Moartea poetului
O, rege, răzbunare, răzbunare!
Îți cad la picioare.
Fii drept și pedepsește pe cruntul ucigaș
Osânda lui în vremuri viitoare
S-arate lumii dreapta-ți judecată,
Să fie-o pildă pentru ticăloși!
(din tragedia "Venceslas" de Jean de Rotrou)
Sclav al onoarei, suflet drept,
Jignit de clevetiri mărunte,
Poetul cu un glonte-n piept
Muri plecându-și mândra frunte!...
Ocara lumii și minciuna
L-au supărat, nu l-au supus,
Și singur ca întotdeauna
S-a răzvrătit... și-a fost răpus!
Răpus! Ce rost mai are plânsul
Și corul laudei deșarte
Și scuza foanfă pentru dânsul
În fața împlinitei soarte?
Oare nu voi ați prigonit
Talentul lui cu-nverșunare
Și ca să râdeți ați stârnit
Din foc ascuns văpaie mare?
Fiți veseli! A căzut învins
În cea din urmă crudă luptă
Și-acuma geniul lui e stins,
Cununa lui de lauri ruptă.
Calm, ucigașul a țintit
Și-a tras. Și inima-i păgână
Urma să bată liniștit;
Nu-i tremura pistolu-n mână.
E de mirat? Un venetic
Zvârlit la noi din întâmplare,
Umblând pe-aici la vânătoare
De ranguri, suflet de nimic;
Bătându-și joc în chip obraznic
De limba noastră și de țara-ntreagă,
El a lovit în gloria noastră dragă
Și n-a putut să înțeleagă
Ce om doboară brațul lui năpraznic.
Și-acum poetul în mormânt e-nchis
La fel cu cântărețul drag pe care
Atât de minunat ni l-a descris,
Ros de-ndoieli chinuitoare,
Și care ca și el a fost ucis
De-o mână rea, necruțătoare.
Lăsându-și buni prieteni și bucurii senine
De ce-a venit în zarva acestei lumi meschine,
Vrăjmașa sufletelor îndrăznețe?
Dând mâna cu un ipocrit mișel,
De ce-a crezut în vorbe și-n chipuri false, el
Care-i știa pe oameni demult, din tinerețe?
Cununa lui de lauri i-au scos-o și i-au dat
Una de spini cu lauri împletită;
Dar spinii bine-ascunși l-au înghimpat
Rănindu-i fruntea lui slăvită,
Ceasul din urmă i l-au otrăvit
Cu glume grosolane în șoaptă strecurate,
Setos de răzbunare a murit
Scârbit că-i sunt speranțele-nșelate.
S-a stins dumnezeiasca lui cântare
Și n-o să mai răsune nicicând și nimănui;
Și unde-i el acuma e întuneric mare;
Pecetluită este gura lui.
Voi, însă, fii înfumurați
Ai unor tați vestiți prin mârșăvie,
Care cu tălpi de rob călcați
Vlăstarele lovite de urgie;
Voi care, lacomi, lângă tron pitiți,
Ucideți Libertate, Genii, Glorii,
Când apăreți, de lege ocrotiți,
Muțește adevărul și tac judecătorii!
Dar este-n cer un strașnic judecător cinstit
Care pe voi, aleșii desfrâului, v-așteaptă;
Cu aur el nu poate fi plătit
Și știe orice gând și orice faptă.
Zadarnic veți veni cu vorbe rele
La judecata cea de sus:
Tot negrul vostru sânge nu va putea să spele
Sângele poetului răpus.
poezie clasică de Mihail Lermontov din Poezii (1959), traducere de Alexandru Philippide
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi și următoarele:
- poezii despre sânge
- poezii despre suflet
- poezii despre sclavie
- poezii despre poezie
- poezii despre moarte
- poezii despre justiție
- poezii despre genialitate
- poezii despre întuneric
- poezii despre vânătoare
Citate similare
Denigratorilor lui Eminescu
Din ce lumi voi ați venit
Și aici v-ați pripășit?
Pentru ce-ați venit la noi
Și-aruncați tot cu noroi?
Unde vreți voi să ajungeți?
Nația vreți să o distrugeți?
Vă numiți voi literați
Și pe toți îi criticați;
Filozofi vă mai ziceți,
Cine credeți că sunteți?
Eminescu pentru voi
E de lada cu gunoi.
Din cultură-l aruncați.
Locul lui vreți să-i luați?
V-a avântați la fruntea sa,
Laurii pentru a-i lua.
Voi degeaba încercați
Locul lui n-o să-l luați!
El făcu odinioară
Limba noastră o comoară.
Cu el doctorat v-ați dat,
L-ați luat, v-ați lăudat.
Puneți mâna și munciți,
Nu la locul lui râvniți!
Pe aici ca voi au fost
Ce-ncercata fără rost.
