Cap de pod

Mă aflam la capul unui pod
Nu ştiam ce s-a-ntâmplat cu mine
Carul vremii dacă trece, vine
Înapoi de la un anti-pod?

Şi nici dacă după moarte, viaţa
Va porni spre alte începuturi
Genele în somn dacă le scuturi
Se derulează invers dimineaţa

Că e destul să deschizi ochii
Colbul lumii să ţi-l ştergi din mers
Şi murmurând un singur vers
Să te trezeşti în ţara Mamei Dochii

Şi-acolo la intrare stă un sfinx
Care-ţi pune-o singură-ntrebare
Şi cine dă răspunsul, poa' să zboare
În spaţii eterate într-adins

Mă aflam la capul unui pod
Între două universuri paralele
Ieşind dintr-unul, nu ştiam că ele
Se mişcă-n sens contrar după un cod

Gulfstreamul purtând apele calde
Înspre nord, părea că s-ar fi rupt
un echilibru. Iar pe dedesubt
Ape reci vin ţărmuri să le scalde

Părăseam materia şi lestul
Dincolo pătrunde numai zborul
Eu eram şi gând dar şi fiorul
Fără recuzita şi tot restul

M-a prins seara la un cap de pod
Rebus poate sau doar paradox
Aşteptând ca submarinul Dox
Fluturii de mâine în exod.

poezie de Ion Untaru
Adăugat de Ion Untaru
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dacă ştiam...

Dacă ştiam că ai atâta nevoie de mine,
Nu plecam niciodată în nicăieri.
Rămâneam lângă tine
Să te apăr de mâine, de azi
şi de ieri.

Dacă ştiam că prin natala nalbă,
Deghizată în floare şi salbă,
Se plimbă pisica de mare
Cea ucigătoare, ce cu nepăsare,
Pieptul lui Steve Irvin a străpuns,
Erai cel mai apărat în crudul disjuns.

Dacă ştiam...

poezie de Maria Tonu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Alb, alb

Polul nord. Şi albe
Nefireşti ţinuturi
Gheţurile salbe -
Veşnic aşternuturi

Soarele pe boltă
Râde strălucind
Fiecare voltă,
Fiecare grind

Pace. Numai pace
Cât vedem cu ochii
Gerul din cojoace,
Spaima mamei Dochii.

Urşi pe vreo banchiză
Oaze călătoare,
Circul' fără viză
Înspre larga mare

Raza jucăuşă
Îi usucă pielea
Focii, de păpuşă
Din apele ce le-a,

Făcut să tresară
Privind înapoi
Fulguind uşoară
Printre gheţuri sloi.

Pinguini, de frig
Nu-şi doresc mai cald
Străbătând, intrig'
Ţărmul lui Harald;

Este-aici o lege
Nouă pentru noi
Cine n-o-nţelege,
Îi face război

Bate vântul domul
polului. Şi nici
Nu e rău că omul
Vine rar pe-aici!

poezie de Ion Untaru din Condorul (2001)
Adăugat de Ion Untaru
Comentează! | Votează! | Copiază!

Destinul... unui vers...

Versuri scrise la lumina lunii
se pierd în negura strălucirilor de-o clipă...
ale lumii...

Idei dezbrăcate de sens
se-nghesuie-ntr-un vers...

Respiră timpul regăsit, într-o dugheană,
şi-alunecă din peniţa ce-nchide o geană...

Reconstruiesc utopica răzvrătire a unui gând
ce vrea să zboare spre un univers plăpând...
al vremii...

poezie de Viviana Milivoievici (2016)
Adăugat de Viv
Comentează! | Votează! | Copiază!

