îngrozitoare.

Pătrunsă-n necunoscut, bâjbâi pe nesimţite.
Ia-mă de mână, de parcă-ar fi o plimbare,
Prin parcul unde domneşte doar mirare
Şi-n care misterul nu stă la pândă pe-ocolite.

Atunci vedeam misterul, dar nu-l înţelegeam,
Îl simţeam în spate, gândirea mi-o îngheţa
Acum însă mă înconjura, inima abia-mi bătea,
Simţul cel mai de preţ îmi fura.

Stătea în faţa mea, când nu-l puteam vedea
Aproape că-i simţeam arzând pe piele,
Privirea lui flămândă, nebună.
Ţeapăn mă fixa, întunecat şi fără inimă.

poezie de A.I. Raluca Băceanu (8 februarie 2011)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

În pădure, ca acasă...

Locul meu, de-o viaţă-l caut, rătăcind ca o nebună
Printre stele,-n Carul mare şi cu un picior pe lună.
Scormonesc printre vestigii de furtună în sahare
Şi când ninge-n galaxie mă apropii şi de soare.

Mă primeşte universul, când trimit gându-nainte,
Explorez orice planetă cu o ceată de cuvinte.
Dar niciuna nu-nţelege graiul dulce-al limbii mele
Şi mă-ntorc, luând cu mine, pentru drum, câteva stele.

Când mi-atinge talpa goală piatra munţilor, pe creste
Fiecare rană-adâncă, sapă-n mine o poveste.
Şi pădurea mă ascunde ca o mamă grijulie,
Firul ierbii mă adoarme într-o dulce simfonie.

Frunzele şoptesc sonete şi pe frunte mi se-aşază,
Să îmi fie somnul paşnic, stau nestecenii de pază.
Şi copacii-şi pleacă ramul, visele să-mi învelească,
Peste glezne curg răşine, goana să mi-o odihnească.

Locul meu era aproape, chiar sub ochii mei de ciută
Hăituită de neviaţă şi de-otrava de cucută.
''Un copac fără pădure'', fără frunze, fără poame,
Însetat de seva ploii, solitar şi mort de foame.

Mi-e pădurea, cât mai este, loc de-odihnă pe pământ
Şi de dragul ei, poeme am să-i scriu şi am să-i cânt...

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

acest poem
nu-l scrie mâna mea
nici gândul n-a cerut
ceva să-mi spuie

mâna aceasta
nu va mai scrie nimic
până când îngerii
vor putea urmări aburi
cum urcă şi coboară
o pâine-n altar

în noaptea asta
suntem sfinţi
preschimbaţi în trişori

îmi vând pământul de sub picioare
să-ţi luminez steauă pe cer

acest poem
nu-l scrie mâna mea
şi-a irosit doar
câteva secunde timpul meu

undeva
Dumnezeu ştie ce face

poezie de Cipriana Tanu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cei fără duh

Când ajung să moară
Sufletul şi-l dau;
Duhul, bunăoară
Nu-l dau că nu-l au.

epigramă de Ludwig Fulda din Epigrama germană de cinci secole (1999), traducere de Florea Ştefănescu
Adăugat de Gheorghe Culicovschi
Comentează! | Votează! | Copiază!

Plopul

Plopul, ca şi greierele,
toată vara se încrede
în podoaba lui cea verde.
Însă toamna,
când ploaia alungă suflarea în case,
plopul, acum numai piele şi oase,
se strânge în braţe, făcut covrig,
tremurând pe marginea şoselei de frig,
şi visează la focul din sobe
trosnind a cobe
şi descântând pe limbile lui
cetina bradului – prinţul vestit
ce-aşteaptă Crăciunul să fie gătit.

Ce n-ar da bătrânul plop
să aibă şi el un glob,
unul singur – felinar,
sau steluţă de beteală,
să şi-o tragă pe ureche,
un fular de poleială,
bine-ar fi şi o pereche
de mănuşi din hârtie creponată,
să nu prindă promoroacă...

Vezi, toată vara te-ai fălit,
nici un pic nu te-ai gândit
c-o să vină toamna iară
şi-o să fii nepregătit;
nu te-ai vrut îngălbenit,
frunza ţi-ai tot lepădat-o.
Ce folos să juri mereu
că la anul nu mai faci?

Îţi spun eu,
eşti prea cochet
şi la vară, când e cald şi bine afară,
cum ţi s-o păta podoaba
ruginind la poale toamna,
ai să-ţi scuturi iar coroana
şi-ai să te trezeşti din vis
ca şi acum, fără frunziş!

poezie de Silvia Velea
Adăugat de Silvia Velea
Comentează! | Votează! | Copiază!

De ce?