Locul lui ei l-au râvnit.
Rând pe rând s-au prăpădit.
Nume noi ei și-au luat.
Dar cultura i-a uitat.
El e nufăr în cultură,
Iară voi doar un pelin!
Voi vărsați venin pe gură
Și vreți locul lui divin?!
Icoană este pentru noi,
Iar voi, doar un gunoi.
Cu sau fără de folos,
Creierii el și i-a stors.
A lăsat drept moștenire
Opera-i spre-a sa cinstire.
De la voi ce-o să rămână?
Doar o mână de țărână!
La români i-o vorbă mare:
Fiecare dă ce are!
Trădători de neam și țară,
Pentr-un ban primit de-afară.
Sunteți pata pe vecie
În cultura României!
Va veni timpul odată,
Că istoria nu iartă!
De plătit voi veți plăti,
Chiar și morți dacă veți fi.
poezie de Adrian Timofte din Memoria clipei (2015)
Adăugat de Adrian Timofte
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi și următoarele:
- poezii despre plată
- poezii despre cultură
- poezii despre România
- poezii despre trădare
- poezii despre timp
- poezii despre nuferi
- poezii despre muncă
- poezii despre moștenire
Sufletul românesc e cea mai mare minune a Istoriei. Zeci de neamuri străine l-au hărțuit și l-au schingiuit; veacuri multe a gemut subt multe stăpâniri vrăjmașe; popoare falnice s-au stins, împărății trufașe s-au prăbușit în jurul lui și peste dânsul: nimic nu i-a putut zdruncina credința în soarta lui și, când a venit ceasul, s-a înfățișat lumii mai unitar, mai sănătos, mai încrezător ca orice alt neam. Granițele silnice, care ne-au ciopârțit sute de ani, n-au fost în stare să ne atingă inima.
citat celebru din Liviu Rebreanu
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi citate despre timp, citate despre încredere, citate despre sănătate, citate despre superlative, citate despre suflet, citate despre istorie, citate despre inimă, citate despre graniță sau citate despre ceas
Răstignirea
Spini pe frunte în coroană,
Fără milă ei I-au pus,
Și cu vorbe de ocară
Pe Golgota-n vârf L-au dus.
Și acolo-L răstigniră,
Sus pe cruce L-au întins,
I-au bătut în mână cuie,
Și picioarele I-au prins.
Maica Domnului se roagă
De o salcie pletoasă
Ramuri tinere să rupă;
Crengile în jos se lasă.
Și-o coroană împletește
Să I-o ducă lui IISUS,
Să-I mai curme din durere,
Suferința de nespus.
Sub coroana grea de spini,
Crengi de salcie așază,
Astfel, fruntea lui IISUS
Parcă nu mai sângerează.
De-atunci, salcia pletoasă,
Nu s-a mai uitat în sus
Și-a rămas pe veci plecată
Să îl plângă pe IISUS.
poezie de Mariana Dobrin din Lacrima din rugăciune (aprilie 2009)
Adăugat de Mariana Dobrin
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi și poezii despre crengi, poezii despre coroană, poezii despre tinerețe, poezii despre suferință, poezii despre păr, poezii despre plâns, poezii despre picioare, poezii despre durere sau poezii despre crucificare
Dragostea poetului
Poetul a iubit si-a patimit.
Ca un copil poetul a iubit.
Femeie preafrumoasa a iubit.
Si-a patimit, si-n patimi a trait,
dar patimile nu l-au biruit
de-aceea ca poetul a iubit:
ca un poet, ca cel mai demn poet,
cu-o inima ce nu-ncapea in piept,
cu dor mistuitor, coborator
din spatii ametite greu de zbor,
din lumi ce nu exista pe pamant.
Poetul a iubit si a fost sfant.
Dar ea, iubita, oare l-a iubit?
Dar ea, iubita, oare-a patimit?
Dar ea, iubita, nu l-a inselat,
nu l-a mintit, femeie, cu-n oftat?
Ci ea, iubita, n-a fost umbra lui,
a Marelui, a Zburatorului:
ea n-a venit din haos, dar din rost,
ea nu a fost mai mult decat a fost,
ea a ravnit o casa si un pat
si-n casa ceea, tanar, un barbat
si nu un zeu, si nu un Demiurg,
barbat cu brate grele de amurg.
Poetul a iubit. Iubirea lui
a fost iubirea verde-a codrului,
a fost iubirea plaiului matern,
iubirea unui geniu etern
al graiului, ce sfant e pentru toti:
parinti, copii, nepoti si stranepoti;
a fost iubirea neamului intreg,
pe care astazi voi s-o inteleg
si-o inteleg, si nu-nteleg nimic:
pana la ea nu stiu sa ma ridic,
ci ea ramane totusi un mister,
sa arda cu Luceafarul din cer.