Moartea mă nelinişteşte foarte puţin. Fiindcă suntem între prieteni, pot să vă spun că mi-e frică de un singur lucru, de eventualitatea că n-am să mor. Nu văd moartea, propria mea moarte, ca pe ceva dramatic, ci mai curând ca pe o speranţă. Mă gândesc la un personaj al lui Stevenson, un bătrân care rătăceşte prin Anglia; e foarte sărac, toţi îl dispreţuiesc, îşi bat joc de el; dar el ştie că are undeva o comoară ascunsă. Şi eu am o comoară ascunsă: moartea mea. Dacă lucrurile nu merg prea bine aici, poate că vor merge mai bine dincolo, sau poate, ceea ce ar fi preferabil, că dincolo nu e nimic. Ar fi perfect. Ar fi trist pentru mine ca, după moartea mea, să mă gândesc că pe pământ mă numeam Borges, că am publicat câteva cărţi, că proveneam dintr-o familie de militari... Prefer să uit toate acestea, aşa cum prefer să uit epoca în care mă aflam în pântecul mamei mele. Sunt cam obosit să fiu Borges, şi după moartea mea voi fi poate cineva, sau nu voi fi nimeni, în orice caz să nu mai fiu Borges.

citat din Jorge Luis Borges
Adăugat de Avramescu Norvegia Elena
Comentează! | Votează! | Copiază!

Neuitare

ce e neuitarea?
te întrebam într-o doară,
aiurea,
nu ştiam că poate însemna o ploaie
lungă şi neverosimilă
cât viaţa unui om,
că ar putea fi
un zid fierbinte
între două iubiri
paralele,

nu ştiam pe atunci că înseamnă
lupta cu tine însuţi
într-un fel de primăvară,
într-un fel de cameră,
în faţa unui sertar de amintiri
şi de scrum,
în faţa unei uşi
închise pentru totdeauna,
unui altar,
între ieri şi azi,
între iluzie şi realitate,
între cai verzi pe pereţi,

lacrimi de nepetale într-un ierbar,
flori de azur
care mai mor prin munţi,
printre degete,
prin mine,
prin parcurile oraşelor,
pe care le calci
cu nostalgie
în fiecare primăvară,
de mână cu altcineva.

poezie de Marian Florentin Ursu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sensul unui nonsens

mereu aşteptăm ceva,
sau altceva,
o cauză mai dreaptă, o luptă, o iubire,
o moarte mai rapidă,
o groapă mai adâncă,
o dragoste eternă,
o vară mai blândă,
o bătrâneţe uşoară,

ieri părea a fi o zi
mai rea decât alaltăieri,
nu suntem niciodată mulţumiţi,
nu putem alerga
după două vieţi în acelaşi timp,
am putea alerga singuri
după nimic
în fond,

am văzut un moş care
părea mai tânăr în spirit decât mine,
nu a vrut să-mi vândă pontul,
alt moş mi-a arătat apusul
şi m-a întrebat dacă am idee
câte răsărituri,
câte sensuri,
câte dimineţi fără sfârşit
s-ar putea afla dincolo de
moartea oamenilor,

părea un fel de patriarh,
poate era un fel de sfânt
atotştiutor,

- ţi-ai imaginat vreodată
sensul
unui nonsens?

poezie de Marian Florentin Ursu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

I: Cine cu cine vorbeşte în capul tău? Apare un gând. Tu îl vezi, aşadar NU eşti gândul. Dacă tu nu eşti gândul, cine discută în capul tău? A. M: Iubita ta, Maya! I: Discută, separă, contrazice, se supără, râde... un întreg spectacol! A. M: Dacă gândul vine şi pleacă, tu rămâi, nu-i aşa? Deci nu eşti gândul. Gândul discută cu el însuşi, nu cu tine. Niciodată zgomotul nu a vorbit cu tăcerea. Doar s-a stins în ea. Are sens? I: DA!

citat din Atmaji Maharaj
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dimineaţa ori seara

Să fi fost doar chimie şi doar ochii vinovaţi
pentru tot ce s-a întâmplat, să nu fi fost nimic
din ce ar putea fi divin, să fi fost doar
întâmplare, trup şi carne, toate numite destin?!

Să fi trecut atâtea decenii degeaba... şi totuşi
ceva de neînţeles s-a întâmplat în momentul
acela în care am anulat timpul, în momentul
acela când ţi-am citit gândul, s-a născut poezia!

