Cântec de soare-apune

O, noptatica zvâcnire de aripă a sufletului:
Păstori, odinioară mergeam pe lângă păduri în amurg
Şi pline de umilinţă urmau sălbăticiunea roşie, floarea verde
Şi izvorul gângăvind. O, străvechiul ţârâit al greierului de casă,
sânge înflorind pe altarul jertfei
Şi strigătul păsării singuratice peste liniştea verde a iazului.

O, voi cruciade şi aprinse mucenicii
Ale cărnii, căderea fructelor de purpură
În grădina serii pe unde în vremi de demult treceau evlavioşi apostoli,
Oşteni acum, trezindu-se din răni şi vise stelare.
O, delicatul mănunchi de albăstrele ale nopţii.

O, voi vremi ale tihnei şi ale toamnelor de aur,
Pe când noi, călugări paşnici storceam struguri de purpură
Şi-n jurul nostru sclipeau colina şi pădurea.
O, voi vânători şi castele; tihna serii,
Când în chilia sa omul cugeta la cele drepte,
Şi-n mută rugăciune se răsucea după capul viu al Domnului.
O, amarele ceasuri ale decăderii,
Când în ape negre priveam un chip de piatră.
Dar cu strălucire îşi înalţă îndrăgostiţii pleoapele de argint:
O seminţie. Din perne trandafirii se revarsă fum de tămâie
Şi dulcele cântec al celor ridicaţi din morminte.

poezie clasică de Georg Trakl
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântec occidental

O, a sufletului bătaie de aripi:
Păşeam odinioară, păstori, spre păduri amurgite
Şi urma cerbul roşu, floarea albastră şi gângăvitul izvorului,
Plin de smerenie. O, străvechiul ton al greierelui,
Sânge înflorit pe piatra jertfei
Şi strigătul păsării singuratice peste liniştea verde a iazului.

O, voi cruciade şi martiri înflăcăraţi
Ai cărnii, violetele fructe cad
În noptatica grădină, unde în vremuri trecute păşeau pioşii apostoli,
Acum războinici, treziţi din răni şi vise de stele.
O, blândul mănunchi al nopţilor albăstrele.

O, voi vremuri de linişte şi ale toamnelor aurite,
Căci noi călugări paşnici storceam violeţii struguri;
Şi împrejur străluceau dealul şi pădurea.
O, voi vânătoare şi castele; odihna serii,
Căci în cămăruţa lui omul medita la cele drepte,
Şi-n mută rugăciune spre viul căpătâi al Domnului tindea.

O, amara oră a obştescului sfârşit,
Căci noi urmărim în ape negrul chip de piatră.
Dar strălucind ridică îndrăgostiţii argintiile pleoape:
O seminţie. Tămâie curge din pernele roz.

Comentarii

Georg Trakl a scris una dintre cele mai importante poezii ale secolului al XX-lea cu textul "Cântec Occidental". Acesta a fost probabil scrisă la Innsbruck în decembrie 1913. A fost publicată postum în selecţia "Sebastian în vis", selecţie care este deja întocmită de Trakl. Orizontul său de timp se află între cele două războaie balcanice din 1913 şi începutul primului război mondial. Tensiunile politice din Europa Centrală, care au persistat de la cea de-a doua criză marocană din 1911, au crescut în noiembrie 1913 cu convenţia marină dintre "Reichul german", Austro-Ungaria şi Italia, precum şi "afacerea Zabern".
Poemul pare la prima vedere complet neatins de aceste crize europene.
Multiplele semne de exclamare "O" sunt o reminiscenţă de la Baudelaire, în "Les Litanies de Satan" ( "Les Fleurs du Mal"), cel puţin de nouăsprezece ori se repetă exclamaţia "O", în cea mai mare parte în alăturarea "Ô Satan". Totuşi, poezia "Cântec occidental", este mai aproape de simbolism decât de expresionism. Cu toate acestea Satana nu pare a fi prezentă la Trakl.
Totuşi vom găsi imagini translucide potrivite, "cerbul", "Sânge înflorit pe piatra jertfei", "Cruciadele", "cruciade şi martiri înflăcăraţi ai cărnii", "violetele fructe", "războinici, treziţi din răni", "rugăciune spre viul căpătâi al Domnului". Toate imagini care corespund imaginaţiei creştine obişnuite despre Satana.
Referindu-ne la Baudelaire, găsim un concept foarte diferit despre Satana:

"Ô toi, le plus savant et le plus beau des Anges,
Dieu trahi par le sort et privé de louanges,
Ô Satan, prends pitié de ma longue misère!"

