Pe 10 mai 1996, eram în "Zona morţii", pe Muntele Everest şi îmi aduc aminte că muream. Frigul mă anesteziase şi simţeam cum îmi pierd cunoştinţa. A doua zi, când a răsărit soarele, m-am întors din morţi şi am deschis ochii. Acesta este un mister pe care nu-l voi înţelege niciodată. Aveam mâinile îngheţate, nu puteam să deschid ochii, eram aproape orb, picioarele nu mi le mai simţeam şi nu mai mâncasem de trei zile şi nici apă nu mai aveam de două zile. Mă rugam să se întâmple ceva, voiam un semn divin, dar încet, încet, mi-am dat seama că nu voi scăpa cu viaţă din asta. În timp ce se apropia seara, mă resemnasem, şi tot ce mai puteam să fac era să îngenunchez şi să aştept să mor.

Beck Weathers în Ziua în care am murit
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Niciodată nu am avut răbdare să mă ascult

întotdeauna am fugit de mine, de acuzele pe care puteam să mi le aduc
şi ori de câte ori mă certam, un ocean de furie se isca în mine
de aceea nu puteam să mă aud eram prea multă gălăgie

până când, ceva în mine s-a rupt. nu mai vedeam şi nu mai auzeam
eram tot mai departe de acel eu gălăgios şi în sfârşit
puteam să mă aud. puteam să mă tac. puteam să mă ascult

gălăgia din mine încerca să se caţere, să mă ajungă
mă ridicam, aşa ţintuit cum eram, mă ridicam pe marginea tăcerii
şi în sfârşit simţeam că sunt liber. mă simţeam curat

m-am aplecat şi mi-am sărutat ghizdurile sufletului
şi buzele mele au simţit gustul lacrimilor
cât de însetat eram. cât de îndepărtat am fost. cât de ostenit sunt

acum pot să-mi trag sufletul. să-l ajut să urce la lumină. Hai suflete!

poezie de Costel Macovei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

După ce m-au lăsat acolo şi eram deja considerat mort, în acea după-amiază, s-a întâmplat un miracol. Am deschis ochii şi am văzut o imagine cu familia. Şi atunci, mi-am dat seama că dacă nu mă ridic şi nu mă lupt, deşi nu îmi simţeam picioarele, voi muri. Imaginea familiei mele m-a salvat, m-a ambiţionat.

citat din Beck Weathers
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

După o escaladare obositoare şi grea, am ajuns la "Zona Morţii", aşa cum se numeşte pentru că este la o altitudine de peste 7000 de metri, unde nu există suficient oxigen. După înălţimea asta, muntele te ucide. Eram împărţiţi în patru grupuri mici. Trei oameni din grupul meu au abandonat şi s-au întors la tabară, jos. Ar fi trebuit să mă duc şi eu cu ei. Rob, ghidul, era cu mine şi voia să urce, dar eu nu mai vedeam bine, mi-a zis să mă opresc şi dacă în jumătate de oră nu îmi revin, să îl aştept. Când am văzut că nu mai vine, am început să mă tem.

Beck Weathers în Ziua în care am murit
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ochii mei

erau lipiţi de ea şi treceau
prin rochia albă semitransparentă
în încercarea lor îndrăzneaţă
să vadă ce era dedesubt
curios eram şi eu nu aveam nevoie
de cuvinte strigate să salveze
intimitatea de care mă ating
căutam perfecţiunea femeii

puteam să mă agăţ pentru a scăpa
de liniştea unde se stinge încet
singurătatea mea de muritor
cu ochii mei doream să fac versuri
şi să folosesc degetele pentru plâns

poezie de Vasile Culidiuc
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când m-au găsit o parte dintre alpinişti, eram aproape îngheţat, pielea de pe braţ îngheţase şi aveam ochii dilataţi. Mi-au spus, mai târziu, că n-au văzut un om mai aproape de moarte ca mine. Aşa că au decis să mă lase acolo, pe mine şi pe Yasuko, o alpinistă care abia mai respira. Nu au crezut că mai am şanse de supravieţuire.