Să fie acesta preţul plătit unei muze rebele,
răzvrătită de soartă, preţu-i prea mare să fie...
să cred că-i doar întâmplare şi nimic din ce ţine
de suflet nu poate... nu există pe acest pământ!

E prea mult gând între Noi, e prea fără timp ce
se întâmplă cu Noi, nu văd începutul, nu
întrăzăresc nici sfârşitul, pare că nici timp nu
există de atâta prezent ori de atâta absent!

Poate greşesc ori mă-nşel, dar cum rămâne cu
timpul, cum rămâne cu Noi, suntem mult prea
prezenţi, ieri erai în braţele mele, azi te,, scalzi"
în ochii mei, ieri îmi vorbeai de iubire iar azi...

Azi taci şi asculţi iubire, ziua de mâine ne dă
întâlnire, vom zâmbi, poate chiar vom şi râde de
Noi ori de timp, în priviri vom fi şi mai,, vii" chiar
dacă pe trupurile noastre au trecut decenii!

Au trecut anotimpuri, chiar, câte au trecut, te
invit într-o zi la numărat anotimpuri, te invit la
numărat timpul, chiar, cum ar fi reîntâlnirea de
după o zi trecută ori după o viaţă trecută!?

Noi doi, faţă în faţă, cred că şi cuvântul şi
lacrima ar îngheţa, de trup nu mai vorbesc, ar
reînvia fluturii, s-ar crucii Demonii, s-ar reîntâlni
două vieţi, alege Tu, dimineaţa ori seara! miha

poezie de Mihai Marica
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Întrebări în umbră

dacă aş fi întâmplător
doar fulgerarea unui meteor
în noaptea unui deşert,
tu ce-ai fi?
te-am întrebat.
aş fi lumina tandră a Lunii
şi tu te-ai teme de faţa mea nevăzută,
îmi răspundeai într-un târziu.

dacă aş fi curcubeul însuşi peste
abisul dintre muntele tău
şi al meu,
tu ce-ai vrea să fii?
te-am întrebat.
aş vrea să fiu ploaia nebună care îţi smulge copacii
sădiţi în inima ta,
îmi răspundeai între două tăceri.

ce-ai fi tu,
dacă eu aş fi doar trilul unui văzduh?
te întrebam în şoaptă.
aş fi ultima pasăre călătoare
care se frânge pe cerul tău,
răspundeai,
privindu-ţi în somn
penele aripilor.

ce-ai vrea să fii tu,
dacă eu aş fi un suflet străin
care aleargă în pustiu?
te întrebam.
aş fi doar muzica unui pian
uitat la ţărmul mării.
spuneai tu,
pipăind întunericul.

spune-mi,
ce-ai fi tu,
dacă eu aş fi o apă repede, curgătoare?
aş vrea să fiu doar o piatră tăcută
într-o vale adâncă
aşteptând ca apele tale să-mi pieptene
genele lungi de nisip,
măcar o dată la o mie de ani.

răspundeai tu
unei umbre,
de la celălalt capăt
al Pământului.

poezie de Marian Florentin Ursu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dacă ştiam că numai prin iubire

Dacă ştiam că numai prin iubire
Pot să ajung în înlăuntrul meu,
Unde sfârşeşte marea nesfârşire
Şi-ncepe totul iar, din Dumnezeu...

Dacă ştiam că dragostea mă ţine
Departe de măriri şi de căderi,
De răul cuibărit atât de bine
În Binele în care crezi şi speri...

Dacă ştiam câtă putere are
Iubirea ta care îmi dă putere
Să birui lumi, să depăşesc hotare
Şi calea să găsesc spre înviere...

Te-aş fi luat din prima zi de mână,
Ca să îmi fii iubirilor stăpână!

sonet de Nicolae Silade din Iubirea nu bate la uşă (2009)
Adăugat de Nicolae Silade
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cât o să meargă trucul?

