Lacustră

Stăteam de vorbă sub ape, într-o linişte desăvârşită.
Domneam, pe fundul lacului, ca un rege şi o regină
într-un palat acoperit cu o cupolă de sticlă, prin care
pătrundeau, până la noi, razele de lumină, jucând,
în dreptul chipurilor noastre, un dans feeric de brocarturi
scumpe, înşelătoare. Aşezaţi pe buturugi, la masa
scoasă din vechiul barcaz scufundat, ne sprijineam
de coloanele de trestie şi papură; mâna ta se odihnea
pe capul unui sceptru împletit din stuf.

Verzi deveniseră ochii noştri şi nu mai aveau pupile.
Se lăsase peste lumina lor semnul eternităţii şi al împăcării,
deschişi, acolo jos, într-o lume stranie, în care
toate dimensiunile sublimau într-una singură, uniformă.
Beam esenţe de alge şi muşchi, îndulcite cu miez de trestie,
din căni scobite în lemn. Mâinile noastre se mişcau încet
prin densitatea fluidă, degetele ne erau albe şi reci, lunecoase,
cu pielea ridată cumplit, ca a unor bătrâni.

Vorbeam sub ape, şi vorbele noastre se înălţau –
ciorchini de aer globular – către suprafaţă, spărgându-se,
fără sunet, în albia valurilor tăiate de vânt. Afară, tot peretele
de stuf şoptea sub lumina soarelui ce pălea. Dedesubt,
noi nu simţeam nimic; aici, umbrele şi sclipirile se
îngemănau în permanenţa unor timpuri prinse sub un
cavou de sticlă străvezie, care nu trădau nimic despre neputinţa
dinainte, care sfidau orice silinţă de închegare a ceea ce va urma.
În împărăţia negrelor scoici şi-a mâlului era linişte.
Peştii şerpuiau în voie pe lângă noi, argintii ca nişte linguri
scăpate sub ape de fantomele unor pescari bărboşi
şi veşnic flămânzi. Aşteptam amândoi o nouă înserare...

poezie de Dragoş Niculescu din Purgatoriu pentru sfinţi (2014)
Adăugat de Dragoş Niculescu
Votează! | Copiază!