Tu, Veronica, nu mai plange, nu,
ca nu esti vinovata numai tu.
Si poate nu e nimeni vinovat:
Poetul a iubit cum i-a fost dat:
ca un poet Poetul a iubit
femeia ce din mit a rasarit.
Stai langa el, icoana scumpa fii,
cu dorul tau de casa si copii,
si nu te stinge, nu te ofili:
chiar daca vrei, tu nu mai poti muri,
pentru ca el, Poetul, te-a iubit.
El tot ce a iubit a-nvesnicit!
poezie de Dumitru Matcovschi
Adăugat de Vladimir Potlog
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre iubire, poezii despre zbor, poezii despre vinovăție, poezii despre femei, poezii despre dor, poezii despre păduri, poezii despre mamă sau Ne poți propune o poezie de dragoste?
39
Când a început războiul cel mare
i-au pus o mitralieră în mână și l-au trimis pe front.
dar el, neînțelegând nimic, a rămas pe loc
cu arma în mână.
În jurul lui mureau oameni și se nășteau morminte
în jurul lui durerea își construia regat
în jurul lui frica moșea monștrii.
El nu a tras în nimeni și niciun glonț nu l-a atins.
Când s-a oprit războiul,
l-au găsit nemișcat, cu arma plină, nearmată și rece,
cu ochii goi, neînnoptați și reci,
cu inima goală, bătând în van, bătând a moarte.
L-au judecat conform legilor războiului
și l-au numit trădător, fricos, mucos, puțoi,
mână moartă,
mort.
I s-a interzis să treacă pe sub arcul de triumf
și a fost șters de pe toate listele cu participanții la război;
apoi a fost condamnat să nu moară
până nu va trăi ororile altor 41 de războaie.
El nu a înțeles nicio clipă ce se întâmplă în jurul lui.
În sinea sa, trăia deja de-o viață,
un război ridicat la puterea 41.
Războiul cu sinele său surdo-mut.
poezie de Romeo Aurelian Ilie din Patruzeci și unu. Eu, surdo - mutul
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre război, poezii despre viață, poezii despre frică, poezii despre început, poezii despre ochi, poezii despre monarhie sau poezii despre legi
Israel și Adevărul
Lui Israel i s-a pus
În față ca el s-aleagă
Un hoț mare și Isus
Care ființă-i e mai dragă
Atunci el plin de-ngâmfare
Hoțul iată l-a ales
Căci n-a vrut în ascultare
Să își țeasă a lui mers
Și cu hoțul a rămas
Pe Isus dându-l la moarte
Și-a înscris al vieții pas
Doar pe valuri tulburate
Cel mai scump dintre popoare
Mai ales mai minunat
Și-a țesut a lui pierzare
Pe Hristos l-a condamnat
El Israelul iubit
Cel mai înțelept popor
Pe Isus l-a răstignit
Însuși după placul lor
Preoții cei mai de seamă
Pe Hristos l-au condamnat
Și sentința lor umană
Prin Pilat au aplicat
Moartea crudă răstignirea
Adevărului curat
Celui care e iubirea
Și e sfânt nevinovat
Hristos dacă va trăi
Vor veni atunci romanii
Pe noi ne va nimici
Căci noi îi vom fi dușmanii
Iată dar că Israel
Pe Hristos l-a condamnat
El să scape numai el
Morții Isus a fost dat
Și prin moartea Lui Hristos
Au crezut că au salvarea
Dar văzură tot pe dos
Au primit doar condamnarea
Creatorul răstignit
A murit apoi pe cruce
Căci păcatul ne-a plătit
El lumina ce străluce
Singurul fără păcat
Fără umbră de greșală
La moartea-a fost condamnat
De ființa noastră goală
De lumină și dreptate
Însă plină doar de ură
Isus a fost dat la moarte
Însă doar după Scriptură
Pentru noi Domnu-a murit
Pentru toată omenirea
Căci păcatu-ntreg plătit
Trebuia și-ntreagă firea
Noi suntem cei vinovați
Noi întreagă omenirea
Și am fost doar morții dați
Pentru veci s-avem pieirea
Israel a căutat
Să scape de deportare
Să nu fie alungat
Izgonit în depărtare
Dar iată de ce-a fugit
Peste asta el a dat
Căci apoi s-a răzvlătit
Și romanii-au atacat
A rămas Ierusalimul
Mai pe urmă asediat
L-a înconjurat vrășmașul
Cu care el a luptat
Și-a căzut orașu-ntreg
Cum Hristos a prorocit
Și-atâția cum nu-nțelg
A fost iată nimicit
Două mii de ani aproape
Israel doar fără țară
A sorbit a lumii ape
Trecând prin foc și prin pară
Vine vremea când Hristos
Din nou îl va ridica
Ca poporul glorios
Cinste care îi va da
Căci Mesia așteptat
Va veni a doua oară
Israel fiind curat
Locuind în a lui țară
Domnul îl va curăța
Prin furtuni și valuri grele
De el grijă va avea
Ca luceafăr între stele
Atunci va fi bucuria
Ca o mană-n Israel
Căci Domn le va fi Mesia
Din Ber-Șeba la Betel
18-mai 2018 cluj
poezie de Ioan Daniel Bălan
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre creștinism, poezii despre lumină, poezii despre Iisus Hristos, poezii despre superlative, poezii despre curățenie, poezii despre adevăr sau poezii despre Israel
Poetul - lui Mihai Eminescu
Poetul nu e om, e zeu aparte,
Un ochi ce ne veghează din zenit,
El nu-i născut, el numai e venit
Și viața lui e dincolo de moarte.