citat din Beck Weathers
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dick Brass i-a inspirat pe cei care seamănă cu un Walter Mitty (Walter Mitty este personajul principal din povestirea Viaţa secretă a lui Walter Mitty scrisă de James Thurber şi publicată în 1939. Acesta a ajuns un simbol pentru persoanele obişnuite care visează cu ochii deschişi să facă lucruri măreţe. - N. tr.) bătrâior, aşa ca mine", explica Seaborn Beck Weathers, fonfăind cu un pronunţat accent est-texan, în timp ce urca spre tabăra de bază de pe Everest anul trecut, în aprilie. Medic patolog în vârstă de cincizeci şi nouă de ani, din Dallas, Beck a fost unul dintre cei opt clienţi care au făcut parte din expediţia ghidată de Rob Hall în 1996. "Bass a arătat că este posibil ca şi oamenii obişnuiţi să ajungă pe Everest. Dacă eşti cât de cât în formă şi ai un anumit buget la dispoziţie, cred că cel mai mare obstacol este să îţi părăseşti slujba şi familia pentru două luni de zile.

Jon Krakauer în În aerul rarefiat
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Era după-amiaza devreme, în ziua de 10 mai 1996. Nu mai dormisem de 57 de ore. Singurele lucruri pe care m-am forţat să le mănânc în ultimele trei zile fuseseră un bol de supă cu tăiţei şi nişte arahide glazurate. Timp de mai multe săptămâni suferisem de o tuse convulsivă de pe urma căreia m-am ales cu două coaste fracturate. Prin urmare, aveam dureri groaznice şi respiram cu mare greutate. La 8.848 de metri creierul primea aşa de puţin oxigen, încât capacitatea mea mintală era ca a unui copil înapoiat. În aceste condiţii, nu prea puteam simţi mare lucru în afară de frig şi oboseală.

Jon Krakauer în În aerul rarefiat
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mickey: Acum o lună cam, am avut o zi în care simţeam că am ajuns la capătul puterilor. Nu mai voiam să trăiesc într-o lume fără Dumnezeu. Am puşca asta, care, mă crezi sau nu, am încărcat-o şi am dus-o la tâmplă. Şi-mi amintesc că mă gândeam că gata, o să mă sinucid. Dar dup-aia mi-am zis... şi dacă mă înşel? Dacă Dumnezeu există? În cele din urmă, nimeni nu ştie asta. Apoi m-am gândit că nu, nu e suficient, vreau certitudini. Şi-mi aduc aminte foarte clar că ceasul ticăia, iar eu stăteam acolo nemişcat, cu arma la tâmplă, întrebându-mă dacă să trag sau nu. (Arma se descarcă.) Dintr-odată, arma s-a descărcat. Fusesem atât de încordat încât degetul meu a apăsat pe trăgaci fără voia mea. Dar transpirasem suficient de mult ca arma să alunece de pe tâmpla mea şi să nu mă nimerească. Brusc s-au adunat vecinii la uşă şi... mă rog, scena a fost de iad. M-am dus la uşă, nu ştiam ce să spun, eram jenat şi confuz şi în mintea mea totul se derula cu o sută de kilometri pe oră. Şi mi-am dat seama că trebuie să ies din casă, să simt aerul curat şi să-mi limpezesc gândurile. Îmi aduc aminte că m-am plimbat pe străzi atât de mult că nu mai ştiam ce e cu mine, totul părea atât de violent şi ireal. Am hoinărit o vreme, trebuie să fi fost ore. Mă dureau picioarele, îmi simţeam capul greu, trebuia să mă aşez jos, aşa că m-am dus la un cinematograf. Nu ştiam ce film rulează, doar aveam nevoie de un moment de linişte ca să-mi adun gândurile, să găsesc o logică pentru a reseta lumea pe o perspectivă raţională. M-am dus sus, la balcon, şi m-am aşezat pe scaun. Mai văzusem filmul de atâtea ori când eram copil, dar întotdeauna mi-a plăcut. Şi cum mă uitam la actori, prins în acţiune, mă întrebam cum să te gândeşti să te sinucizi? E atât de stupid. Uite-i pe oamenii aştia din film, sunt atât de amuzanţi... ce importanţă mai are că adevărul e întotdeauna dureros? Şi ce dacă Dumnezeu nu există şi trăim o singură dată şi asta e tot? Şi totuşi, de ce să nu vrei să trăieşti? Doar nu e toată viaţa asta un obstacol. Şi mă gândesc că ar trebui să încetez să îmi mai distrug viaţa căutând răspunsuri pe care nu le voi găsi niciodată şi să mă bucur de atâta cât e. Şi poate, cine ştie, mai e ceva şi după. Şansele sunt mici, dar... e tot ce ştim.

replică din filmul artistic Hannah şi surorile ei, scenariu de Woody Allen (7 februarie 1986)
Adăugat de Georgiana Mîndru, MTTLC
Comentează! | Votează! | Copiază!

