Rup alergarea la a patruzecişitreia rostogolire

prin cenuşa labirintului de valori
râd,
centrată fiind pe a patra fugă din crucea Cuvântului.

se schimbă feţele lunii când ochiul deschis,
candela reaprinde în tâmpla pământului.

nu se întâmplă nimic.

un simplu fapt banal de a fi
şi un ţurţure în inima largă a sentimentului.

inutilitate şi încă puţin gând,
balansându-şi picioarele firave
între joc şi lumina dintâi.

restul e cacialma.

o bătaie continuă de clopote false
şi strigăte lejer destrămate de cântecul păsărilor
aproape călătoare...

tac.
surâde tâmpla,
în ultima plecăciune
în faţa unor icoane
pictate de mâinile copilului orb.
îngerii sunt îngeri.
o tuşă de culoare şi-a aninat pumnii mărunţi
de irişii goliţi de fericirea unui joc rotund.

doare.

nu se întâmplă nimic.

mai este o vară după toamnă, după iarnă,
undeva, în colţul emoţiilor de primăvară...

poezie de Anne Marie Bejliu (6 august 2011)
Adăugat de Anne Marie Bejliu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Plec între nu şi da

răsucesc timpanul verbului
până la static.
în colţul cuvântului
aştern culoarea.
în spatele albului,
tâmpla dreaptă,
zvâcneşte dureros,
până la adormire.
mintea-mi dansează
în sacul în care,
dorul şi teama
rescriu versuri
pe un petec de iarbă.
reinventez liniştea.
tot o iluzie.

poezie de Anne Marie Bejliu (17 decembrie 2011)
Adăugat de Anne Marie Bejliu
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

să ne ferească Dumnezeu
de tăietura pizmaşului
când totul se rostogoleşte
într-o rană adâncă
din inima copacului cuvântului
atunci ne vom mai întâlni
vom ridica rădăcinile spre cer
salutând zborul păsărilor
cu o singură aripă
de cântec

primăvara
se va umple de toamnă
când rodul ascuns
într-un boboc de taină
va zbucni spre soare
mai adânc decât sămânţa
spre verdele crud
al începuturilor de lumi

să ne ferească Dumnezeu
de săbiile iernii
când vara aduce apusul
la sângerare de cer
odată cu vântul intrus
în cuibul cuvântului dintâi

poezie de Anne Marie Bejliu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Alunec

alunec prin urechile acului.
îmi ţes timpul
pe pânza de apă a lumii.
păianjen de gând
arunc firimiturile de viaţă
în tâmpla iernii.
din soare,
doar floarea ştie să privească zidul.
îl sfarmă în pumni de culoare,
inventând simfonii.
tiparul e clasic.
cerul râde.
e bine.
atât de bine...
noi nu.
nu ştim.

poezie de Anne Marie Bejliu (17 decembrie 2011)
Adăugat de Anne Marie Bejliu
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

Singurătatea orbului
s-a umplut de cuvinte

lemnul glăsuie în graiul teiului
pasărea
aripa şi-o lasă pe tâmpla lui
în graiul legănării
vântul îi atinge fruntea
şi naşte frunze

numai el, orbul,
ştie
din care anotimp vin toate
pentru că tâmpla lui
a devenit demult
un râu o cărare
o mişcare a viului
prin viu adulmecând
imaginea

poezie de Anne Marie Bejliu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Urma şarpelui pe cărarea albă

cu orbitele albe ale degetelor
ating prezentul
văd trecutul ca pe un vas răsturnat în nisipul prezentului
viitorul este acea crăpătură care îmi taie aripile
şi ochiul alb al degetelor când
încercând să mă cuprind
nu mai aflu nimic

oricând poate veni solia unui cuvânt dintâi
suspendat între a fi
şi a muri ca un copac
pe verticala aşteptărilor copilului

aşa că

deschid larg porţile
orbitele albe ale degetelor le umplu cu sine
cât mai mult sine

la fel ca o fântână cu şapte inele
solia goleşte de sine orbitele goale ale degetelor

apoi

Totul

se umple

cu Dumnezeu

orbitele goale ale degetelor se cuprind
şi cuprind
icoana cuvântului dintâi

Mama,
uite cum se aprind candelele mărunte
singure!
spune copila
ceva mai târziu femeia
cu ochii din cărbunele prezentului
într-un acum promis a ne fi
iubire

mama răspunde copilei

fără credinţă totul e nimic
sau urma şarpelui pe cărarea albă a bucuriei de a fi

poezie de Anne Marie Bejliu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şi eu