Poetul e un dar neprețuit
Sub formă de scriptură și de carte
Și, precum zeii celorlalte arte,
Adesea e un suflet chinuit,
Căci dorul îl resimte infinit,
Durerea unei lumi i-i dat s-o poarte
Și sufletu-i e foc necontenit,
Când geniul lui de oameni îl desparte,
Când prea puțin din ce le-a dăruit
Împărtășesc în viețile deșarte...
poezie de Petru Ioan Gârda
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre naștere, poezii despre infinit sau poezii despre foc
Poetul - lui Mihai Eminescu
Poetul nu e om, e zeu aparte,
Un ochi ce ne veghează din zenit,
El nu-i născut, el numai e venit
Și viața lui e dincolo de moarte.
Poetul e un dar neprețuit
Sub formă de scriptură și de carte
Și, cum sunt zeii celorlalte arte,
Adesea e un suflet chinuit,
Căci dorul îl resimte infinit,
Durerea unei lumi i-i dat s-o poarte
Și sufletu-i e foc necontenit,
Când geniul lui de oameni îl desparte,
Căci prea puțin din ce le-a dăruit
Împărtășesc în viețile deșarte...
poezie de Petru Ioan Gârda
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Iisus Hristos: Dacă ați fi fiii lui Avraam, ați face faptele lui Avraam. Dar voi acum căutați să Mă ucideți pe Mine, Omul care v-am spus adevărul pe care l-am auzit de la Dumnezeu. Avraam n-a făcut aceasta. Voi faceți faptele tatălui vostru.
replică din Sfânta Evanghelie după Ioan, Femeia păcătoasă. Iisus este Lumina lumii. Cuvânt împotriva necredinței iudeilor. - 8:39-41, după Sfântul Ioan Evanghelistul
Adăugat de Lucian Velea
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe citate despre creștinism, citate despre Iisus Hristos, citate despre religie, citate despre adevăr sau citate despre Dumnezeu
Hârca aceasta de babă era scroafa cu purceii din bulhacul peste care v-am spus că dăduse moșneagul, crescătorul lui FătFrumos. Ea, prin drăcăriile ei, prefăcuse atunci pe stăpânusău, Făt-Frumos, în purcelul cel răpciugos și răpănos, cu chip să-l poată face mai pe urmă ca să ia vreo fată de-a ei, din cele unsprezece ce avea și care fugiseră după dânsa din bulhac. Iaca dar pentru ce Făt-Frumos a pedepsit-o așa de grozav. Iară pe credincios cu mari daruri l-au dăruit împăratul și împărăteasa, și pe lângă dânșii l-au ținut până la sfârșitul vieții lui. Acum, aduceți-vă aminte, oameni buni, că Făt-Frumos nu făcuse nuntă când s-a însurat. Dar acum a făcut și nunta și cumătria totodată, cum nu s-a mai pomenit și nici nu cred că s-a mai pomeni una ca aceasta undeva. Și numai cât a gândit Făt-Frumos, și îndată au și fost de față părinții împărătesei lui și crescătorii săi, baba și moșneagul, îmbrăcați iarăși în porfiră împărătească, pe care i-au pus în capul mesei. Și s-a adunat lumea de pe lume la această mare și bogată nuntă, și a ținut veselia trei zile și trei nopți, și mai ține și astăzi, dacă nu cumva s-a sfârșit.
