+mana +care

Acela este ascultător, care este ca fierul în mâna fierarului şi ca lutul în mâna olarului.

citat din Sfântul Teodor Studitul
Adăugat de Ion Untaru
Comentează! | Votează! | Copiază!

Stafie

Am simţit nişte degete moi pe gât
Cineva parcă mă strangula

Buzele erau şi aspre şi dulci
Cineva parcă mă săruta

Oasele mele vitale gata să se frângă
M-am pierdut în ochii altcuiva

Era un chip pe care îl ştiam
Un chip şi blând şi încruntat

N-a zâmbit n-a rânjit
Avea ochi larg deschişi pielea albă

N-am zâmbit n-am plâns
Mi-am ridicat mâna şi i-am atins obrazul.

poezie clasică de Harold Pinter din Drama (1983), traducere de Gabriela Abăluţă
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

XVII ( Nu te iubesc...)

Nu te iubesc ca pe-un bulgăre de sare roz, ca pe-un topaz
sau ca pe un arc de garoafe incendiind grădina.
Te iubesc aşa cum trebuie să fie,-n secret, iubite
anumite lucruri întunecate, între umbră şi suflet.

Te iubesc ca pe o plantă care nu-înfloreşte niciodată,
dar poartă-n ea lumina tuturor florilor ascunse privirii noastre;
datorită iubirii tale, o mireasmă-anume, prea de tot solidă,
se-înalţă din pământ şi, noptatic, trăieşte-n trupul meu.

Te iubesc fără să ştiu cum o fac, de unde sau de când.
Te iubesc de-a dreptul, fără complexe şi fără mândrie;
te iubesc pentru că nu pot trăi altminteri, ci doar astfel:

undeva unde eu nu exist, nici tu, dar atât de-apropiaţi
încât mâna ta pe pieptul meu devine mâna mea,
atât de-apropiaţi încât ochii tăi se-închid când eu adorm.

poezie clasică de Pablo Neruda, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

În noaptea aceea, gata de orice, m-am culcat cu faţa în sus în aşteptarea durerii de pe urmă, în prima clipă a celor nouăzeci şi unu de ani ai mei. Am ascultat dangăt de clopot undeva, departe, am simţit mireasma sufletului Delgadinei dormind pe o parte, am auzit un strigăt în zare, suspinele cuiva care murise poate cu un secol în urmă în iatacul său. Atunci am stins lampa cu ultima suflare, mi-am împletit degetele cu ale ei ca s-o duc de mână şi am numărat cele douăsprezece bătăi de clopot de la ora douăsprezece cu cele douăsprezece lacrimi de pe urmă, până când prinseră a cânta cocoşii şi îndată dangătele triumfătoare, petardele de sărbătoare ce proslăveau bucuria nesfârşită de a fi supravieţuit, teafăr şi nevătămat, vârstei de nouăzeci de ani.

Gabriel Garcia Marquez în Povestea târfelor mele triste
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Câteva vorbe despre suflet

Din când în când avem un suflet.
Nimeni nu-l are în păstrare
non-stop.

Zi după zi,
an după an
pot veni şi trece fără el.

Câteodată
poposeşte pentru puţin timp
în spaimele şi în bucuriile copiilor.
Altădată doar în mirarea
că suntem bătrâni.

Rareori este de ajutor
în testele de anduranţă,
cum ar fi mutarea mobilei
sau ridicarea unei valize,
sau mersul îndelungat în pantofi care ne strâng.

[...] Citeşte tot

poezie clasică de Wislawa Szymborska, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Epitaf (După Anton Pann)

Aicea s-au dus cu jale
şi în tihnă se albesc
oasele Domniei-Sale
de Miron Paraschivesc
ce au fost trecut pe lume
ca să dea la toate nume.
Astăzi, una cu ţărâna,
de iubire n-are ştire
şi un vreasc îi este mâna
care scrie aste ştire.
Când zâmbiţi din întâmplare,
întorcând aceste foi,
domnişori şi domnişoare,
va zâmbi şi el cu voi.

epitaf de Miron Radu Paraschivescu din Cântice ţigăneşti, după Anton Pann (1941)
Adăugat de Costel Zăgan
Comentează! | Votează! | Copiază!

