Pe ţărmul oceanului

Iubitul meu locuieşte
Pe ţărmul oceanului, în ţinutul de la miazăzi
Ce i-aş putea trimite ca dovadă a iubirii mele?
Două perle
Şi-un pieptene din carapace de broască ţestoasă.
I le voi trimite într-o cutie de jad.

Mesagerii spun că el nu-mi este credincios:
Spun că a aruncat cutia,
A aruncat-o ţărână şi-a ars-o,
Iar cenuşa a scuturat-o-n vânt.

Din această zi şi până la sfârşitul lumii
Nu mă voi mai gândi la el niciodată.

Cocoşii cântă
Şi câinii latră –
Fratele meu şi soţia lui vor afla toate acestea curând.
Vânturile toamnei sunt deja aici;
Briza zorilor oftează.

Peste puţin timp va răsări soarele
Şi-atunci va afla şi el.

poezie de Autor necunoscut, sec. I î.e.n - China, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aş vrea să cred...

Nu cred că voi putea vreodată
Să-ţi spun ce simt şi cât aş vrea,
S-aştern pe fila albă, goală,
Tot dorul meu şi inima...

Nu cred că voi putea vreodată
Să pot picta ceea ce eşti,
Ar trebui să pun în ramă
O lume-ntreagă de poveşti...

Nu cred că voi avea putere
Să te privesc în ochi mereu,
Fără să vină să se scalde
În lacrimi, universul meu...

Nu cred că voi afla lumina
De nu va fi din ochii tăi,
Şi orb... voi şti să văd doar luna
De-mi vei trimite veşti în ploi...

Şi nu voi mai putea vreodată
S-ascult în pace liniştea,
Acum când gândurile toate
Se pleacă doar în faţa ta...

Nu cred, nu ştiu ce-nseamnă viaţă
Nici existenţă, nici destin,
De mă lipseşti de-a ta fiinţă,
În nefiinţă... mă închin...

poezie de Dan Moraru
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Adieu, adieu! Ţărmul meu natal...

Adieu, adieu! Ţărmul meu natal
Se pierde dincolo de apele albastre;
Suspină briza nopţii, tună val după val
Şi ţipă pescăruşii sub un cer spuzit de astre.

Noi soarele,-apunând în marea purpurie,
Urmăm în zborul lui de ore în furtună;
La revedere lui, la revedere ţie,
Ţinutul meu natal – O, Noapte Bună!

Doar câteva ore scurte şi el va răsări
Ca să renască-n zare înc-o dimineaţă;
Voi saluta uscatul şi cerul care se va rumeni,
Dar nu pământul mamă care mi-a dat viaţă.

E gol holul casei mele, vamă plătind tristeţii,
Iar vatra căminului e rece, moartă;
Lichenii s-au căţărat pe toţi pereţii
Şi câinele urlă a pustiu la poartă.

............................

Iar acum sunt singur în lumea asta mare,
Învăluit de vastele singurătăţi marine:
Dar de ce-aş suspina eu pentru alţii oare
Când nimeni nu oftează pentru mine?

Câinele-n zadar va plânge, dar cu puţin noroc
Va fi hrănit de alte mâini, acum străine;
Iar dacă peste ani şi ani va fi să mă întorc,
L-ar sfâşia pe-acel străin, cu fălcile-i canine.

Cu corabia mea iute mă îndepărtez
În viscolul înspumat al pulberii saline;
Nu-mi pasă lângă ce ţărm va fi să ancorez,
Cât timp nu-s în vedere natalele coline.

Bun venit, albastru val cu rostogoliri eterne,
Iar când nu vom mai fi pe ape împreună,
Bun venit, deşerturi, şi bun venit caverne!
Ţinutul meu natal – O, Noapte Bună!

*** Extras din Childe Harold, Canto I

poezie de Byron, George Gordon, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Adio, adio! Ţărmul meu natal...

Adio, adio! Ţărmul meu natal
Se pierde dincolo de apele albastre;
Suspină briza nopţii, tună val după val
Şi ţipă pescăruşii sub un cer spuzit de astre.

Noi soarele,-apunând în marea purpurie,
Urmăm în zborul lui de ore în furtună;
La revedere lui, la revedere ţie,
Ţinutul meu natal – O, Noapte Bună!

Doar câteva ore scurte şi el va răsări
Ca să renască-n zare înc-o dimineaţă;
Voi saluta uscatul şi cerul care se va rumeni,
Dar nu pământul mamă care mi-a dat viaţă.