Ion Creangă în Povestea porcului
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe citate despre porci, citate despre sfârșit, citate despre nuntă, citate despre cadouri, citate despre zile, citate despre viață sau citate despre prezent
El domină Universul
A murit Învățătorul sus pe cruce atârnat
Și mormântul l-a primit de la omul cel bogat
Împlinindu-se cuvântul spus de vremuri prin Isaia
Ce-a văzut de mult în urmă moartea Domnului văpaia
Sferințelor cumplite prin care Isus va trece
Până trupul Lui ucis va vedea țărâna rece
Iosif din Arimateea ucenic dar pe ascuns
I-a fost Domnului în viață ascultându-l pe Isus
El i-a oferit mormântul în care l-a așezat
Pe Cel mort ucis pe cruce al vieții împărat
Iar sabatul înfășoară tot ce este-n Israel
Trupul Domnului rămâne în mormânt dar singurel
Sărbătoarea azi pulsează și pe lamele de vânt
Se naște o întrebare căci al vieții Sfânt Cuvânt
A trecut din astă viață împlinind deplin Scriptura
Și acum fără de suflare în mormânt îi e Făptura
Cine dar l-a dat la moarte și cine l-a osândit
Numai bine în viață când Isus a-nfăptuit
Pe cei prinși de duhuri rele pe atâți i-a dezlegat
Și-o viață nouă viață sfântă la atâția El le-a dat
Pe cei prinși de atâtea boli crude și înverșunate
Isus i-a scăpat de ele și le-a dat iar sănătate
Celor orbi le-a dat vedere muților le-a dat cuvânt
Pe leproși i-a curățat i-a salvat cu-a Lui Cuvânt
Orice boală și durere El Isus a vindecat
Iar pe cei săraci în brațe Domnul Însuși i-a luat
Numai bine orișiunde Hristos Domnu-a-nfăptuit
De ce oare dar atunci a fost iată răstignit
Când atâtea mii de oameni în pustie-a săturat
Pâine pește din belșug l-atîți Domnu atunci le-a dat
Și-a făcut doar numai bine pentru atâția din popor
De ce oare condamnat a fost iată de sobor
Unii dintre ei au spus că li-e frică de romani
Din a Lui Isus pricină s-or preface în dușmani
Și-or veni ca să distrugă țara-ntreagă chiar și neamul
Asta este o acuză pentru care l-au ucis pe Domnul
Dar ce-a spus Hristos Mesia totul iată s-a împlinit
Israel atâta vreme în lume-a fost izgonit
Și aproape două mii de ani Israel a fost exclus
Din a lui patrie sfântă după cum Domnu a spus
Căci Isus este în toate Creator și Domn al vieții
El domnină Universul dar și zorii dimineții
Mâna Lui ne-a plămădit din țărână cu iubire
Cu Tatăl Lui Cel Prea Sfânt ca noi în neprihănire
Să trăim în ascultare viața noastră pe pământ
Căci am fost iubiți în toate de al Tatălui Cuvânt
A murit Isus pe cruce plătind vina omenirii
Ca să fim salvați pe veci smulși din apele pieirii
Hristos ne este salvare pe El de îl ascultăm
Evenghelia cea Sfântă Îndreptar de o avem
Căci un singur Nume este mântuirea s-o primim
E Isus Hristos Mesia frații Lui pe veci să fim
De ne-ncredem dar în El și doar El ne este țintă
Vom intra odată-n cer cu Isus la a Sa nuntă
poezie de Ioan Daniel Bălan (7 aprilie 2018, Cluj)
Adăugat de Ioan Daniel Bălan
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre salvare, poezii despre sfinți, poezii despre sfințenie, poezii despre medicină sau poezii despre cuvinte
Tristețea omului de lut
Născut din lut, crescut în lut,
Tot ce-a mâncat e din pământ
Până și crezul pus în gând,
Și dragostea-i tot din pământ.
Și a crescut mare, fălos,
Și-a cunoscut o Ea din lut
Și-a dus-o într-un crâng umbros
Și s-au unit într-un sărut.
Și-au construit casă din lut
Și prunci din lut li s-au născut
Au tot muncit prin lutul greu
Și lutul le-a fost martor mut.
Din când în când pe lutul lor
Din cer ploua cu apă vie
Și lutul înverzea ușor
Păsări din lut cântau pe glie.
Și lutul le-a îmbătrânit
Și s-a uscat, și a crăpat
Iar mâinile de lut muncit
Reumatismul le-a strâmbat.
Și tot așa, an după an,
Tristețea omului de lut
S-a tot mărit ca un ocean
Și s-a făcut tot lutul mut.
Și a zăcut în pat de lut
Cu ochii pironiți în sus
S-a stins ușor, în așternut
Din lut uscat, pe la apus.
L-au luat copiii lui din lut,
Și în sicriu din lut făcut
L-au dus apoi în cimitir
La groapa lui din lut tăcut.
poezie de Petrică Conceatu din Epigonisme (15 mai 2018)
Adăugat de Petrică Conceatu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre lut, poezii despre copilărie, poezii despre tăcere, poezii despre tristețe, poezii despre sărut, poezii despre păsări, poezii despre ploaie sau poezii despre ocean
Tristețea omului de lut
Născut din lut, crescut în lut,
Tot ce-a mâncat e din pământ
Până și crezul pus în gând,
Și dragostea-i tot din pământ.
