Adaugă un citat | Citate la întâmplare | Votează! | Votate recent | Adăugate recent | Comentarii recente | Top general

Moartea lui Gheorghe

Când norii se lasă hoinărind peste vale,
Ei dau un semnal de tristețe și jale,
Pentru copilul ce trăiește o dramă,
Pentru femeia ce plânge, cu lacrimi de mamă.

Scoală Teofile și-nhamă un cal,
Că vreau, mai dimineață, s-ajung la spital,
Mă doare, de-o vreme, prea tare în piept
Și simt parcă o gâlmă sub umărul drept.
Mă doare grumazu și prea des tușesc,
Mă usc pe picioare, de-abia mai pășesc.

-Vin și eu? Măi Gheorghe! Tu nu te simți bine!
Sau iei și copilul să meargă cu tine?
Să poți trimite-o vorbă, de-i fi internat,
Cu ce spune doctorul, domnul Ignat.

- Lasă, nevastă, că n-o fi un bai.
Legați la căruță pe amândoi-cai!
Să meargă mai iute, că drumu-i cam lung
Și aș vrea, mai devreme, la Dej să ajung.
Tu stai cu copiii, iar Teofil, în "Mihei",
Să termine roata la cel din Cășei,
Că omul mi-o cere, el banii mi-a dat
Și târgul e târg și... sunt obligat.
Pe min m-or duce caii și cățelul Grivei,
Ei știu bine drumul, că-s prietenii mei.
- Așa-ncepe drama unui om "ostenit",
Ce-ntregă viață din greu a muncit,
Să-și crească urmașii, vreo cinci copilași,
Muncind zi și noapte, el n-avea relaș.

Cu barda și dalta să facă un car,
Un plug sau o grapă, că este rotar,
Apoi, să le vândă la târgul cel mare,
Să cumpere "locuri", mai multe hectare;

- Să le aibă copiii după ce mă voi duce,
Spunea bietul om făcându-și o cruce.

A fost și pe front, în Primul Război,
C-o schije în umăr s-a-ntors înapoi,
Ce-o poartă demult, de la Cotul Oituz,
Luptând printre "hoarde", lovit de-un obuz.

Se urcă-n căruță pe o furcă de fân,
Îl ia pe Grivei și îl strânge la sân,
Dă bice la cai și pleacă la drum,
În urma lui lasă al colbului scrum,
Un praf de argilă, din drumul uscat,
Ce-i tare ca piatra, că n-a mai plouat.

Ajuns la spital, se dă jos din căruță,
Deshamă pe Ciloag și pe Măriuță,
Le mângâie fruntea iar calu-i nechează,
Mișcând din codiță: - Grivei! Stai de pază!
Iar voi dragii mei, aveți ce mânca,
Pânâ când eu, la etaj voi urca,
Să-l caut pe doctor, să văd ce-o să zică,
Poate îmi dă niște leacuri, să le iau din potică.

- Măi Gheorghe! Da' ce ai ? Dar nu ești beteag?
Întreabă portarul ce stă-n Dindeleag.
- Da... Du-te spre dreapta, pe holul mai lat,
Că azi e de gardă domnul Ignat,
Un om mai bătrân, ce-i tare de treabă,
Azi nu sunt prea mulți și te ia mai degrabă.

- Neața, Gheorghiță, tot "schija" te doare?
Sau rana din piept ți-a făcut o tumoare?
Eu... rândul trecut când ai fost pe la mine,
Ți-am spus să revii, că nu prea ți-e bine.

- Aveți dreptate și încă una prea mare,
Muncesc tătă zua. Am de făcut niște care
Pe datorii. Și trebuie să le plătesc,
Am cinci copilași, pe care... vreau să mi-i cresc.

- Știu, bade Gheorghe, dar boala-i acută,
Ea nu te-nțelege și nu te ascultă.
De n-o tratezi bine, ea tot avansează
Și până la urmă viața-ți "retează".
Îți scriu niște pastile. Le primești din potică.
Ia câte două, de ți-e rău, nici patru nu strică.
Poticarășul știe, ți le dă fără bani,
Să-ți dea Dumnezeu sănătate, cât de mulți ani.
Gheorghiță știi bine, cam de mult ai un "rac",
Oricâtă voință aș avea, nu mai am ce să-ți fac.

