sceptru

Jertfi-vom vremea în duet

Duios, îmi picuri cald în suflet, ca un alint de armonie,
Letopiseţe strâng în file, istorii vechi ce-au curs cu noi.
Ne-am dăruit izvoare scrise şi ne-am scăldat, cu ironie,
Prin lacuri sfinte de agheazmă, fără de teama de apoi.
*
Duios, îmi picuri astă ploaie, din ceru-n taine primenit,
Hrisoave vechi ne-nnobilează cu titluri dalbe de iubire.
Din timpul veşnic muritor, primesc un sceptru cuvenit,
Ca-ntr-un regat al dragostei... unde reginei îi sunt mire.
*
Duios, îmi picuri vise-n vene... din sânge nobil şi-azuriu,
Epistole păstrează-n rânduri păcate-ascunse de priviri.
Nectarul zeiţei, din trupu-ţi, sfinţeşte trupu-mi prăfuriu,
Pe-altare galbene de toamnă... pocale-s pline cu iubiri.
*
Duios, îmi picuri rouă-n palme, din ochii tăi nemuritori,
Răvaşe lungi se nasc sub pana... destinului numit... poet.
Poveştile-ncepute-n seară, încep romanţă nouă-n zori,
Pe-altarul cald al dragostei, jertfi-vom vremea în duet.

poezie de Ion Apostu (27 septembrie 2016)
Adăugat de dory58
Comentează! | Votează! | Copiază!

Jertfi-vom vremea în duet

Duios, îmi picuri cald în suflet, ca un alint de armonie,
Letopiseţe strâng în file, istorii vechi ce-au curs cu noi.
Ne-am dăruit izvoare scrise şi ne-am scăldat, cu ironie,
Prin lacuri sfinte de agheazmă, fără de teama de apoi.

Duios, îmi picuri astă ploaie, din ceru-n taine primenit,
Hrisoave vechi ne-nnobilează cu titluri dalbe de iubire.
Din timpul veşnic muritor, primesc un sceptru cuvenit,
Ca-ntr-un regat al dragostei... unde reginei îi sunt mire.

Duios, îmi picuri vise-n vene... din sânge nobil şi-azuriu,
Epistole păstrează-n rânduri păcate-ascunse de priviri.
Nectarul zeiţei, din trupu-ţi, sfinţeşte trupu-mi prăfuriu,
Pe-altare galbene de toamnă... pocale-s pline cu iubiri.

Duios, îmi picuri rouă-n palme, din ochii tăi nemuritori,
Răvaşe lungi se nasc sub pana... destinului numit... poet.
Poveştile-ncepute-n seară, încep romanţă nouă-n zori,
Pe-altarul cald al dragostei, jertfi-vom vremea în duet

poezie de Ion Apostu (27 septembrie 2016)
Adăugat de dory58
Comentează! | Votează! | Copiază!

Credendo vides

cu un piron furat din praful Golgotei
în aripă ni se bate ordonanţă în pietrele cerului
sub nici o formă şi speţă
să nu ne zidim trupul

precum Socrate
noi tocăm între dinţi seminţele zborului
scuipând sudalme cu pumnii strânşi izbim o pleoapă de plumb
într-o horă de şchiopi ne prinde destinul şi nu ne dă drumul
dacă voluntari în morga luminii cu piepturi deschise
bisturiului nu-i vom săruta tăişul

nu vom putea renega fără tribut sângeros această noapte
atât de greu aşezată pe umerii tuturor

o armată de îngeri s-ar putea Rubiconul decimaţi
să ne treacă
între oase şi carne
sufletul va bătea pene de aştri
cu mirare ne vom spăla pe faţă cu aproapele nostru

[...] Citeşte tot

poezie de Maria Elena Chindea
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Destin împlinit

Un cer senin, o inimă ce bate îmi poartă dorul spre zări îndepărtate,
Acolo unde vulturii îşi fac casă, iar îngerii din ceruri ne veghează.
Aud chemarea unui zeu păgân, cu glas de tunet şi sceptru de Neptun
Şi îmi pare că acesta mi-e străbun.

Poţi fi şi pasăre, şi om, cu sufletul arzându-ţi în altar,
Prin braţe te ridici de la pământ şi prin efortul tău de muritor.
Sclipeşti precum o stea lăsând în urmă adevăruri,
În gândurile tale se zămislesc idei,
Iar prin a tale visuri te apropii mult de zei.

Dacă priveşti în urmă vezi secole de-a rândul,
Ce au trecut îndată, uitând să povesteşti
Că ai fost cândva acolo, un personaj din lume,
Ducând o viaţă simplă sau bătălii regeşti.

Oricare zi lumină este o zi regală,
Iar noaptea e stăpâna cu stele mii lucind,
În zi sclipeşte raza prin ani călătorind,
Iar noaptea este sfetnic al multor galaxii.