Scherzo

De ce, când o furtună,
S-bate pe pământ
Cu furie nebună...
Cânt?

De ce, când luna plină
Revarsă peste crâng
Divina ei lumină...
Plâng?

De ce, când treci semeaţă
Şi nu-mi zici un cuvânt,
Nici nu-mi priveşti în faţă...
Cânt?

De ce, când braţe goale
La piept cu dor mă strâng...
În de mătase poale
Plâng?

De ce? Că ştiu: părere
E tot pân' la mormânt!
Plăcere plâng... Durere...
Cânt.

poezie celebră de Ion Luca Caragiale
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când trupul te doare

Când trupul te doare, ca şi inima,
Când nu mai vrei să scrii nimic,
Când toate iubirile s-au răspândit
Ca fluturii pe câmpul cu maci şi ciulini,
Atunci îndrepţi ochiul minţii spre Dumnezeu,
Zadarnic I-ai negat existenţa, El nu te mustră,
Simţi un gol necunoscut în tot trupul,
Inima sde opreşte o clipă, parcă ar gândi,
Uiţi toate cărţile citite, ca şi cum te-ai dezbrăca de haine,
Vei plonja în cerul –abis, nu vei zbura, nu poţi, dar vei crede
Că şi asta este posibil, fără mijloace de transport,
Decât o Iubire imensă de absolutul pe care nu-l vei înţelege
Cu mintea, ci numai cu sufletul.

poezie de Boris Marian Mehr
Adăugat de Boris Marian Mehr
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poem cu mireasmă de femeie

M-am rugat şi a plouat, peste noaptea mea nebună,
Până când am adunat toate visele din lună,
Să le-aşez într-un poem cu mireasmă de femeie,
Să-l citeşti când ceruri gem îmbrăcate-n curcubeie.

Ia-mă pe bucăţi, cum ştii, să nu uiţi vreun vers albastru,
Din icoane argintii, într-o rugă de sihastru!
Să nu uiţi, pe buze-am pus doar sărutul tău de taină!
A plouat şi nu ţi-am spus, că mi-a fost sărutul haină.

Aripi nu mai am şi-n vers, zbor nu vei găsi în rime,
Doar un gând, prin univers, zboară, animat de tine.
Nu te ştiu pe unde eşti, nici cui îi închini sonete,
Ochii mei când îi citeşti, marea lor să te îmbete!

Un refren scânceşte-n piept, pe un sân mai mor lăstunii,
Pe-o chitară mai aştept, să-mi cânte, de alb, nebunii.
Mai îngân şi-acum timid, fredonând pe glezna rece
Note ce se sinucid, în amurgul care trece...

Poate le-ai uitat, eu, nu!... sunt ca rănile de flintă-
Rana mea, unde eşti tu, cel care-a ştiut să mintă.
Mi-a plăcut, că minţi frumos, acompaniat de iele,
Dar minciuna pân' la os mi-a pătruns adânc sub piele.

Şi de ce te mai aştept? Ploaia m-a spălat de tine-
Doar pe umărul meu drept, mai sunt urme clandestine.
Un potop va şterge-n zori orice gând de crist păgân
Şi nu vreau să mă mai dori, nu mai pot să mai amân..

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când până şi cei apropiaţi care ar trebui să te susţină, să te încurajeze şi să aibă încredere în tine se întorc împotriva ta şi, mai rău de atât, te sabotează într-un fel sau altul, simţi că rămâi singur în vâltoarea vieţii, secătuit de puteri şi voinţă, sub o umbră constantă a tristeţii. Dacă într-adevăr ţii la cineva şi îi vrei binele, nu-l abandona când are cea mai mare nevoie de tine – e un gest laş care dovedeşte doar că nu ai încredere în el şi că tu nu te simţi capabil să faci ceea ce el şi-ar dori să realizeze. Dacă e aşa, măcar nu-l încurca şi descuraja pe acela care are un vis... şi nu avea pretenţia să îţi aducă lauri şi să te ia sub aripa lui după ce a trecut de acea perioadă şi a ajuns unde îşi dorea. Lucrurile se iartă, dar nu se uită.

citat din Pera Novacovici
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ce înger m-a îndemnat în primăvara asta...

Vine o zi când nu poţi refuza aerul
fără soarele meu
care s-a strecurat în odaia ta.
Vine o clipă în care reflexia lui va străluci
în ochii tăi prea plini de mine.