- Știu, domnule doctor, dar tăt am sperat
Să mai am niște zile, dar... m-am înșelat.

Și Gheorghe se-ntoarce, cu-n salut respectuos,
Se duce spre ușă, pe trepte în jos,
Îi vâjâie capul, dar este lucid,
Că pentru el soarta e un "dar" prea stupid.
Își ia din potică rețeta prescrisă
Și pleacă pe ușa din dos, că-i deschisă.

- Ajută-mă, Doamne! Să ajung la copii,
Că n-am multe ceasuri, doar Tu o mai știi.
Le pune căpăstru la cai și îi leagă,
La oiștea lungă, prinsă-n teleagă.
Cățelul se zbate și urlă a jale,
Iar caii nechează, pe rând, mai agale.
Bătrânul se-ntinde pe fânul rămas
Și-o vorbă le spune: - Hai caii mei! Mergem acas'..
Ei știu parcă drumul, stăpânului lor
Și pleacă spre casă, la trap mai ușor.

Mergând pe drumeagul ce duce spre moară,
Îl vede Ciorica și-ntreabă-ntr-o doară:
- Dar ce-are "Cherecheșu"? Doar n-o fi băut?
Că-n ultima vreme îl văd, mai mereu, abătut.
- O fi muncit tătă noaptea și amu-i mai trudit
Și tăt legănat de căruță, o fi adormit,
Vezi că și timpu-i noros și trage a ploaie,
Îi răspunde agale, bătrâna Jigoaie.
- Caii știu drumul, l-or duce acasă,
Hai mă Iuoane, nu-l scula! Lasă...

Ajunși pe la "Râtul de la Cruce", caii opresc,
Și tot mișcă capul, de parcă ghicesc,
Că Gheorghe, "stăpânul", nu mai are grai,
Al său suflet bun, azi, merge spre Rai.

Câinele-i trage cu laba "căbatul" uzat,
Îi linge o mână, apoi c-un lătrat
Dă un "semnal" cailor să plece,
Că prietenul lor, Gheorghe, a murit și deja e rece.

Cu capul plecat, caii pornesc, la pas mai ușor,
Se vede tristețe și-n copitele lor,
Ar vrea să vorbească, dar nu știu să spună
Cum simt ei durerea ce-n piept o adună.

Ajunși la podețul ce duce-n ogradă,
O curte mai mare de parcă-i o stradă.
Se opresc chiar la poarta ce este-ncuiată
Și-ncep să necheze, iar câinele latră
Semnal de alarmă! Dar nu pot să spună
Că Gheorghe e mort și nu e a bună.

- O, Doamne! Bărbate! Dar ce e cu tine?
Se aude o voce. Apoi, lacrimi, suspine.
Un bocet prelung: - Aprinde-ți o candelă și o lumânare,
Că tata e țeapăn și n-are suflare.

- Aduce-ți un țol, să-l ducem în casă,
Că este târziu și noaptea se lasă.
Tu, Liviuț, treci peste vale și du vestea în sat,
Și anunță părintele și clopotariul, cu ce s-a-ntâmplat.
Eu fac "Copârșeu", c-avem scânduri late,
Iar tu, noră dragă, te-ngrijești de bucate.
Să-i facem prohodu', așa, cum o fi cel mai bine:
Învie-mi-l, Doamne! Și ia-mă pe mine!
Se-nchină moșneagul, ce-i gârbov de ani,
El este bunicul celor șase orfani.

Aceasta e drama lui Gheorghe, zis Cherecheșu,
Cunoscut primprejur și-n tot Sasnireșu,
Ca om de onoare și-un bun gospodar,
Un convins familist și un meșter rotar.

- Gheorghiță, tu te-ai dus pe-o cărarea infinită,
Și ai lăsat în urma ta cinci orfani cu o mamă necăjită,
Cu prea multe datorii pe pământul cumpărat
Și-o mulțime de proiecte și grajdul neterminat.

Ce mă fac, Doamne?! Cum să răzbesc?
Copiii sunt mici și cum o să-i cresc?
Paraschiva-i mai mare, ce-i drept, mai "trufașă".
Cornel e micuț, nu te știe, iar Emil e-n "fașă".
Pe Tibi, Iuliana și Doru de suflet mi-l cere,
Că ei n-au copii și au mai multă avere.