Satana este caracterizat ca fiind un înger, ca un Dumnezeu, ca Mântuitor - ca înger pe nedrept căzut, care se ridică pentru cei care, de asemenea, au fost nedreptăţiţi. Şi, ca atare, el apare în textul lui Trakl prezentat aici, dar fără nume, (în imagini care vorbesc despre suflete drept creaturi cu aripi ale bătăilor sufletului "O, a sufletului bătaie de aripi" şi ca tensiune dintre dreptate "omul medita la cele drepte" şi distrugere "O, amara oră al obştescului sfârşit".
Ce ar putea însemna "occidental", care ţară occidentală este înţeleasă prin aceasta? Evident, un "Occident creştin", în sensul cel mai pur al cuvântului, aşa cum este evidenţiat de "O, voi cruciade", "În noptatica grădină, unde în vremuri trecute păşeau pioşii apostoli" şi "călugări paşnici".
O idilă a zilelor paşnice, "Epoca de Aur" ("O, voi vremuri de linişte şi ale toamnelor aurite") ale mitului antice sunete, dar mai presus de toate un Ev Mediu idealizat de păstori şi călugări, mănăstiri şi castele.
Acest timp s-a pierdut într-o perioadă de "cruciade", "torturi", "războinici" şi "amara oră al obştescului sfârşit". "Cruciadele" par aproape ca şi căderea creştinismului, autodistrugerea Occidentului, privind într-o mişcare amară a mitului lui Narcis care se vede "împietrit" în "apele negre".

poezie clasică de Georg Trakl din Versuri - traducere, prefaţă şi comentarii de Christian W. Schenk, traducere de Christian W. Schenk
Adăugat de Hyperion
Comentează! | Votează! | Copiază!

Peisaj

Seară de septembrie; mâhnite răsună chemările întunecate ale ciobanilor
Prin satul învăluit în amurg; în fierărie scânteiază focul.
Un cal negru se arcuieşte sălbatec; buclele de hiacint ale servitoarei
Freamătă să înşface văpaia nărilor sale de purpură.
Uşor încetează la marginea pădurii mugetul ciutei
Iar florile galbene ale toamnei
Se înclină mute peste faţa albastră a eleşteului.
Un copac s-a mistuit în flacăra roşie; cu chipuri întunecate fâlfâie liliecii.

poezie clasică de Georg Trakl, traducere de Petre Stoica
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântec de seară

Seara, când umblăm pe cărări întunecate
Ne răsar în faţa palidele noastre făpturi.

Când însetăm
Sorbim apele albe ale iazului,
Mierea tristei noastre copilării.

Răposaţi, ne odihnim în umbra socului,
Privim pescăruşii suri.

Nori de primăvară cresc peste oraşul sumbru,
Care tăinuieşte preaînălţatele vremi ale călugărilor.

Când îţi prindeam mâinile subţiri
Lin deschideai în tăcere ochii rotunzi.
E mult de-atunci.

Totuşi, când întunecata armonie bântuie sufletul
Apari, tu, albă, în peisajul de toamnă al prietenului.

poezie clasică de Georg Trakl, traducere de Petre Stoica
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

În apropierea morţii

O, Seara, ce-n întunecatele sate ale copilăriei merge.
Iazul de sub sălcii
Se umple cu suspinele murdare ale melancoliei.

O, pădurea ce coboară silenţios ochii căprui
Din singuraticele mâini osoase
Violetul zilelor se prăbuşeşte în extaz

O, apropierea morţii. Să ne rugăm.
În noaptea asta se desprind pe călduţe perne,
Îngălbenite de tămâie, fragedele braţe ale îndrăgostiţilor.

poezie clasică de Georg Trakl din Versuri - traducere, prefaţă şi comentarii de Christian W. Schenk, traducere de Christian W. Schenk
Adăugat de Hyperion
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântec de noapte

Răsuflarea Neclintirii. Un chip de animal
Încremeneşte în faţa albăstrimii, a sfinţeniei sale.
Straşnică-i tăcerea în piatră.

Masca unei păsări noptatice. Suave acorduri întreite
Se pierd într-unul. Elai! Fata ta
Se pleacă mută peste apa albăstrie.

O, voi tăcute oglinzi ale adevărului!
La tâmpla solitarului, de fildeş,
Se arată reflexul îngerului căzut.

poezie clasică de Georg Trakl
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Gandalf: Până nu demult ştiam toate vrăjile în toate graiurile pâmântului... ale elfilor... ale oamenilor... ale orcilor.
Pippin: Şi-atunci ce-ai să faci?
Gandalf: Am să te dau cu capul de aceste uşi, Peregrin Took! Şi dacă aşa nu le voi dărâma, dar voi avea puţină linişte în lipsa unor întrebări stupide, voi încerca să găsesc cuvintele magice care le deschid.

replici din filmul artistic Stăpânul inelelor: Frăţia inelului, scenariu de Fran Walsh, după J.R.R. Tolkien
Adăugat de Anamaria Licurici
Comentează! | Votează! | Copiază!