nu.
se întâmplă nimic
şi strănutul îşi strânge buzele între două rostiri.
amăgit de un gând,
renunţă la ultima tuşă de culoare aruncată pe pânza albă.
în pumnul gândirii nu e loc de libertate.
te răsuceşti absurd până când sângele îţi umple gura de vid.
murdar vid.
ecoul a murit de mult iar sufletul tace cu părul ars de fluturi.
prea mulţi fluturi au plimbat aripile pe lampa de carte şi filele
s-au crezut pentru o clipă nori.
cer mi-a fost tavanul de o noapte.
am uitat să mai cresc atât cât fulgerul ideilor au născut un poem.
l-am scris undeva, în memoria umplută de câlţii dezamăgirilor.
mă mai nasc dimineaţa. mă mai nasc.
niciodată nu se repetă plânsul.
doar râsul lumii, hohotul ei de satisfacţie. atât.
îl aud mereu de patruzecişidoideani
cum îmi toarnă fierea promisiunilor de viaţă.
mai aştept un hohot.
voi termina ultimul tablou în care,
geometriile se bat cap în cap.
groteşti chipuri răsucite-n culori se ceartă,
mărturisindu-şi ura absolută...
altă păcăleală a dreptăţii vieţii şi a morţii
într-o zi nu mă voi trezi.
voi refuza ridicarea pleoapelor.
cerul îmi va mulţumi.
şi eu.

poezie de Anne Marie Bejliu (6 august 2011)
Adăugat de Anne Marie Bejliu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Bătea în poartă

cu plânsul în gât adunat ziua toată
nici nu ştia să strige sau să vorbească
uimea părinţii şi bunicii care-şi fereau
copilaşii din calea privirii pe drumuri
abandonată pentru că ştia un secret
nu mai
spera poete să auzi cântecul în depărtări
după ce pumnii ei mărunţi vor lovi metalul
cu disperarea doritului trecut retras
nu mai
sta la geam când îţi cântă ciocârlia
care a refuzat să plece de la tâmpla
ta căruntă unde bate încă un soare
nu-i răspunde
ştia ea să deschidă poarta spre tine
las-o să bată şi spune-i că îţi place
ritmul cardiac care-ţi surâde astăzi

poezie de Vasile Culidiuc
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lume priponită

în mine arde-o lume priponită
de crucea vieţii fără de-ntuneric
aprind un lemn de gând
dau foc iubirii
întorc spre cer privirea-nceţoşată
şi-ascult cuvântul
cel dintâi din punct

de foc de-argint din lemn
sau fier
sau aer
prin apă calc
şi simt că mă scufund

o mână cât o frunză de măslin
mă scapă
ridică umbra-n mine
ca pe-un zid

şi ştiu că într-un unghi al lui
al zidului
m-aşteaptă
înţelepciunea firii să-mi înalţe
inima-n ceruri peste ceruri albe
şi sufletul
în pasăre de foc
mi-l lasă
cenuşa lui să-mi fie far prin lume

din spirit aspru mă ridic
şi-n creste
înzăpezite îmi trimit şi visul
şi frica
frământarea şi căderea
când lumina
la ceas de taină reaprinde
viaţa

e chipul chip al chipurilor aspre
blândeţea nu se vede
se trăieşte
se pictează

din fir de iarbă
scânteia prinde forţă
din lemn din apă şi metal
spre gheaţă

în gheaţă înnoptez
apoi răsare
el, forţa vieţii, blândul, asprul
soare

poezie de Anne Marie Bejliu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ouă de paşte

oul minune şi enigmă a lumii
mâna dibace în scop mercantil
îl sparge la un cap şi la altul
atât cât să intre acul seringei
îl goleşte de conţinut apoi
migălos îl împestriţează în fel şi chip
să fure privirea celui ce nu ştie ce vrea

fierte
simplu boite
în virtutea unui vechi obicei
sunt ciocnite în veselie şi râs
de ziua învierii cuvântului batjocorit răstignit...

pe mine oul mereu m-a uimit
sub cloşcă misterios şi tăcut
ca adevărul adânc
e ca un gând sub tâmpla poetului
firesc şi banal ca şi viaţa
dar din ea izvorât
cuvânt să se facă voind
cloşcă e tâmpla poetului
şi pui poeziile lui...

de-o vreme de ce nu mai scrii
mă întreabă un tip
ce să-i răspund
că între atâtea ouă de paşte
mă simt caraghios venind pe tarabă
cu puii mei curaţi
uneori cufuriţi cum sunt ei...