Povestea este întotdeauna despre căutarea adevărului, indiferent de ce putea aduce cu sine. Chiar când nimic nu era ceea ce părea a fi, când totul era ascuns, exista un centru de care nici eu nu puteam fugi: cea care, cu adevărat, eram, ceea ce simţeam, ceea ce eram în sinea mea.

Alice Hoffman în Regina de gheaţă
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Puteam să-mi pun o dorinţă şi să o transform în sânge şi oase. Asta cum i s-ar părea? Aveam gheaţă în vene; eram mai rece şi mai distantă decât o planetă întunecată şi lipsită de soare. Dacă asta voia, în acest caz puteam fi femeia perfectă pentru el.

Alice Hoffman în Regina de gheaţă
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Frigul

Frigul, când eram la ţară,
Îl simţeam doar stând pe-afară.
La oraş, ca un mister,
Vine prin calorifer.

epigramă de George Zarafu din Pledoarie pentru epigramă (aprilie 2007)
Adăugat de Gheorghe Culicovschi
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sufletul mi s-a vindecat. Într-o clipă a unei zile oarecare, când mi-am revenit după o criză. Am deschis ochii şi eram o altă fiinţă. Acesta e miracolul.

citat din Carlotta Nobile
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Program de livrări

accesat de doamna în negru
am fost promt să livrez
comanda specială
nu aveam coltul la mine
din neglijenţa caracteristică artistului
mintea părea pătrunsă de lumină
când ochii mei au întâlnit
rotundele frumuseţi în cercuri luminoase
coapselor plămădite armonios
buzele doar frumuseţe
n-am înţeles ce trebuie să-i aduc
eram descumpănit în faţa ei
simţeam că sunt la o plimbare
în amurg spre tainica iubire
putea să întindă braţele-aripi
să mă facă prizonier sau sclav
eram în mrejele ei şi nu aveam puterea
să lupt pentru libertatea mea
marea suspina cu subînţeles
eram atât de pierdut încât
nu înţelegeam subtitrarea

a întrebat dacă pot să fac
livrarea pentru care am venit
vocea m-a hipnotizat
n-am înţeles întrebarea la început
măsuram descumpănit lumina
din ochii ei tăioşi

m-a întrebat unde-i pachetul
şi dacă vreau bani cash

eram o păpuşă de cârpă
de trestie de frunză ruginie
eram o pasăre de lut aruncată
în cenuşă lasată-n vânt

a vrut să mă readucă în lumea asta
şi a întrebat dacă eu sunt poetul
şi unde-i poezia ei

poezie de Vasile Culidiuc
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu era încă aici, dar era pe drum încoace; se apropia din minut în minut. Când povesteşti una ca asta, oamenii spun că aşa ceva nu poţi să simţi, e doar o închipuire. Nici nu poţi dovedi, dar, cu toate astea, eu ştiam. Simţeam cum venea pe drum şi se gândea: Acum mai sunt numai trei ore, şi ajung. Acum au mai rămas două ore şi trei sferturi. Acum numai două ore jumătate! Ah, ce încet merge. De-ar merge totuşi ceva mai repede. Încă două ore, şi un sfert, şi voi fi acolo. Voi fi la ea.

Hans Erich Nossack în Cel mai târziu în noiembrie
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tămâioare

Mergeam pe o stradă lăturalnică.
Creierul meu de acum
Se întorsese spre originile sale
Şi nu puteam distinge
Decât elementele esenţiale ale existenţei,
Durere, bucurie.
Nu înţelegeam ce se întâmplase.
Cu o zi înainte eram altcineva
Şi azi mergeam cu aparat de picioare.
Aveam o vârstă ce nu mai intră în calculele
Celor ce împietresc regulile
Şi pentru că cei ce înmuguriseră din mine,
Mă puseseră să mă rostogolesc pe străzi,
Cu mâna veşnic întinsă
Într-un gest înlemnit umilit,
Mi-am pus în ea
Ceva pentru metamorfozarea gestului,
Un pahar, de vânzare, cu tămâioare.
Şi tot mergând pe străzi laturalnice,
M-am întâlnit cu mine, cea de acum.
Aveam 20 de ani
Şi părul rebel aluneca peste umeri.
M-am uitat cu blândeţe
În ochii bătrânei.
Am cumpărat de la ea
Un buchet de flori.
Erau aproape ofilite,
Căci mersul, stângaci, le năpădise.

poezie de Doina Cristian
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Doi ochi frumoşi

Am iubit şi eu odată
Doi ochi frumoşi de fată,
Plini de taină şi mister,
Două stele sus pe cer!