Te voi iubi

Te voi iubi în fiecare clipă,
Te voi iubi pe soare şi pe nor,
Te voi iubi pe-a vântului aripă,
Te voi iubi-n amurg lângă izvor.

Te voi iubi pe iarba din grădină,
Te voi iubi-n padurea de argint,
Te voi iubi pe-o rază de lumină,
Te voi iubi când stele nu ne mint.

Te voi iubi pe hol sau pe chiuvetă,
Te voi iubi de vrei... pe aragaz,
Te voi iubi frenetic pe mochetă,
Te voi iubi spre seară pe-un pervaz.

Te voi iubi pe cumpăna fântânii,
Te voi iubi în lift sau pe butoi,
Te voi iubi cum se iubesc păgânii,
Te voi iubi de vineri, până joi.

Te voi iubi urcând spre miazănoapte,
Te voi iubi şi când am să cobor,
Te voi iubi cu mângâieri şi şoapte,
Te voi iubi... când mă înveţi să zbor.

Te voi iubi... pe plaja aurie,
Te voi iubi în marea de azur,
Te voi iubi când nimeni nu mă ştie,
Te voi iubi... şi-apoi am să te fur.

Te voi iubi când încă se mai poate,
Te voi iubi când încă mai sunt viu,
Te voi iubi şi voi uita de toate,
Te voi iubi cât nu e prea târziu.

Te voi iubi-ntr-o noapte de beţie,
Te voi iubi... mărturisindu-ţi trist,
Te voi iubi... pe-o coală de hârtie,
Te voi iubi... când nici nu mai exist.

poezie de Constantin Triţă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Naştere

Munţi: cernire, tăcere şi zăpadă.
Sângerie, vânătoarea coboară în pădure;
O, privirile moi ale sălbăticiunii.

Liniştea mamei; sub brazi negri
Se deschid somnoroasele mâini,
Când luna rece răsare năruită.

O, naşterea omului. Sub temei de stâncă
Apa albastră vâjâie nocturn,
Suspinând, îngerul prăbuşit îşi zăreşte imaginea,

O paloare se trezeşte în odaia înăbuşitoare.
Îndoită, luna
Iluminează ochii bătrânei împietrite.

Vaierul, strigătele facerii! Cu aripi negre
Noaptea atinge tâmplele băiatului,
Zăpadă, care cade domol din nor de purpură.

poezie clasică de Georg Trakl, traducere de Petre Stoica
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Din gunoaiele trivialităţii s-au ridicat dughene ale popularităţii, dar niciodată imperii ale genialităţii şi castele mirifice ale prosperităţii.

aforism de Michelle Rosenberg
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Antistrofe

O, dacă voi, femei, aţi veni
aici, printre noi, deşi suferinde,
nu mai cruţate ca noi în viaţă, şi totuşi în stare
să faceţi din noi nişte preafericiţi.

De unde,
când se-arată iubitul,
îi luaţi viitorul?
Mai bogat decât va să fie vreodată.
Cine ştie cât de departe
e cea din urmă stea fixă pe cer,
e uimit când o află
În spaţiul sublim al inimii voastre.
Cum vi-l desfăşuraţi în mulţime?
Voi cupe de noapte, iviri de izvoare.

Voi într-adevăr mai sunteţi aceleaşi?
Sunteţi chiar aceleaşi copile
înghiontite în drumul spre şcoală
de un frate mai mare?
Voi, pure fiinţe.

În timp ce feţele noastre
se zbârceau, urâţindu-ne,
voi rămâneaţi pâine proaspătă.

Nici despărţirea de copilărie
nu v-atingea. Dintr-o dată
v-aţi schimbat în ceea ce sunteţi, dumnezeieşte
şi miraculos împlinite.

Noi, ca rupţi dintr-un munte,
adesea de mici
colţuroşi; uneori
ciopliţi fericit;
noi, aşchii de piatră,
peste flori prăvălite.

Voi, flori ale pământului, ale adâncului,
dragi rădăcinilor toate,
voi surori ale Euridicei,
voi care urmaţi cu credinţă
urcuşul bărbatului.

Noi, adesea jigniţi de noi înşine
lesne jignindu-vă însă, şi cu plăcere,
şi din nou la nevoie jigniţi.
Noi, ca nişte arme-aşezate
cu furie-alături de somn.