Pe toți îi voi crește că au sângele meu,
Îmi duc "Crucea-n spate", cum o vrea Dumnezeu.
Eu nu-mi las copiii la tutori ghizați,
Să ajungă de slugă, să ajungă argați,
Eu le sunt tutoare și tată le-oi fi,
Că asta mi-e soarta și... nu voi muri.

Și anii-au trecut într-un ritm cadențat,
Cei mici au crescut și-au tot întrebat:

- Când vine tata? Că-i dus cam de mult.
- Aș vrea, spune Emil, povești să-i ascult.
Așa cum ne spune domnișoru' la școală,
Cu lupi și cu capre, cu draci și cu smoală.

Teofil ducea greul, crescând mărișor,
Plângea de durere de-al tatălui dor.

În "Mihei" sau pe câmpuri, de toate-a făcut,
Și pot spune sincer, cu el am crescut.

- Eu vreau cărți, caiete, eu vreau să-nvăț carte,
Că așa mi-a spus moșu: "Ai școală, ai parte".

- Da, măi copile!, bătrâna-i răspunde,
Și eu aș dori, dar... n-am bani, de unde?
Internatul mă costă, plus banii la școală,
Cum să-i plătesc, că traisța mi-e goală.
Cornel se întoarce și pleacă plângând,
Apoi către ceruri se roagă spunând:
- Ajută-mă, Doamne! Să-nvăț. Că Tu ești mai bun
Să ajung oarecine din satul străbun.

Și pleacă băiatul. Peste ani, ajuns un bărbat,
Dar nu uită greul și cât a luptat
Să-nfrunte destinul, blestemul să-l curme,
Ce are și astăzi în mintea lui, urme:
"Stejarul" bătrân, cu atâtea rădăcini
Și "Părul" cel dulce, cu multe tulpini.

- Eu, drama ta, Gheorghe, o știu din poveste
Și încerc să o las urmașilor veste,
Să știe copiii, să știe nepoții,
Apoi, fiii lor și stră-strănepoții,
Că Gheorghe "trăiește" în sufletul lor
Ca o flacără vie. El este un... "nemuritor"

Gheorghe! Nu te-am cunoscut,
Eram mic, nepriceput,
Dar destinul m-a crescut.
M-a purtat în lung si-n lat,
Țara-ntregă am colindat,
Dar de tine n-am uitat.

De-aceea tu, lună plină,
Ieși de seară, fă-mi lumină,
Să văd drumul care duce,
La căsuța de la cruce
Și de-acolo? Mai spre Grui,
La mormântul tatălui,
Să mă-nchin, să-i las o floare,
Un stejar mic la picioare,
Să crească să-l bată vântul,
Să-i păzească-n veci mormântul.

poezie de
Adăugat de Corneliu Zegrean-NireșeanuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Votează! | Copiază!

Distribuie
calendarNu este introdusă data nașterii pentru Corneliu Zegrean-Nireșeanu. [Caut pe Google] [Adaug data nașterii]

 

1
Georgeta Nedelcu [utilizator înregistrat] a spus pe 9 mai 2010:
Superbe versuri! Va admir foarte mult! Felicitari!
2
Iulia Mirancea [utilizator înregistrat] a spus pe 6 mai 2014:
Înduioșătoare versuri! Durere multă! Parcă ar fi El-Zorab!

Comentariu

Numele (obligatoriu)

Adresa de e-mail (nu e publicată, este important să fie scrisă corect)

Dacă ai cont în Forum, este valabil și pentru comentarii sau alte facilități. Autentificare »

Comentariul trebuie să aibă un ton civilizat și să se refere la subiectul citatului, altfel va fi șters. Pentru mai multe informații despre criteriile pe care trebuie să le respecte comentariile, citiți Regulamentul.

Pentru a discuta despre alte lucruri decât cele care respectă tematica acestei pagini, se poate deschide un subiect în Forum.


Căutare

Căutări recente | Top căutări | Info
Cineva are nevoie de răspunsul tău: Ce localități au nume de femei? Fii primul care răspunde!

Discuții similare în Forum

Mai multe în Forum »

Fani pe Facebook

 
Poți promova cultura română în lume: Intră pe www.intercogito.ro și distribuie o cugetare românească într-o altă limbă!