Prea multă-nghesuială
mai puţini afară la lucru
mai mulţi înăuntru, cu mâna-ntinsă
cu farfuria linsă
dar cât o să meargă trucul?
că-ţi vine să te iei cu mâinile de cap
de capul tău, de capul lui
de capul lor
că ăsta nu e viitor!

Cine te strigă
cine te mămăligă
de dimineaţa până seara
ai ochii ca ceara
dincolo de care nu se vede nimic
şi asta mă intrigă

Confort şi mâncare
mâncare şi confort
eşti mai rău ca un fort
abandonat în grabă
cu zidurile crăpate
scările le-au luat dulgherii
şi-acum au să vină hingherii
nu-mi spune asta mie,
spune-i-o lui
citeşte-i drepturile câinelui

poezie de Ion Untaru
Adăugat de Ion Untaru
Comentează! | Votează! | Copiază!

Colivia de aur

stă în sânul familiei albe de hulubi
creşte alături de toţi ai săi şi învaţă zborul
şi zboară şi zboară până într-o zi când
e prea târziu să mai dea înapoi îi venise pofta să se mute
s-ar crede că poate într-un alt cuib mai încăpător

de fapt fără să ştie de ce tânjeşte după o colivie de aur
pe care n-o vede prin uşiţa întredeschisă înfiptă în umerii ornaţi cu un guler alb de dantelă şi ocupată
de un cap de femeie cu ochii larg deschişi spre o zare nevăzută

şi atunci chiar nu e nevoie să fie cineva de faţă
să vadă foirea din lăuntrul unei feţe îngălbenite
ce-şi doreşte scăpare la dusul acesta de o groază de ani
în timp ce degetele mâinii atârnă
neputincioase să se mai roage dar nu neapărat
să-i ducă ultimul gând la tăiere când îşi va vedea
nu cu zăbrelele retina împotmolită în ceaţă
ci cu ochii aproape orbi deveniţi ai celeilalte lumi
unde lumina pătrunde neluminoasă dar pătrunde

nu mă îndoiesc o clipă că în capul hulubului
se întâmplă acelaşi lucru
puţine sunt lucrurile pe care în zborul lui nu le-a văzut
dar cum nu ştie dacă proprietarul din colivia de aur îl tolerează
mai bine zboară deasupra altor colivii
poate va găsi
una liberă să fie numai a sa
sau poate chiar pe cea pe care n-a părăsit-o niciodată
pentru că aici
se crede că s-ar termina întreaga lume

poezie de Marilena Tiugan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Semne de la mama

în închipuirea mea trăieşte o mamă
sigur e mama
face parte din mine
dimineaţa
la amiază şi seara
când vorbesc cu Dumnezeu
îşi pune capul între palme şi
mă priveşte tăcut
din ochii deschişi parcă
într-o altă lume
ies lacrimi

trăiesc între realitate şi vis

ferit de ochii lui Dumnezeu
îmi întorc capul şi plâng
am senzaţia unui sentiment straniu
cum parcă m-aş hrăni cu propriul
meu sânge
sub stăpânirea gustului acela
mult prea dulceag
tremur într-un ritm agonic
aş face orice ca să-mi pot curăţa
oasele de frică
aş întoarce lumea înspre marginile cerului
şi soarele către chipul mamei
locuit în mine
deşi ştiu că nu-i decât o cruce
de lemn putrezit
pe care o port ca Iisus coroana de spini
de la o vreme mă pipăi şi
mă întreb mirat
sunt eu sau nu mai sunt eu
cel care am fost
închid ochii şi sub mângâierile
imaginare o strig pe mama
o întreb
de ce s-a dus fără o vorbă
de rămas bun