Voi, ocrotindu-ne-acolo unde
nimeni nu ne mai apără. Ca un pom umbros
şi îmbietor la somn e gândul la voi în reveriile celor însinguraţi.

poezie clasică de Rainer Maria Rilke din Poezii (1906-1926), Desăvârşite, traducere de Veronica Porumbacu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Celor amuţiţi

O, nebunia marelui oraş, căci seara
Pe ziduri negre se holbează pomi schilozi
Din argintia mască al răului duh priveşte;
Lumina cu magnetică plagă alungă noaptea cea de piatră.
O, scufundatul dangăt al clopotelor serii.

Curvă, care-n fiori de gheaţă naşte un mort copil.
Turbat biciuie a Domnului mânie fruntea obsedatului,
Plagă violetă, Foamete, zdrobeşte ochii verzi.
O, hidosul râs la aurului.

Dar liniştită-n negre grote mută omenire
Adaugă din aspru metal capul mântuitor.

poezie clasică de Georg Trakl din Versuri - traducere, prefaţă şi comentarii de Christian W. Schenk, traducere de Christian W. Schenk
Adăugat de Hyperion
Comentează! | Votează! | Copiază!

Albina Lalescu nu s-a mulţumit cu florile oferite de matematică, ci s-a aventurat la flori ale istoriei României, ale finanţelor, ale sociologiei, ale muzicii, ale ingineriei, ale lingvisticii, ale istoriei manualelor de matematică, ale istoriei matematicii, ale propagării în mase a culturii ştiinţifice, ale filozofiei etc.

Solomon Marcus în Un om pentru istorie: Traian Lalescu (2015)
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când cerul plânge şi noaptea îşi lasă vălul peste petalele ofilite ale amintirii, atinge visul cu degetele de cerneală ale speranţei, închide pleoapele timpului, fără să mai întrebi "De ce?", "Unde?"....

Lucreţia Ionescu Buiciuc
Adăugat de Lucreţia Ionescu Buiciuc
Comentează! | Votează! | Copiază!

Greşelile soţiilor, copiilor, ale servitorilor, ale celor slabi, ale celor săraci şi ale celor neştiutori sunt greşeala soţilor, a părinţilor, a stăpânilor, a celor tari, a celor bogaţi şi a celor învăţaţi.

citat celebru din Victor Hugo
Adăugat de MG
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poetul doreşte hainele cerului

De aş avea hainele împodobite ale cerului
Cusute cu rază de soare şi de argint,
Albastrele, ştersele şi negrele haine
Ale nopţii, ale luminii şi ale penumbrii,
Aş întinde hainele sub picioarele tale;
Dar eu, săracul de mine, n-am decât vise;
Mi-am întins visele sub picioarele tale.
Calcă uşor, căci păşeşti peste visele mele.

poezie celebră de William Butler Yeats din Vântul printre trestii (1899), traducere de Ion Pillat
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Într-o noapte străină

Mă părăseşte trist câte o noapte străină
şi rămân tot mai sărac în dragoste înfocată,
aici în dorul atingerii zac printre obiecte
ca într-un câmp desţelenit de cuvinte
în care seminţele aşteaptă să iasă la lumină
şi strălucesc pe malurile verzi ale cerului
unde norocul a rodit în fiecare an.
Acum, că ai furat startul în spaţiile tăcerii
unde trecutul şi-a lăsat amprentele
pe buzele serii unde cântecul îmbrăţişează
coloanele sonore ale visului îndrăzneţ,
privesc cum iubirea se lasă furată
de marile suflete ce respiră adâncul bogat
şi mă întreb cu ce gând voi pătrunde
pe sub poarta sărutului de piatră
mereu tânăr şi în amurg.

poezie de Nicolae Vălăreanu Sârbu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Agramatul şi frumoasa

Adeseori, La Adormirea Serii, sufletul ei primea
faţă de munţi o uşurare, cu toate că ziua de azi
era dură şi cea de mâine necunoscută.

Dar, când se-ntuneca bine şi mân a preotului se
ridica peste grădina mică a morţilor, Ea

Singură, Dreaptă, cu prea puţinele fiinţe familiare
ale nopţii- adierea rozmarinului şi funinginea
de la coşuri- la marginea mării veghea

Într-altfel frumoasă!