poezie de Ioan Postolache-Doljeşti
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Insomnia

sunt insomnia propriului timp
chiar dacă
ilizibil fiind
sau poate chiar inexistent
lasă urme de ceară
pe crucea numelui meu
în care
literele alcătuiesc
geometria unui spin

poezie de Anne Marie Bejliu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tu?

te ştiu,
de când lacrima dintâi a fiinţei mele,
a picurat lumină,
în hexagoanele primului fagure...
m-am rătăcit de tine,
când fulgerul a ars vidul dintre inimile noastre.
n-ai lăsat sunetele să alerge pe iarba cuvintelor

te ştiu...
îmi eşti glasul din piatra rotund dăltuită
între două coloane de foc
ale pulsului vieţii...

mai eşti...
fluturele ce aleargă pe trupul meu,
când somnul îl caut printre firele lunii,
în noaptea adâncă a iubirii nerostite,
doar trăite,
până la zborul de taină al vulturului gândurilor
neîntrupate în vers...

poezie de Anne Marie Bejliu (5 septembrie 2011)
Adăugat de Anne Marie Bejliu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Schimbarea... de ce o căutăm aşa disperaţi fără să vedem că este în tot ce se întâmplă? Nu vedem că lucrurile se schimbă şi fără noi? Noi ne schimbăm fără să facem nimic. Timpul veşnic trece şi schimbă... lumea în care trăim, ne schimbă. Progresul... Nu se întâmplă de la sine! El înseamnă creştere, transformarea continuă în ceva mai bun decât ieri. El are nevoie de provocare, de părăsirea zonei de confort, de un efort susţinut. Deci tu ce vrei, schimbare sau progres?

citat din Valentin Bărbulescu
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ultima romanţă

Cum dorm statui
în trupul alb din munte,
se auzi plângând
la templul poeziei
cântecul nopţii.

După cădere
soarele zilei de 1 mai,
zgâriat la ochi,
sângerează în voie
cu lacrimi de cristal.

La curte...
dulce toamnă,
ploaia aduce ultima romanţă,
o pată
pe ochiul cuvântului.

...joc divin
sub pomii înfloriţi,
în lumina lui Iisus,
dincolo de cuvânt:
ce poate să însemne?

poezie de Daniel Lăcătuş
Adăugat de Daniel Lăcătuş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Părinte ( * )

visu-mi se destramă...
din roua dimineţii,
în privire,
s-a înălţat uimirea -
adâncă-n fire,
cătând iar Cerul...
prin ceaţa trupului
privire...

Copilă,
visul nu e stâncă,
e doar nisip ce îşi adună
firele din gânduri,
din simpla ta privire,
din Privire,
şi din tulpina de tăceri,
râzând uimire
spre-a Soarelui
sublimă revenire...
când alb
e datul Soarelui să-ţi fie,
velinţă sufletului,
în a ta pornire,
gândul se-mpacă
şi furtuni de stele,
coboară-ncet
prin rodul câmpului...
şi iele
încearcă timpului,
măsura-n fapte...
de-aceea ele
se arată doar în noapte,
când pleoapa,
tâmpla o aşterne între perne,
când trupul obosit
i-un bulz în piele,
când sufletul
aleargă printre lumi
când tu nu poţi să cânţi,
să te aduni...

Copilă,
destrămarea-i doar poveste...
visul se-nalţă-ntreg,
zăpadă fină-n creste...
şi munţii
îl alintă,-l cresc pe frunţi,
tu doar,
încearcă veşnic,
să-l ajungi...

Părinte,
în tâmpla stângă-mi arde,
inima câmpului
şi geana mi se zbate,
de câte ori aştern pe-o pernă,
capul...
mintea-mi adoarme
dar sufletul, săracul,
nici eu nu ştiu pe unde întâlneşte,
herghelii...
în tropot surd l-aud,
prin vijelii...
când roua-n palmă,
blândă mi se-aşază,
Lui doar,
îi spun că trupu-mi este
doar o bază,
un zid în care,
sufletul frământă,
tot ce e dor,
ce-i lest,
ce-i sfântă,
Iubirea,
bucuria de a fi,
printre legende,
fir de clipe vii...

