+omul +si +destinul +sau

La mormântul tău, "Măicuţă"

Se opreşte lângă o cruce, înnegrită peste vreme
Şi-nchinându-se încearcă cu o frază să o cheme:
- Mamă! Chipul tău trăieşte, l-am avut mereu cu mine,
Pribegind în lumea mare, el mi-a dat puteri depline.
Apoi... tace şi se pleacă peste piatra-mbătrânită,
Cu tristeţe o măsoară, c-o privire-ncremenită.
Dacă ar putea sunt sigur, s-ar îmbrăţişa cu dor
Şi o lacrimă fierbinte ar cădea din ochii lor,
El, iar spune toate cele, cum a fost şi ce-a făcut,
De când ea se odihneşte, generaţii au crescut.
Ea, ar întreba desigur: Dragul mamii, cum o duci?
Te-am "lăsat" copil de-o şchioapă, ai nevastă, ai şi prunci?
- Am venit maică la tine, de la mare depărtare,
Memorându-ţi amintirea, să mă-nchin, să las o floare
La mormântul tău cel sumbru şi castanul ce se-ndoaie,
Ce-a crescut şi-mbătrâneşte de atâta vânt şi ploaie,
Lângă crucea ce-nverzeşte, de licheni şi mucegaiuri,
Într-un cimitir ce-mi este amintiri pe aceste plaiuri,
Ca să-ţi povestesc viaţa, ce-am trăit-o şi-o trăiesc,
Anii buni sau trişti de-o vreme, ce mereu mă-nbătrânesc.

[...] Citeşte tot

poezie de Corneliu Zegrean-Nireşeanu
Adăugat de Corneliu Zegrean-Nireşeanu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pacea

Nopţi şi câte zile
Până la scadenţă
Măsurate-n mile:
Milă, Excelenţă!

Omul vine, pleacă
Pietrele rămân
Râul dacă seacă,
Timpul e stăpân!

Şi-om pleca cu toţii
În ţinutu-acela
Fiii şi nepoţii
Ne-or găti nacela

Fără pulberi drumul,
Fără de întors
Fumul, poate scrumul
Dacă ni s-a tors,

[...] Citeşte tot

poezie de Ion Untaru din Condorul (2001)
Adăugat de Ion Untaru
Comentează! | Votează! | Copiază!

Omul nu este niciodată cu adevărat un fatalist, nici un stoic. Se luptă cu destinul său, adesea cu disperare. Aderă veşnic la excepţii îndrăzneţe de la deciziile judecătoreşti ale zeilor. Fără îndoială, această luptă înlesneşte progresul umanităţii, deoarece îi favorizează pe cei puternici şi curajoşi. De asemenea, înlesneşte frumuseţea, căci oamenii neînsemnaţi încearcă să evadeze dintr-o lume intolerabilă şi lipsită de speranţă creându-şi una proprie, mai fermecătoare.

citat clasic din H.L. Mencken
Adăugat de Dana Gurău
Comentează! | Votează! | Copiază!

Moartea lui Gheorghe

Când norii se lasă hoinărind peste vale,
Ei dau un semnal de tristeţe şi jale,
Pentru copilul ce trăieşte o dramă,
Pentru femeia ce plânge, cu lacrimi de mamă.

Scoală Teofile şi-nhamă un cal,
Că vreau, mai dimineaţă, s-ajung la spital,
Mă doare, de-o vreme, prea tare în piept
Şi simt parcă o gâlmă sub umărul drept.
Mă doare grumazu şi prea des tuşesc,
Mă usc pe picioare, de-abia mai păşesc.

-Vin şi eu? Măi Gheorghe! Tu nu te simţi bine!
Sau iei şi copilul să meargă cu tine?
Să poţi trimite-o vorbă, de-i fi internat,
Cu ce spune doctorul, domnul Ignat.

- Lasă, nevastă, că n-o fi un bai.
Legaţi la căruţă pe amândoi-cai!
Să meargă mai iute, că drumu-i cam lung

[...] Citeşte tot

poezie de Corneliu Zegrean-Nireşeanu
Adăugat de Corneliu Zegrean-Nireşeanu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Omul şi destinul său reprezintă ceva inseparabil, se provoacă şi se creează reciproc.