Și a crescut mare, fălos,
Și-a cunoscut o Ea din lut
Și-a dus-o într-un crâng umbros
Și s-au unit într-un sărut.
Și-au construit casă din lut
Și prunci din lut li s-au născut
Au tot muncit prin lutul greu
Și lutul le-a fost martor mut.
Din când în când pe lutul lor
Din cer ploua cu apă vie
Și lutul înverzea ușor
Păsări din lut cântau pe glie.
Și lutul le-a îmbătrânit
Și s-a uscat, și a crăpat
Iar mâinile de lut muncit
Reumatismul le-a strâmbat.
Și tot așa, an după an,
Tristețea omului de lut
S-a tot mărit ca un ocean
Și s-a făcut tot lutul mut.
Și a zăcut în pat de lut
Cu ochii pironiți în sus
S-a stins ușor, în așternut
Din lut uscat, pe la apus.
L-au luat copiii lui din lut,
Și în sicriu din lut făcut
L-au dus apoi în cimitir
La groapa lui din lut tăcut.
poezie de Petrică Conceatu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Tristețea omului de lut
Născut din lut, crescut în lut,
Tot ce-a mâncat e din pământ
Până și crezul pus în gând,
Și dragostea-i tot din pământ.
Și a crescut mare, fălos,
Și-a cunoscut o Ea din lut
Și-a dus-o într-un crâng umbros
Și s-au unit într-un sărut.
Și-au construit casă din lut
Și prunci din lut li s-au născut
Au tot muncit prin lutul greu
Și lutul le-a fost martor mut.
Din când în când pe lutul lor
Din cer ploua cu apă vie
Și lutul înverzea ușor
Păsări din lut cântau pe glie.
Și lutul le-a îmbătrânit
Și s-a uscat, și a crăpat
Iar mâinile de lut muncit
Reumatismul le-a strâmbat.
Și tot așa, an după an,
Tristețea omului de lut
S-a tot mărit ca un ocean
Și s-a făcut tot lutul mut.
Și a zăcut în pat de lut
Cu ochii pironiți în sus
S-a stins ușor, în așternut
Din lut uscat, pe la apus.
L-au luat copiii lui din lut,
Și în sicriu din lut făcut
L-au dus apoi în cimitir
La groapa lui din lut tăcut.
poezie de Petrică Conceatu (6 februarie 2016)
Adăugat de Petrică Conceatu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Se va pune oare vreodată la îndoială faptul că mâhnirea stârnită de funesta evoluție a lumii și de amenințătoarele orori, la care, fără nici o vină, a contribuit prin știința lui și Albert Einstein, i-au sporit suferința trupească sau chiar i-au provocat-o și i-au scurtat viața? El a fost însă omul care, în momentele supreme, s-a opus fatalității, sprijinindu-se de autoritatea sa, devenită aproape mistică; simpla lui existență ar fi fost în măsură să bareze calea celei din urmă catastrofe. Albert Einstein a fost un salvator al onoarei omenirii, al cărui nume nu va apune nicicând.
citat celebru din Thomas Mann
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe citate despre știință, citate despre vinovăție, citate despre tristețe, citate despre suferință, citate despre suferința fizică, citate despre salvare, citate despre onoare sau citate despre existență
Moartea dresorului de sticleți
A murit dresorul de sticleți!...
A murit și ultimul dresor...
A murit cu mâinile pe ei,
Și cu ochii-nfipți în ochii lor!...
Și-n odaia lui n-au mai rămas
Decât note muzicale, desenate pe pereți,
Portativele de sârmă, fabricate de ovrei,
Coliviile de sfoară, cu grăunțele de mei...
Și vreo sută de duzini de cântăreți
Îmbrăcați în doliu mare,
Care i-au cântat la-nmormântare
Și-au să-i cânte și la parastas...
A murit dresorul de sticleți!...
A murit dresorul, fericit -
Că sticleții lui
Copiii nimănui
L-au stimat și l-au iubit...
Și că el a scos din ei
O falangă minunată
De maeștri cântăreți
Nu țârcovnici mititei,
Ca dresorii de-altădată!...
Căci e drept că-n viață lucrul cel mai greu
E să-și piardă omul vremea cu sticleții,
Ca să pună la curent analfabeții
Cu ce-a neglijat să-i pună Dumnezeu!...
A murit dresorul de sticleți!...
Dar
Surpriză mare
După ce-a murit,
Guralivii cântăreți s-au răzvrătit,
Declarând că-n cariera lor
Nu mai au nevoie de un alt dresor!...
Și din coliviile de sfoară
Au zburat cu toții, să cânte-n stradă-afară...
Și-au jurat solemn pe viitor,
O completă libertate
Pentru cântecele toate...
Și sticleții toți
Să cânte numai după capul lor!...
A murit dresorul de sticleți!...