O rugăciune la intrarea în casa mea

Domnul a promis binecuvântare acestui oraş, acestei case
Şi urmaşilor mei, dacă toate lucrurile rămân nepângărite;
Nici o masă sau scaun nu sunt îndeajuns de simple
Pentru cei care urmează păstorul din Galileea; a mai cerut
Ca eu însumi în anumite zile ale anului
Să nu ating nimic şi să nu râvnesc nimic,
Luând aminte la toate cele făcute de marii entuziaşti
De-a lungul atâtor secole cu noroc schimbător –
Şi pe care trebuie să le consider drept normă;
Totuşi, dacă voi visa că Sinbad marinarul a adus un cufăr pictat
Sau o imagine de dincolo de Muntele Magneţilor,
Acel vis este o normă; iar dacă mâna Diavolului
Distorsionează viziunea, împrăştiind aburi de leşie
Pentru a umbri calea, sau construieşte o casă
Proiectată în birourile guvernului, scurtează-i viaţa,
Închide-i sufletul pe fundul Mării Roşii.

poezie celebră de William Butler Yeats, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şi chiar dacă Schneider însuşi ar fi venit din Elveţia şi l-ar fi văzut în momentul acela pe fostul său elev şi pacient, amintindu-şi de starea în care se găsea câteodată prinţul în primul an de tratament în sanatoriul său, ar fi dat acum descurajat din mână şi ar fi spus, probabil, ca şi atunci: Idiot!

Dostoievski în Idiotul (1868), traducere de Nicolae Gane
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Petiţie la ducele de Bourbon

Stăpân al meu şi prinţe preatemut,
Lujer de crin, din rege zămislit,
François Villon, ce soarta l-a bătut
Cu vânătăi avane, crunt lovit,
Te roagă prin scrisoarea lui, smerit,
Să-i dai un împrumut dacă ai vrea;
La toate Curţile e gata a jura
Că-ţi dă 'napoi, nu pierde-ncredinţarea:
Nici pagubi, nici câştig nu ai avea,
Nimic n-ai pierde, decât aşteptarea.

De la alţi prinţi lescaie n-a cerut,
Doar de la tine, robul tău, cel care
Din şase scuzi primiţi cu împrumut,
Mai toţi i-a cheltuit pentru mâncare.
De-odată a-i plăti, după onoare,
Uşor şi de îndată se-mplineşte;
În codrul din Patay ghinzi de găseşte
Şi din castane împlinind vânzarea,
La ţanc, fără zăbavă te plăteşte;

[...] Citeşte tot

poezie clasică de Francois Villon, traducere de Dan Dănilă
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cine-a întâlnit vrodată în calea sa un popă, îmbrăcat cu straie sărăcuţe, scurt la stat, smolit la faţă, cu capul pleş, mergând cu pas rar, încet şi gânditor, răspunzând îndesat "sluga dumitale" cui nu-l trecea cu vederea, căscând cu zgomot când nu-şi găsea omul cu care să stea de vorbă, făcând lungi popasuri prin aleiele ascunse ale grădinilor publice din Iaşi, cu câte o carte în mână, tresărind la cântecul păserelelor şi oprindu-se cu mirare lângă moşinoaiele de furnici, pe care le numea el "republici înţelepte", dezmerdând iarba şi florile câmpului, icoane ale vieţii omeneşti, pe care le uda câte c-o lacrimă fierbinte din ochii săi şi apoi, cuprins de foame şi obosit de osteneală şi gândire, îşi lua cătinel drumul spre gazdă, unde-l aştepta sărăcia cu masa întinsă.

Ion Creangă în Popa Duhu (1881)
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!