Sandor Marai în Lumânările ard până la capăt
Adăugat de Mirela Nicoleta Toniţă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poemele copilăriei

DE 1 IUNIE, COPILAŞILOR MEI SCUMPI ŞI TUTUROR COPILAŞILOR LUMII!

... De la zapadă spre firul cel de iarbă,
Întreaba- mă, copile, încet şi fără grabă...
"În care veşnicii pământul nu răsare,
Copilării pe unde mai are omul oare?"

- În ochii tăi, copile, se nasc copilării,
Frumoşii ochi sclipesc cu raze arămii,
Să fim prieteni buni, copile înţelept,
Şi sfaturile bune primeşte-le complet.

Copilaria e acolo unde- i mângâiere,
Şi dragoste de viaţă, şi soare, şi cădere,
Iar tu sămânţa infinitului îmi eşti,
Te- am răsădit în inimă, să-mi încolţeşti.

Şi- am vrut cu apa sfântă să te-alin,
Şi greul când îl treci, să nu-ţi fie declin,
Ci doar o treaptă nouă nemaiîntâlnită-

[...] Citeşte tot

poezie de Lilia Manole
Adăugat de liliamanole
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pacea

Nopţi şi câte zile
Până la scadenţă
Măsurate-n mile:
Milă, Excelenţă!

Omul vine, pleacă
Pietrele rămân
Râul dacă seacă,
Timpul e stăpân!

Şi-om pleca cu toţii
În ţinutu-acela
Fiii şi nepoţii
Ne-or găti nacela

Fără pulberi drumul,
Fără de întors
Fumul, poate scrumul
Dacă ni s-a tors,

[...] Citeşte tot

poezie de Ion Untaru din Condorul (2001)
Adăugat de Ion Untaru
Comentează! | Votează! | Copiază!

Doctorul Gabriel: Sufletele pot fi speriate, atunci când ies; poate pentru că le îngrozeşte trupul slăbit, neputincios sau condamnat la suferinţă. Odată eliberate de trup, se simt absolvite şi de destinul legat de acel trup, şi de suferinţă; iar ele, de acolo, de sus, pot lesne vedea cum omul e legat de destinul său ca un condamnat, în cătuşe. Atunci, sufletele nu mai vor să revină în trup. Aşa cum trupul e legat de destin, la fel şi sufletul e legat de trup. Sufletul, întotdeauna, va dori o viaţă mai bună trupului său. Deci şi pentru el, destinul va fi unul mai fericit.

replică din romanul Ambroise de Doina Postolachi (iulie 2017)
Adăugat de Doina Postolachi
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

Firimitura unui cuvânt...
Nu costă să visezi,
poate doare.. un pic..
poate doare tare...
dar frumuseţea adesea doare...
asemenea iubirii...
Doare pentru că omul nu e capabil să simtă atât de mult frumos.. atât de mult dor şi atâta iubire
pentru că.. destinul său rar se împlineşte precum voieşte... el încă ispăşeşte... pierzând Cerul.... visele sale se destramă ades
şi, cel mai trist este că.. în lumea in care s. a trezit după cădere... cea mai rară stare este statornicia firii.. a gândului.. a emoţiei.. inspiraţiei.. fericirii.. iubirii...
Iar nestatornicia adesea destramă vise.. in zori..
Şi doare un pic...
Sau mai tare...
Dar cumpărăm altele.. numai că trebuie să mai cerşim o firimitura de timp...

poezie de Mariana Daniela Bidascu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Viaţa e un bal mascat

În viaţa noastră, oameni ni se spune,
Dar timpul ne transformă într-o mască,
Ce-o afişezi pe chip, când ieşi în lume
Şi joci un rol de dur sau gură cască.

Vecina mea e-o mască reuşită
Şi mă holbez din când în când la ea,
Pe mulţi bărbaţi îi bagă în ispită,
Dar masca mea de om fidel n-o vrea!

Nevasta mea e omul ce pozează
În masca ei, de-o viaţă, a cinstită
Şi-acum vecinul, aprig, o tratează...
Eu tac, e medic-şef, iar ea-i răcită!

Sunt împlinit, căci stăm cu mama-soacră,
Nu poartă masca ei de poamă acră,
E-o doamnă, pentru noi ea se consacră,
Dar pentru ea, doar fiică-sa e sacră.

[...] Citeşte tot

poezie de Mirela Grigore din Un râs asumat
Adăugat de Mirela Grigore
Comentează! | Votează! | Copiază!