ştiu că dincolo de tăcerea ei şi
de ceea ce a fost
e multă suferinţă şi iubire
nimic nu e întâmplător
zic
cu ochii aţintiţi la lumina
de la capătul nopţii
mă răstesc la Dumnezeu
spune-mi Doamne
eu
eu când o voi putea urma?
am obosit să mai cred în tine
Doamne!
sufletul nu mi l-ai citit de mult
mă simt ca un tren oprit
într-o haltă fără călători
cineva trece tăcut şi mă priveşte
din mers
ştiu că nu poţi fi tu
Doamne
şi mai ştiu că
nu îmi vei răspunde
nu-mi rămâne decât să aştept
sau să fac ceva ce ştiu cel mai bine

până una-alta
o să cobor în mine şi
câte puţin în fiecare zi
voi roti soarele după umbra mamei
şi în cele din urmă o voi ruga
să-mi lase un semn la orele 12 fix
ca să am puterea să privesc pe fereastra
altui cer

poezie de Teodor Dume
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Se răsuceau în vârtejuri clipe eterne

nu ştiam cum să-i spun,
cum s-o alint, cum să-i zic
nu ştiam dacă mi-o doream lângă mine,
ştiam doar că, ceea ce simţeam,
era luminos şi eram îndrăgostit şi uituc
şi nu mai urla ca odinioară
haita de lupi din artere
doar de foamea de trup,
ci de arşiţa dragostei, o iubeam
eram îndrăgostit cum nu fusesem niciodată
îndrăgostit de vreo femeie din viaţa mea,
eram sincer şi bine întenţionat.
mă supuneam ei, eram beat
de-atâta pulbere şi stele,
se răsuceau în vîrtejuri clipe eterne.

poezie de Mariana Didu
Adăugat de Mariana Didu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Patru iulie lângă ocean

Continentul e o vită îmblânzită, împreună cu toţi munţii lui.
Puternic şi servil; aici pentru arat, aici
pentru parc şi locuri de joacă, această impotentă
sete de putere; mereu în urma noastră,-agăţat de călcâie...
toate docile între un ocean şi celălat ocean. Dacă
apele inundă terenurilor joase sau cutremurele
despică zidurile, e vorba doar de obrăznicia unui sclav sau,
natural,
de fiorul unui nou sclav. De aceea noi, fericiţii
stăpâni, la vremea solstiţiilor
aprindem focuri de tabără pe ţărmuri şi ne celebrăm puterea.
Golful şi-a pus la gât focuri, bombele fac fântâni
de cristal în aer, rachetele
stropesc gâturi lungi de lebădă pe apele nopţii... Mi-am
imaginat
stelele trăgându-se un pic deoparte, ferindu-se ca de nişte
copii neastâmpăraţi, cu-un fel de rece compasiune;
Dar oceanul nu părea nici mirat şi nici înfricoşat:
Dacă acesta ar fi fost micuţa mare pe care Xerxes a biciuit-o,
s-ar fi temut de noi.

poezie de Robinson Jeffers,1887 – 1962, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dacă ştiam

Nascut am fost pe-acest Pământ
Cu-n rol necunoscut de sumbru,
Daca ştiam că-s oameni răi,
Pieream fără de urmă-n vânt.

În jurul meu doar semeni tâmpi
Făloşi, c-o mare aroganţă,
Dacă ştiam că sunt prea proşti,
Fugeam pe câmpi.

Le plac să-mpartă suferinţă
Să-şi vadă semenul plângând,
Daca ştiam că ei există,
Cerşeam credinţă.

Oferă vorbe otrăvite
Distrugătoare de destine
Să-şi poata ridica imperii,
Demult pierite.

Când vor pleca din astă lume,
Vor sta doar într-un sicriu
Nici nu ştiam că vor muri,
Fără de nume.

poezie de Alin Ojog
Adăugat de Alin Ojog
Comentează! | Votează! | Copiază!

Plansul unui ciob de lut...