Erau fermecători
Ca o grădină cu flori,
Un curcubeu în mii de culori,
Ochii cei nemuritori.

Ce bine mă simţeam
Când alături de mine îi aveam,
Cu vorbe dulci îi dezmierdam,
Ce fericiţi eram.

Dar într-o zi m-au părăsit,
S-au dus şi înapoi n-au mai venit
Şi sufletu mi-i trist şi amărât,
C-am pierdut tot ce-am iubit.

poezie de Vladimir Potlog (7 martie 2009)
Adăugat de Vladimir Potlog
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dar eu nu mai eram de mult Femeie. Încetasem să mai fiu femeie, de când nu mă mai puteam apleca să-mi leg şireturile. Nici să alerg. Nici să urc sau să cobor scări, fără a mă ţine de ceva sau de cineva. Încetasem să mai fiu femeie, când nu aveam cui spune La mulţi ani, dragule, sau Noapte bună sau când nu aveam pe cine aştepta, acasă, şi când nu a mai fost nimeni să-mi deschidă uşa. Să-mi spună că i-a fost dor de mine.

Doina Postolachi în Scrisul, între vindecare şi destin (2014)
Adăugat de Doina Postolachi
Comentează! | Votează! | Copiază!

Paralizie în somn

auzeam tot şi nu mă puteam ridica
sandramaua gemea ca un elefant batran
mi-am amintit ca traiam intr-un tinut temperat
ca noi nu avem elefanti care gem
odată vazusem unul si nu l-am mai vazut apoi
se zicea ceva de cimitirul elefantilor
dar habar n-am de ce imi veneau in minte toate astea
eram singur inchis ca de obicei
într-o constructie subreda careia ii spuneam casa
pe afara cineva zgaltaia geamurile
râul ramul se intampla ceva
iar eu eram din ce in ce mai sigur
ca in tinutul meu nu erau eroi
şi nici eu sigur nu eram unul
m-am liniştit ca prin farmec
auzeam tot, dar nu mă puteam ridica

poezie de Luminiţa Potîrniche
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

După aventura de pe Everest, palmele mele au dispărut, mi-au degerat mâinile până la încheieturi. Nasul mi-a căzut, degetul mare a căzut şi el, iar o parte din arcadă s-a rupt. În următorul an, am trecut prin 11 operaţii pentru a-mi reface faţa şi mâinile. Acum am un nas cu piele de pe frunte, eram desfigurat când am ajuns acasă.

citat din Beck Weathers
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tablou

am înghiţit pastila roşie
pe străzi nici urmă de om/ m-am transformat în ceva care nu visează

pe planşetă desenasem în cameră o casă cu o mansardă încântătoare
o casă fără etaj / doar un coridor lung şi în capătul lui
o uşă

// mi-au spus că o singură dată în viaţă pot deschide această uşă//

cred că de fapt construisem un tunel pentru ei în care să-i pot vedea
mai bine mergând în şir iar eu să stau pe băncuţa din mansarda cu flori/ să desenez

la sfârşit toţi au deschis uşa şi au plecat
iar eu am rămas singură la capătul coridorului

era vară şi afară soarele lucea violent
era timpul sa deschid şi eu uşa
era timpul ca şi eu să visez/ să dorm / să visez

//
m-am lăsat jos pe dalele încălzite ale tunelului şi mi-am dat seama că nu voi putea deschide acestă uşă niciodată

m-am aşezat la masă înpoi la planşetă & am desenat înăuntru un oraş mai mic fără oameni/
acesta era adevărul / aveam nevoie de frică pentru a-mi împinge corpul în partea cealaltă unde ei mă aşteptau

să intru în lumea lor ciudată şi strălucitoare

//
am rămas aşa mult timp cu telefonul pe silent
până uşa s-a deschis singură / am vomitat pastila roşie şi eram din nou eu însămi la semafor într-un lan de maşini albastre care se unduiau pe un bulevard. şi totul părea
ca la început / atât de real.

poezie de Daniela Bîrzu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!