Copilă,
lasă candela să ardă...
astrele-ascultă
ruga ta înaltă
şi vin pe rând,
prin îngeri te-nconjoară,
cu aripa de vis,
te cheamă,
te-nfioară...
şi-ţi cresc în tine,
Dorul călător,
de a trăi în ceru-ţi,
senin izbăvitor...

poezie de Anne Marie Bejliu din Gânduri, rânduri (3 august 2010)
Adăugat de Anne Marie Bejliu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iartă-mă, îngere!

mi-am lăsat sufletul prea greu
pe aripile tale
când priveai urma unui cuvânt

zbor încrucişat prin mine s-a născut
s-a stins odată cu ultima tresărire
în faţa încercărilor vieţii

repet ruga:
iartă-mă, îngere,
dacă te-am necăjit

poezie de Anne Marie Bejliu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Într-o relaţie profundă, nu mai există vreun hotar între tine şi cealaltă persoană. Tu eşti ea şi ea este tu. Suferinţa ta este suferinţa acesteia. Înţelegerea de către tine a propriei tale suferinţe ajută pe cel iubit să sufere mai puţin. Suferinţa şi fericirea nu mai sunt lucruri separate. Ceea ce i se întâmplă persoanei iubite ţi se întâmplă şi ţie. Ceea ce ţi se întâmplă ţie i se întâmplă şi celui iubit...

citat din Thich Nhat Hanh
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şerveţel

(după un an)

ascult şi las prin mine
să curgă cuvinte.

exilaţi din viaţa activă,
paturi de spital,
... miros greu de otrăvuri binevoitoare
şi frică...
e prea multă frică de moarte.

apropii scaunul rotund de patul unui bărbat.
are pe mâna stângă o branulă.
în mâna dreaptă ţine o carte.
ochii lui privesc orbi, peretele opus.

îi ating braţul branulat.
tresare.

cât mai stai aşa, Dane?
- mâine scap. nu ştiu cum dar scap.
ce citeşti?
- poezie. hai să-ţi recit.

ascult vocea caldă, doritoare de viaţă.
lui nu îi este frică.
a urcat o treaptă roasă de ploi
cu inima deschisă.
îi aud gândurile...

Dane, ai scris asta acum un an.
ai mai scris?
- da.

se încruntă.
din buzunarul bluzei scoate un şerveţel.
citeşte...

mângâi mâna prietenului meu
în ritmul în care poezia lui
dansează între pereţii salonului.

după un an,
verbele lui dau fugii alt sens...
coboară în adâncul pământului,
aruncă de pereţi mărăcinii,
lasă inimii galopul viu.

la final,
răsuflu ca un armăsar fericit,
după ce a prins câmpul în copite,
întreg.

am transpirat respirând cuvinte.

Mulţumesc Dane!

poezie de Anne Marie Bejliu (8 mai 2012)
Adăugat de Anne Marie Bejliu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când iubeşti pe cineva e ca şi cum tot timpul ai fi ameţit de acel cineva. Om sau animal, sau ce vrei tu să iubeşti. Ce s-a întâmplat să iubeşti, pentru că de fapt lucrurile astea se întâmplă cum vor, şi când vor ele, altfel ar fi atât de simplu, şi atunci când se întâmplă cu adevărat nu mai e nimic de făcut.

Doru Davidovici în Ridică-te şi mergi (1991)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mai rămâi...

Mai rămâi puţin în gândul meu
Tu vis frumos de primăvară,
Sărută-mă acum, apoi mereu
Te rog, topeşte urma de zăpadă.

Mai rămâi puţin în tâmpla mea
Pentru o clipă să te port în gând
Vom fi un ultim fulg de nea
Poemul iernii, Iubirea pe Pământ.

Mai rămâi puţin în ochi-mi verzi
Să-mi cânte inima duios de tine
Eu sunt aici, deşi nu vezi
Că iarna te aduce iar la mine.

Mai rămâi puţin în al meu piept
Să-mi fii inima unui gând timid
Vei ştii atunci că te aştept
O viaţă şi-ncă una lăcrimând.

Mai rămâi şi adu-mi primăvara
Uitată-n gândul tău verzui
Când tu dispari iar vine iarna
A inimii regină, al lacrimii etui.

Mai rămâi puţin să-mi fii poem
Să te rescriu în piept cu lacrime de sânge
Ba vii, ba pleci, al inimii boem
Te rog rămâi, nu vezi că inima îmi plânge?

poezie de Mirela Crâşmaru
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

timp

Ce este timpul? Scurgerea tăcută a unor fire de nisip... Ocolul pe care-l face Luna în jurul Pământului şi ocolul Pământului în jurul Soarelui... Primul rid al omului matur şi primul strigăt al noului născut. Un velier care dispare în larg. Într-un vechi cimitir de ţară, sub un chiparos întunecat, un nume necunoscut, săpat pe un mormânt, un nume pe jumătate şters de vânt şi de ploaie. Natura care moare în fiecare iarnă şi renaşte în fiecare primăvară. Vaporul care intră în port, după o lungă călătorie, soldatul care se întoarce din război.

definiţie clasică de Marie-Anne Desmarest în Torente
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!