În partea asta a lor am rămas
la prima mângâiere.
Aerul pe care nu-l mai aveam atingea inima ta
cum parfumul crud şi dulce al primăverii
atinge inima iasomiei.
Ce înger m-a îndemnat în primăvara asta
când un zbor fără tine m-ar ucide?

poezie de Camelia Opriţa din Recurs pentru Infinit
Adăugat de Camelia Opriţa
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sigur este în izolare

Când mă trezesc şi nu-l găsesc prin pat,
Acuma ştiu că soţul nu mai minte
Şi nu-l mai sun, să văd unde-i plecat;
Prin casă e,... că s-a făcut cuminte!

epigramă de Carmen Cristina Ştefănescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În umbra anilor deşerţi

Vor trece anii fără rost
Ce-i cauţi printre stele,
Şi regreta că nu ai fost
Loială gândurilor mele.

Nu vreau ca-n părul tău bălai
Să-ţi veştezească crinul,
Apoi … uitării să mă dai
Sfidându-mi iar destinul.

De ce oare mă ocoleşti
Şi-mprăştii tot norocul?
El îţi surâde să-l doreşti
Iar tu! Te joci cu focul.

Nu-l agita căci arde rău
Când lava te atinge,
Cu toată apa din pârău
Nimeni nu-l poate stinge.

Nu înţelegi şi nici nu vrei
Să vezi poteca dreaptă?
Ai prea mulţi sfetnici? Dar şi ei,
Ca să greşeşti aşteaptă.

De ce tu grija nu mi-o porţi
Ce-o ştii că-i pentru tine?
Şi măsori anii pentru morţi
Crezând că aşa-i mai bine.

Când peste timp vei regreta
Şi-mi vei lansa chemarea,
Va fi târziu, eu n-am uitat,
Dar n-o să-mi schimb părerea.

Nu ştiu de azi sau mâine mor
Şi nu voi să-mi rămână,
Chipul în mintea tuturor
Nici măcar o fărâmă.

Tot ce-n oracol mi-a fost scris,
Viaţa-mi mai mult sumbră,
Eu am visat, dar n-a fost vis,
Rămână ca o umbră.

În umbra anilor deşerţi
Ai să te-ntorci vre-o dată?
Putea-vei dragostea să-mi ierţi
Atunci, ca niciodată?

Semnal speranţei ţi-am cerut
Căci nu te pot uita,
Te vreau şi… tot mereu te-am vrut
Dar nu mai eşti a ta.

Întreb mereu, şi-am întrebat
Dintre pereţii reci,
Dar nu-mi răspunzi, că m-ai uitat,
E un reproş pe veci.

Să vii totuşi la căpătâi
Când valuri se vor stinge,
Pe pleoape-mi, numele să-ţi scrii
Căci nu te mai pot plânge.

Gropari la ţintirim m-or duce,
Sau la o margine de drum,
Să-ţi ceri iertare printr-o cruce,
Mi-o fi mai bine, ca acum.

Din zări un stol de ciori s-apară,
Rotindu-se şi peste nori,
In fiecare zi, spre seară,
Lansând semnale de fiori.

Tu… Draga mea, rămâi o floare,
Ca liliacu-n luna mai,
E prea târziu să-ţi ceri iertare,
Sunt veşnicie… Nu mă ai.

poezie de Corneliu Zegrean-Nireşeanu din Freamăt de dor - antologie (2008)
Adăugat de Corneliu Zegrean-Nireşeanu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tristeţe

Inimă tristă, de ce taci?
Focul iubirii de nu-l faci!
Te latră câinii-n joc de stele,
Te-ai ferecat în lanţuri grele.

Inimă tristă, foc şi pară,
Clipa ţi-e dulce şi amară,
Frunzele-n ramuri, iar se frământ...
Tu, vinovato nu ai cuvânt.

Noapte fără stele, plină,
Leagăn de pe boltă, vină şi alină
Inimă de foc, pe osie străină,
Bate mai departe, inimă haină!

poezie de Constantin Păun din Zbor fără aripi (2011)
Adăugat de Constantin Păun
Comentează! | Votează! | Copiază!

Renunţare...

Când vrei să pleci, nu mai lăsa nimic la mine,
Să-ţi duci şi rădăcinile cu tine,
Să mă descarci de vise de iubire
Lăsând totul curat, ca la venire.

Ia-mi sufletul uşor in palma stângă,
Sărută-l lung şi nu-l lăsa să plângă,
Ai grijă să nu-l scapi, din nepăsare,
Şi curăţă-l de tine, cu răbdare.

Încet să-l iei, te rog, ca pe-o fecioară,
Să-l strângi duios la pieptul tău, ca să nu-l doară,
Şi să-l slobozi apoi, cu grijă mare,
Lăsându-mi-l întreg după plecare.

Dar nu vrei tu să faci să-mi fie bine...
Dacă tot pleci, de ce rămâi cu mine?
G. M.

poezie de Corneliu Subotnicu din Nisip - Cuvinte găsite
Adăugat de Iasmina Creţu
Comentează! | Votează! | Copiază!