[...] Citeşte tot

poezie de Loredana Ursu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dupamiezi liceene

Nu se topea asfaltul, doar balţile vibrau
Aveam în spate şcoala şi geanta cu caiete
În dupamiezi de toamnă în suflet leneveam
Sub mângâieri de raze pe băncile cochete.

Lăsam atunci ca norii să treacă peste mine
Ca nişte oglindiri a sufletului meu
Bucăţile de ceasuri goneau un tren pe şine
Ce mă purta spre casă în anii de liceu.

Gara’nsemna o poartă iar parcul o alee
Ce şerpuia întinsă prin flori de giuvaier
Sclipirea de ochi negrii trecând pe lângă mine
Se revărsa prin picuri precum un curcubeu.

Pe trunchiul tăiat proaspăt
Cu sevă încă-n vine
Se învârteau în cercuri
Şapteşpe coli atunci
Puneam cartea sub ceafă

[...] Citeşte tot

poezie de Ruben Bucoiu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rai

Am bătut deunăzi la porţile Raiului,
bang, bang...
şi n-a răspuns Sfântul Petru.
Era un bodyguard,
un angajat ce nici nu făcea parte din personalul
alaiului
-ce l-am zărit- trecând printr-un fel de gang,
la capătul căruia ţinea în mână, cineva, un sceptru,
cu chipul indefinibil de atât fard...
Se părea că toţi participau la ce mi se organizase... Balul...

... într-o mare nefericire,
a tuturor
-căci aşa se manifestă dincolo bucuria-
se alegea regina;
o bătrână castă, desfigurată de nesfârşit,
ce se apucase să-şi introducă, ca printr-un fermoar, până la pieire,
o mulţime de inşi, cât un popor,
tot, toţi roşii, din nefericire, îmbătaţi de un fel de sânge de taur, Sangria,
ce se pare pe-acolo-i rutina...

[...] Citeşte tot

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (12 noiembrie 2013)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Specific românesc

Ce româneşti sunt astăzi căsuţele din Şchei!...
Sunt vesele şi albe şi curate -
Şi totuşi, altădată, ce triste şi-ncruntate
Te-ntâmpinau aceste căsuţe strămoşeşti,
Prin care ţărăncuţele minore,
De teama slujitorilor domneşti,
Îşi ascundeau panglicele lor tricolore,
Căci zbirii stăpânirii din cetate,
Când năvăleau în Şchei să-şi încaseze birul,
Le despuiau de salbe,
Inele
Şi cercei;
Şi le-aruncau pe toate, aproape goale,-n ploaie,
Ca să-nmulţească crucile din cimitirul
Bisericuţei Sfântul Niculaie...

Aşa era pe vremea-aceea-n Şchei
Când zbirii stăpânirii din cetate
Vânau doar pungi de aur
Şi... femei...

[...] Citeşte tot

poezie celebră de Ion Minulescu din Cuvântul liber, nr. 22 (27 aprilie 1934)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lacustră

Stăteam de vorbă sub ape, într-o linişte desăvârşită.
Domneam, pe fundul lacului, ca un rege şi o regină
într-un palat acoperit cu o cupolă de sticlă, prin care
pătrundeau, până la noi, razele de lumină, jucând,
în dreptul chipurilor noastre, un dans feeric de brocarturi
scumpe, înşelătoare. Aşezaţi pe buturugi, la masa
scoasă din vechiul barcaz scufundat, ne sprijineam
de coloanele de trestie şi papură; mâna ta se odihnea
pe capul unui sceptru împletit din stuf.

Verzi deveniseră ochii noştri şi nu mai aveau pupile.
Se lăsase peste lumina lor semnul eternităţii şi al împăcării,
deschişi, acolo jos, într-o lume stranie, în care
toate dimensiunile sublimau într-una singură, uniformă.
Beam esenţe de alge şi muşchi, îndulcite cu miez de trestie,
din căni scobite în lemn. Mâinile noastre se mişcau încet
prin densitatea fluidă, degetele ne erau albe şi reci, lunecoase,
cu pielea ridată cumplit, ca a unor bătrâni.