Bine c-a murit la timp și el
Căci era bătrân,
Bețiv
Și chel...
Dar, la drept vorbind, era "dresor"
Fiindcă, după moartea lui, sticleții
Când au încercat din nou să cânte
Numai după capul lor...
Au dat "kix" cu toții,
Și cântăreții
S-au întors afoni în colivie!...
S-au întors cu toții!...
Dar ce folos
Că dresorul ce-a murit n-a fost Cristos,
Și dresorul mort nu mai învie!...
poezie celebră de Ion Minulescu din Viața românească, XXII, nr. 7-8 (august 1930)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre muzică, poezii despre viitor, poezii despre surprize sau poezii despre religie
Prince
Era crescut, de mic, și îngrijit
ca fiu al unui mare campion
ce nu știa ce-nseamnă abandon
la cursele de cai ce l-au călit
în Albion.
Iar mama lui, pur sânge englezesc,
fusese,-n tinerețe,-o mare stea
ba, chiar și-acum, bătrână, tot putea
s-arate celor ce o îngrijesc
valoarea sa.
Căci fiul ei, un mânz promițător,
era de-acum, doar la un an, frumos,
puternic, ne'nfricat, ambițios,
și se vădea a fi un luptător
periculos.
Iar Prince era, nu doar un nume dat
la naștere, așa cum l-a primit,
era chiar numele cel potrivit
urmașului atât de talentat
și de iubit.
Acum, el vede ochii-ngrijorați
ai unui medic, tânăr specialist
în boli precum a lui și, sufletist,
îi mângâie cu vorbe ca-ntre frați.
E foarte trist,
Căci boala lui a început demult,
din noaptea când o ploaie l-a surprins
și i-a adus, în sânge, foc nestins
ce-l mistuie și-l afectează mult.
Se simte-nvins.
Iar Lady, cum o știe el de mic,
e tristă și mai plânge-atunci când el
refuză și grăunțe, orice fel,
nu poate să mănânce mai nimic,
iar orz, defel.
Dar azi, i-a amintit, în lung discurs,
de-nvingători, de tatăl, mama sa,
și l-a convins că, numai dacă vrea,
în lupta lui, ca-n orice alt concurs,
Va câștiga.
poezie de Daniel Vișan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre cai, poezii despre boală, poezii despre valoare sau poezii despre talent
Va fi o pricina de bucurie (Isaia 53)
Cine a crezut ce se vestise
Cine a știut ce Dumnezeu promise
El a crescut 'naintea Lui
Și după placul Domnului
Odraslă slabă și bărbat
Lăstar dintr-un pământ uscat
N-avea frumusețe, strălucire
S-atragă înspre El privire
Disprețuit și părăsit
Cu suferința obișnuit
OM al durerii se mai cheamă
Și noi nu L-am băgat în seamă
Totuși suferința ne-a purtat
Durerea noastră a luat
Și noi am crezut că-I pedepsit
Lovit de Dumnezeu, smerit
Dar El, Isus ce-a fost dat
Străpuns a fost pentru păcat
Zdrobit pentru a noastră fărdelege
Și pus să reînnoiască orice lege
Pedeapsa care dă pace
Căzut-a peste EL. Nu zace
Prin rana Lui creștini voi fiți
Prin rana Lui tămăduiți
Noi rătăceam ca niște oi
Dar Domnul ne-a adus înapoi
Asupra Lui căzu nelegiuire
Cu toate că de sus avea sfințire
Și când a fost El chinuit
Nu a deschis gura, n-a vorbit
Ca un miel e socotit
Ce-l duci la măcelărit.
A fost luat prin apăsare
Dar cine de atunci a dat crezare?
Cine-a crezut că e lovit de moarte
Și pus păcatul să ni-l poarte?
Groapa sau mormântul spus
Între răi El a fost pus
La un loc cu cel bogat
Făr' să fie vinovat
Domnul a găsit așa
Suferința să I-o dea
Dar, după ce jertfă-I dat
Pentru orișice păcat
Multe zile va trăi
Lucrul sfânt va propăși
Va vedea ai Lui urmași
Urmându-I pe sfinții pași
Rodul muncii-Și va vedea
Și atunci S-o înviora
Suflete va transforma
Păcatul va îndepărta
De aceea partea Lui
Este partea Domnului.
Numărul Lui a fost pus
La un loc cu cei de sus
Pentru că El s-a rugat
Pentru cel ce-i vinovat
Pentru că viața Și-a dat
Pentru orișice păcat.
poezie de Toma Adrian Frențiu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre zile sau poezii despre vorbire
Pruncul minunat
Vremea e în fapt de seară
Totul este liniștit,
Doar păstorii cu mioare
Stau și totu-i neclintit.
Jos, în staul, lângă vite
Maria e frământată,
Iosif cu blânde cuvinte
Așteaptă să nască odată.