Vorbe abia şoptite de valuri sau pe jumătate ghicite
într-un foşnet şi altele care seamănă cu
ale morţilor şi se sperie printre chiparoşi
ca nişte zodii ciudate, învârtindu-se în
jurul capului ei magnetic i-l aprindeau. Şi una

O limpezime de ne-nchipuit lăsa, în adâncul lăuntrului
ei, ca să se vadă adevărata privelişte

Acolo unde, alături de fluviu, luptau cu Îngerul
oamenii negri, arătând în ce chip frumuseţea
se naşte

Sau ceeea ce noi, altfel, numim lacrimă

Şi-atât cât ţinea meditaţia ei, simţeai, îşi revărsa
chipul ce strălucea cu amarul din ochi şi cu
pomeţii obrajilor imenşi ca de hetairă

Întinşi până-n extremele puncte ale constelaţiilor
Marelui Câine şi Fecioarei

"Departe de molima oraşului, lângă ea am a visat o
putietate, unde lacrima să n-aibă înţeles
şi unde singura lumină şă vie din văpaia
care-mi mistuie toată fiinţa.

Umăr la umăr amândoi împreună să rezistăm
la povara celor ce vor veni, juraţi în
extrema linişte şi-n domnia astrelor,

Ca şi cum n-aş fi cunoscut, agramatul, că tocmai
acolo în imensa linişte se-aud cel mai
oribile zgomote

Şi că, de când singurătatea din pieptul bărbatului
a devenit nesuferită, a răspândit şi-a semănat stele!"

poezie clasică de Odysseas Elytis din Variaţiuni pe o rază (1977), traducere de Ion Brad
Adăugat de Costel Zăgan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mărgăritare

Suave flori, iubite lăcrămioare,
Podoabe-alese ale primăverii,
Ivite-n umbra unui codru-adânc,
În leagănul tăcerii.
Înlăcrimate-n pur argint,
Eu văd în voi lumina radioasă
Chemându-mă pe calea gândului, acasă...

Privind la voi, pe mama o zăresc
Cu ochii blânzi, cu chipul îngeresc
Şi-n ochi o lacrimă-mi răsare,
Şi lacrima se contopeşte-n floare.

Pe când eram micuţă, la vatra părintească,
V-am răsădit, adeseori, în glia strămoşească
Cu mama ce vă–ngrijea duioasă.
Apoi, când eu crescui mai mare,
Iar dragostea mă-nvăluia-n a ei vâltoare,
Am răsădit iubitului, în zi senină,
Un strat de lăcrămioare
Lângă portiţa din grădină.

Astăzi, când vă privesc cu nostalgie
Plăpânzii stropi de mici mărgăritare,
Simt că-mi redaţi parfumul dulce-al tinereţii
Şi-n taină-mi luminaţi cărarea vieţii.

poezie de Floarea Cărbune (1 martie 2020)
Adăugat de Adina M. Neghirla
Comentează! | Votează! | Copiază!

Din când în când îşi întorceau spre oaspeţi ochii în care se desfătau lacrimi de prietinie.
Se strecurară în peşteră, caşicum ar fi vrut să dea de veste. Dar Bătrânul, fără îndoială, ştia că au sosit monahii săi. Amândoi tinerii se opriră cu sfială văzându-l cufundat în gânduri şi aşteptând în jilţul lui să bată un ornic din văzduh, al cărui sunet numai urechea lui putea să-l simtă. Pe altarul luciu de piatră stăteau semnele tainice ale vieţii şi ale morţii. Cele trei făclii de ceară ardeau lin.

Mihail Sadoveanu în Creanga de aur
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Amarele nelinişti

Cresc neliniştile-n noi ca veninul în guşe de şerpi.
Spre ireale zări ale gândului negru
ne îndeamnă haotice ascunzişuri
ale sufletului nostru bântuit de grele furtuni.
Cine ne va putea da liniştea,
liniştea în care să nu mai simţim că suntem aievea,
după care tânjim cu priviri purulente
ca bolnavii sanatoriilor cu paturi albe,
unde în colţuri apar şi cresc tristeţile,
tristeţile cenuşii, tristeţile mai sumbre dacât moartea?
Cine ne va lecui de neliniştile ce ne rod,
Cum viermii sfartecând un creier într-un sicriu de lemn putred,
atunci când planăm în zbor frânt dincolo de zarea conştiinţei
şi gândurile noastre nu mai au speranţe,
şi sufletele noastre nu mai au vise?
Când suntem pustii ca nesfârşitele, vastele deşerturi
ce nu au nici nisip, nici gheţuri eterne să le acopere?
Când dincolo de noi şi de sufletele noastre nu mai e nimic,
Când vântul negru-al nefiinţei ne bântuie amar,
neînchipuit de amar şi fără sens?...

poezie celebră de Charles Baudelaire
Adăugat de CristiB
Comentează! | Votează! | Copiază!