Vorbeam sub ape, şi vorbele noastre se înălţau –

[...] Citeşte tot

poezie de Dragoş Niculescu din Purgatoriu pentru sfinţi (2014)
Adăugat de Dragoş Niculescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Elijah Browning

Eram în mulţimea copiilor
Care dansau la poalele muntelui.
A suflat o briză dinspre est şi i-a măturat ca pe nişte frunze
Dincolo de versanţi...
Totul s-a schimbat.
Aici erau lumini zburătoare şi luni magice, şi se auzeau muzici nepământeane.
A căzut peste noi un nor.
Când s-a ridicat, totul era schimbat.
Acum eram printre mulţimi aflate în conflict.
Apoi o figură din aur strălucitor, şi cineva cu o trompetă,
Şi încă cineva purtând sceptru au stat în faţa mea,
M-au luat în râs, au dansat rigadoon şi pe urmă au dispărut...
Iarăşi s-a schimbat totul.
Ieşind dintr-un lan de maci,
O femeie şi-a dezgolit sânii şi şi-a ridicat gura întredeschisă spre mine.
Am sărutat-o.
Gustul buzelor ei era sărat.
M-am prăbuşit extenuat.
M-am ridicat şi m-am înălţat mai sus, dar o ceaţă ca aceea însoţind un iceberg
Mi-a acoperit paşii.

[...] Citeşte tot

epitaf de Edgar Lee Masters din antologia de versuri Antologia de la Spoon River, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mirajul "victimei"

Cu siguranţă că există cel puţin un moment în viaţa ta în care ai adoptat, în mod conştient sau mai puţin conştient, poziţia de victimă. Şi nu, nu te cred dacă spui că nu ai făcut-o niciodată.

E firesc, e natural, e omenesc.

Poziţia de victimă e ca mierea de albine: dulce, îmbietoare... dar al naibii de lipicioasă. Odată ce te atingi de ea, cu greu te mai dezlipeşte cineva. Dacă o consumi în cantităţi îndeajuns de mari, ajunge să provoace chiar şi dependenţă. O guşti o dată, o guşti de două ori, şi înainte să-ţi dai seama, nu îţi mai poţi imagina viaţa fără ea.

Poziţia de victimă, adoptată de mai multe ori, devine precum cutia automată a unei maşini: intri în viteza ei de la sine, fără nici un efort. Dacă cineva te-ar opri în loc şi te-ar întreba: "De ce te comporţi aşa?", "Ce te face să crezi că toată lumea complotează împotriva ta?", "Ce te face să persişti în adoptarea ei, cu toate că te doare?"; probabil că i-ai răspunde, cu o privire ce aparent denotă inocenţă: "Dar ce, cu ce am greşit?".

Ei bine, cu nimic, cu nimic nu ai greşit. Nimic înafară de faptul că te-ai lăsat dus/ă din nou de nas, te-ai prins din nou în dans, uitând de ceea ce e cu adevărat aici, acolo, peste tot, la orice ceas.

Doar în moment, doar în Prezent, ţi se relevă cu claritate, că tu eşti atât personajul principal, cât şi scriitorul pentru propria carte. Iar asta, înainte de toate, înseamnă responsabilitate. Asumarea a tot ceea ce faci, indiferent daca îţi stau pe umăr îngeri sau draci.

Să revenim însă puţin la început, acolo de unde am plecat nu de demult. Ştiu prea bine cum se simte, să crezi că eşti victima unei conspiraţii, a unui complot. Părinţii par că nu te înţeleg, indiferent de vârstă, partenerul de viaţă pare că nu se gândeşte de loc la tine, maşinile din trafic par să ţi se-aşeze dinadins în cale, cafeaua pare să îţi sară cu afurisenie direct în poală, greierii par să chiuie special ca să îţi fure ţie somnul, mă rog, ai prins ideea. Totul şi toţi pare că îţi sunt împotrivă. Şi e atât de dulce-acrişor. E ca o plapumă în care te cocoloşeşti, e micul tău colţisor de lume. Pentru că dacă nimeni nu te înţelege, şi toţi îţi vor răul, atunci înseamnă că eşti singur/ă. Iar când crezi că eşti singur/ă, soarele radiant al prezenţei tale, se reduce la o lumânare, şi o uşoară somnolenţă atunci apare.

Cunoşti momentul? Exact atunci când eşti pe cale să adormi, şi rămâi parcă suspendat/ă în aer, agăţat/ă de un fir invizibil, poziţie ce îţi dă senzaţia că pluteşti. Îl ştii, nu-i aşa? Pare că nu se va termina, că vei putea rămâne aşa pentru totdeauna, făcând pace cu minciuna.

Însă un asemenea lucru nu e posibil, nu în cele din urmă. Şi ah, ce veste minunată! Ce moment frumos este acela, când durerea apare, şi îţi inundă mintea. Ce moment frumos atunci când realizezi că ai rănit, că te-ai îndepărtat, că plapuma propriilor nemulţumiri a intrat la apă, iar frigul îţi face degetele să tresară.

Atunci, îţi pare rău. Regreţi minciuna. Tu şi victima încetaţi a mai fi una. Ce prostie, a vieţii ironie, să îţi laşi calmul furat de frenezie şi să uiţi de poezie.

[...] Citeşte tot

poezie de Alexandru Pop
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!