Singuri sunt, vin de departe
Și abia s-au așezat.
Au cătat la multe case
Pentru noapte un loc de stat.
L-au găsit cu greutate
Fiindcă toți i-au refuzat
Dar, afară nu se poate
Să rămână de-nnoptat.
Maria este trudită
A făcut un drum prea greu
Iar vremea e împlinită
Pentru Copilașul său.
Liniștea și pacea adâncă
E-ntreruptă... Vin din cer
Îngeri care slavă-I cântă
Pruncului plin de mister.
S-a născut Cel așteptat
Fiul Tatălui Ceresc,
Pământul s-a luminat
Toate despre El vorbesc.
Îngerii, roată au făcut
Și-n onoarea Lui cântau
Întreg Cerul a văzut
Osanale se auzeau.
Păstorii când au aflat
Grăbiți au venit să-L vadă
Pe Pruncul cel minunat
Căci, nu le venea să creadă
Că atâta de aproape
S-a născut un Prinț Ceresc
Într-un loc umil, în noapte.
Acum să-L vadă doresc.
Ei tare s-au minunat
De Pruncul cel luminos
Mielușei în dar I-au dat
Celui Sfânt, Isus Hristos.
Pretutindeni au vestit
De minunea cea văzută
Despre Prunc toti au vorbit
Și de îngerii ce-I cântă.
Magii de la răsărit
Conduși de o stea veneau
Și cu toți când L-au văzut
În fașa Lui se-nchinau.
Daruri multe I-au adus
Pruncului din cer venit,
Lui Irod nu i-au mai spus
Despre Prunc, că L-au găsit.
Pe altă cale s-au întors
Pe Irod l-au păcălit,
Să nu-i spună de Hristos
Locul, unde L-au găsit.
Peste tot e bucurie
Scriptura s-a împlinit
Din a Lui Împărăție
Pruncul cel Sfânt a venit.
Cântă Cerul și Pământul
Pentru Pruncul minunat
Iar vestea zboară ca gândul
Și de ea, toți au aflat.
Amin
poezie de Florența Sărmășan din Voi merge pe urmele Tale (13 decembrie 2016)
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre bebeluși, poezii despre îngeri sau poezii despre oi
Poetul
Întru pomenirea lui Rainer Maria Rilke
Prietenă, să nu mai rostim zadarnicul sunet
cu care-l chemau muritorii!
Astăzi, vorbind pentru toți
el nu are chip și nu are nume - poetul!
Viața lui mult ne-a mirat,
ca un cântec cu tulbure tâlc,
ca un straniu eres.
În anii de demult
poetul, cuvântul strivindu-și, a îndurat
năpastele toate cu bărbăție
și cele mai mari, cele mai crunte dureri, și le-a stins
în muntele singurătății, ce și-a ales.
Când la un semn
s-au surpat albăstrimile cerului,
și minutarele vremii treceau
ca tăișuri prin toată făptura,
în anii aceia, poetul voi să uite de semeni și vatră.
În anii cumplitelor pâcle
când pământenii cu sfânta lor omenie și carne
s-au destrămat fără număr,
și viața - atâta s-a stins
de-ar fi fost, vai, tocmai de-ajuns
ca duhul să prindă trup pe pământ.
Poetul, cu numele șters și pierdut, s-a retras
sub pavăza muntelui,
făcându-se prieten înaltelor piscuri de piatră.
Și neajuns, neclintit, a rămas în jurul destinului
flancat de albe și negre solstiții
mare și singur.
Nu l-a ucis amarnica grijă din vale, nici gândul
că Dumnezeu răpitu-și-a singur putința-ntrupării.
Nu l-au răzbit nici tunetul din depărtări,
nici tenebrele.
Și nu l-a schimbat în cenușă
fulgerul care i-a fost pentr-o clipă
oaspete-n prag.
Mereu își da sieși cuvântul
și pasul său era legământ.
Îngăduie Prietenă, să-ți amintesc că Poetul
muri numai mult mai târziu.
Mult mai târziu, ucis
de-un ghimpe muiat în azur
ca de-un spine cu foc de albină.
Muri poetul ucis sub soare de-un trandafir,
de-un ghimpe muiat
în simplu albastru, în simpla lumină.
De-atunci, în frunzare-aplecate
privighetoarele toate-amuțiră
uimite de cele-ntâmplate.
Privighetorile ceasului, din rarele noastre grădini,
amuțiră-n lumina ce-apare-n zadar
și fără de semne, de-atunci.
Și nu știu nimic pe pământ
ce-ar putea să le-ndemne
să cânte iar.
poezie celebră de Lucian Blaga
Adăugat de Veronica Șerbănoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre prietenie, poezii despre munți, poezii despre văi sau poezii despre trandafiri