stramuta

Plopul singuratic

În a mea copilărie, plopi în sat au fost doar trei
Şi erau înalţi şi mândri, verticali, unul ca altul,
Groşi erau la trunchi şi nimeni nu îi cupridea de-a latul,
Ca în cartea de poveste se comparau cu nişte zmei.

Mai înalt acum atinge, maiestos seninul cer
Răzleţitul plop bătrân, rămas în satulmeu natal,
Care-n zilele când plouă zgârie norii de opal
Şi în viiforul de iarnă nu îi pasă că e ger.

Azi trăieşte singuratic în colţ verde de grădină,
Iar pe lângă rădăcini l-au năpădit muţimi lăstarii
Căci de vechea sa tulpină se legară armăsarii,
Iar în freamătu-nserării frunza-i plânge şi suspină.
Gândul rău s-a pus de omul care-ar fi dorit să-l taie,

Însă nimeni nu va putea avea cândva curajul
Caci putere mare n-are spre ai strămuta tonajul,
Pentru foc e slab, că arde doar cu fum, făr de văpaie.

poezie de Ioan Friciu (2020)
Adăugat de Ioan Friciu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mamei mele

Cea mai aproape, cea mai dragă, cea mai iubită, cea mai departe,
Sub fereastra-aceea mare unde-am regăsit-o întotdeauna,
Stând acolo la fel de imensă ca Asia, cu râsul ei, seism,
Ginul şi puii de găină neavând nicio şansă-n mâinile-i,
Irezistibilă asemeni lui Rabelais, dar foarte tandră
Cu câinii schilozi şi cu păsările rănite din jurul ei –
Un cortegiu pe care nimeni nu-l putea urma, asemeni unui cataclism,
Mai puţin căţeluşul dând din coadă-n urma fanfarei.

Ea nu arunca nici o privire spre bombardierele de pe cer şi nici nu se-îndura
Să-şi abandoneze ginul sau să-l ascundă-n beci,
Mai degrabă stătea sprijinită de marginea mesei de mahon, ca un munte
Pe care numai credinţa l-ar fi putut clinti; îi trimit, cât mai sunt sub soare,
O, toată credinţa şi toată iubirea mea să-i spună
Că ştiu, se va strămuta curând din plângere-n plângere-cântare.

poezie de George Barker, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Casa părintească privea spre dealurile împădurite din faţă, după cortina cărora îmbiau: pădurea însăşi a Cătămăreştilor, gârla pădurii şi iazul cu insula din mijloc, unde în tovărăşia fratelui, cititor al lui Robinson, desfăşurau războiul împotriva broaştelor, urmat de răsunătoare victorii, de care studentul de la Berlin îşi va aminti cu nevindecată melancolie. Aici şi-n aceşti ani binecuvântaţi ai copilăriei se încheagă iniţierea poetului nu numai în farmecele naturii şi-n tainele firii: (Mama-i ştia atâtea poveşti, pe câte fuse/Torsese în viaţă... /Deci ea l-au învăţat/Să tâlcuiască semne ş-a păsărilor spuse/Şi murmura cuminte a râului curat), dar şi-n puritatea originară a vieţii de ţară, a cărei complexă cunoaştere copilul o soarbe de timpuriu şi de la izvor. O şezătoare, în miez de iarnă, cu fete stând pe ţolul aşternut în jurul focului, întreţinut de vreascuri, şi dărăcind lână ( Când crivăţul cu iarna din nord vine în spate), îl ţine treaz până ce jarul cu mirajele lui incandescente şi basmele de pe tărâmul celălalt îl strămută în împărăţia viselor, la pieptul mamei, ce, surâzând, îl veghează...

Perpessicius în M. Eminescu- Opere alese
Adăugat de Avramescu Norvegia-Elena
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântecul I

Păn Vlad Vodă pe ţigani armează,
Asupra lor Urgia-întărâtă
Pe Sătana, ce rău le urează,
Întracea luându-ş' de drum pită,
De la Flămânda pleacă voioasa
Ţigănimea drept cătră-Inimoasa.

Musă! ce lui Omir odinioară
Cântaşi Vatrahomiomahia,
Cântă şi mie, fii bunişoară,
Toate câte făcu ţigănia,
Când Vlad Vodă îi dete slobozie,
Arme ş-olaturi de moşie,

Cum ţiganii vrură să-şi aleagă,
Un vodă-în ţară ş-o stăpânie,
Cum, uitându-şi de viaţa dragă,
Arme prinsără cu vitejie,
Ba-în urmă-îndrăzniră ş-a să bate
Cu murgeştile păgâne gloate,

[...] Citeşte tot

cânt de Ion Budai-Deleanu din epopea Ţiganiada (1800)
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!