Trupul mi-e tăiat în două,
mi-este smuls şi dus departe.
Mi-a ramas doar jumătatea,
care este-acum pe moarte.
Smulsă-i carnea de pe mine;
nici măcar nu curge sânge,
Numai sufletul se zbate
şi cu lacrimi grele, plânge.
Cum să-mi înţeleg destinul,
cum să cred că-mi va fi bine,
Cînd din tot ce-a fost odată,
sunt doar lacrimi şi suspine?
Cum să mai privesc în mine,
dacă-n jur e totul gol,
Seara când merg la culcare...
dimineaţa când mă scol...?
Şi-n zadar întind eu mâna;
nu e nimeni s-o atingă,
Numai credinciosu-mi câine,
e alături să o lingă.
Să te smulg bătând, din mine,
inimă, să te sfâşii,
Ca să-mi pot trăi tot restul
zilelor reci şi pustii!
Ce mai sunt, fără de tine,
ce mi-a mai rămas întreg?
Care gând şi care faptă,
mă va face să-nţeleg?
Acum sunt un ol de jale,
ce de lacrimi e umplut;
Glas de chin şi disperare,
înălţat din ciob de lut.
Doamne, de mi-e asta soarta,
putregai dacă am fost,
Şi-am trăit un sfert de secol
doar o viaţă fără rost,
Doamne, ia-mi azi lutu-n mână
şi frământă-l cu putere,
Ca să vărs şuvoi de lacrimi
şi o mare de durere.
Lasa-mă să plâng de-a pururi
şi tot nu va fi destul.
Lutul... cere multe lacrimi,
până când va fi sătul!

poezie de Aurelia Tarniceri
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!

Semne pe suflet

de mâine dimineaţă voi începe săpăturile
o să mă opresc la doi metri
în pământ
îmi depun amintirile
una într-alta
ca un semn în anotimp ploios
păsări cu strigăt de moarte
vor coborî în linişti
cu ghiarele înfipte în lut
desenând peste mine linii
şi în cele din urmă
din plânsul meu
vor înflori noi primăveri
sau poate cândva mai încolo cineva
mă va privi dintr-un rest de umbră

eu sunt unul şi acelaşi cu tata
între noi sunt doar câteva iluzi şi
un somn care înspăimântă

restul nu mai contează...

şi dacă nu ar fi fost tata
şi dacă nu aş fi fost eu
şi dacă nu am fi murit
în fiecare primăvară
fiecare plecare ar fi fost
o zbatere de fluture devorat
de dangătul straniu al unui clopot

şi dacă...

poezie de Teodor Dume
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dincolo de ceaţă

O egretă
Citeşte într-o orezărie "Les Nourritures Terrestres".
Se roteşte în jurul unui un anumit loc şi, întinzându-se ca un brotac,
Îşi încearcă norocul scufundându-şi capul;
Un un nor de stropi se ridică la suprafaţa apei.

Contemplarea nu-i mai mult decât
A reflecta dacă soarele este sau nu nihilist.
Săltându-şi piciorul stâng, se întreabă
Dacă trupul ei trebuie să penduleze în ceaţă
Sau dincolo de ceaţă.

Îşi întinde aripile şi universul o urmează; plutind spre înălţimi,
Zorii sunt un cântec, scurt şi luminos,
Aprinzânu-se singuri în ceaţă.
Dacă funia orizontului se ridică să te lege,
Ea îţi poate lega doar aripile, nu şi zborul.

poezie de Luo Fu din Poeme de dincolo, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dincolo de ceaţă...

O egretă
Citeşte într-o orezărie Les Nourritures Terrestres.
Se roteşte în jurul unui anumit loc şi, întinzându-se ca un brotac,
Îşi încearcă norocul scufundându-şi capul;
Un nor de stropi se ridică la suprafaţa apei.

Contemplarea nu-i mai mult decât
A reflecta dacă soarele este sau nu nihilist.
Săltându-şi piciorul stâng, se întreabă
Dacă trupul ei trebuie să penduleze în ceaţă
Sau dincolo de ceaţă.

Îşi întinde aripile şi universul o urmează; plutind spre înălţimi,
Zorii sunt un cântec, scurt şi luminos,
Aprinzânu-se singuri în ceaţă.
Dacă funia orizontului se ridică să te lege,
Ea îţi poate lega doar aripile, nu şi zborul.

poezie de Luo Fu din Poeme de dincolo, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!