E gol holul casei mele, vamă plătind tristeţii,
Iar vatra căminului e rece, moartă;
Lichenii s-au căţărat pe toţi pereţii
Şi câinele urlă a pustiu la poartă.

poezie de Lord Byron, George Gordon, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eu voi muri definitiv, odată

Eu voi muri definitiv, odată
nu-mi fac iluzii, ştiu că voi muri,
făptură mea va fi decapitată
de ghilotina clipei într-o zi

Iar trupul meu ca o statuie greacă
turnat în bronz şi stele din înalt
prin pietre mari de moară o să treacă
strivit între un veac şi celălalt

Şi peste locul meu de-ngropăciune
vor răsări civilizaţii noi
zvon de ospeţe dulci o să răsune

Şi când le-o fi orgia mai în toi
le voi striga de dincolo de lume:
veţi fi ca mine, eu am fost ca voi!

poezie celebră de Corneliu Vadim Tudor
Adăugat de Auditus
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vise promise

De vei veni, în somnul tău, la mine,
să-mi tulburi visele şi somnul meu,
te voi primi şi voi dansa cu tine,
vom fi: tu - flacără, eu - Prometeu.

Te voi purta, în braţe, printre ceruri
şi îţi voi stinge focul pe vreo stea,
cu sărutări, dorite giuvaeruri,
te voi acoperi, iubita mea.

Iar de va fi ca visul tău să plece,
îl voi urma, în visul meu de zi
sau voi trimite gândul să se-aplece
asupra ta, şi doar al tău va fi.

În gândurile mele şi în vise,
te-aştept, iubirea mea, te-aştept să vii,
şi-atunci, îmbrăţişările promise
vor fi cum doar în vis, acum, le ştii.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu din Chipul iubirii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ţi-aş scrie, iubitul meu...

Ţi-aş scrie, iubitul meu, toate gândurile mele,
Pe-un petic de cer şi le-aş presăra printre stele,
Ţi le-aş trimite pe-o aripă de vânt, în nopţile târzii,
Să le citeşti, când nu pot să dorm şi te aştept să vii.

Ţi-aş scrie, să-ţi spun despre mine şi că mi-e dor,
Aş vrea să fiu acolo, cu tine, să călătorim pe un nor,
Să pot pierde, printre astre, durerea din pieptul meu,
Simt că uneori nu pot respira, fără tine mi-e tare greu.

Ţi-aş scrie, pe frunzele ruginii, dorinţele toate,
Dar ştiu că vântul le-adună şi le părăseşte departe,
La tine nu ar ajunge decât lacrima şi-al meu lung oftat,
Nu vreau să mai suferi, căci fără ca tu să vrei, ai plecat.

Ţi-aş scrie, iubitul meu, despre copii, despre mine,
Să-ţi spun că ei îmi dau puterea de a merge spre bine,
Mi-e teamă, că scrisorile s-ar rătăci ca şi visurile noastre,
Ar rămâne triste şi stinghere printre necunoscutele astre.

poezie de Lucia Marin
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Înţelepciunea strigă pe uliţă şi în piele îşi ridică glasul său. Ea propovăduieşte la răspântiile zgomotoase; înaintea porţilor cetăţii îşi spune cuvântul: "Până când, proştilor, veţi iubi prostia? Până când, nebunilor, veţi iubi nebunia? Şi voi, neştiutorilor, până când veţi urî ştiinţa? Întoarceţi-vă iarăşi la mustrarea mea şi iată eu voi turna peste voi duhul meu şi vă voi vesti cuvintele mele. Chematu-v-am, dar voi n-aţi luat aminte! Întinsu-mi-am mâna şi n-a fost cine să ia seama! Ci aţi lepădat toate sfaturile mele şi mustrările mele nu le-aţi primit. De aceea şi eu voi râde de pieirea voastră şi mă voi bucura când va veni groaza peste voi, când va veni peste voi necazul ca furtuna şi când nenorocirea ca vijelia vă va cuprinde. Atunci mă vor chema, dar eu nu voi răspunde; din zori mă vor căuta şi nu mă vor afla, pentru că ei au urât ştiinţa şi frica de Dumnezeu n-au ales-o, fiindcă n-au luat aminte la sfaturile mele şi cercetarea mea au dispreţuit-o. Mânca-vor din rodul căii lor şi de sfaturile lor sătura-se-vor, căci îndărătnicia omoară pe cei proşti şi nepăsarea pierde pe cei fără minte; iar cel ce mă ascultă va trăi în pace şi linişte şi de rele nu se va teme".

Solomon în Pildele lui Solomon, Cum se dobândeşte şi se pierde înţelepciunea - 1:20-33
Adăugat de Lucian Velea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pe scaunul meu înflorit din sud

îmi aduc aminte unde era luna pe cer,
atunci când primii oameni cuprinşi de îndoială
au fugit crezând că vor scăpa
de ceva ce mie îmi pare că mă pripesc dacă spun
lumii să nu se teamă.

în acest caz,
sărutul ca morfologia iubirii seamănă cu o depresie
necesară,
ceva ce nu voi avea niciodată,
un loc fără nume pe hărţi,
îmi fac curaj recitând din marii poeţi:
omule, nu muri singur aici,
plin de răbdare,
Dumnezeu cu privirea fixă
ascultă în tăcere.

din marile năpaste pe care ni le trimite, probabil
nebunia e cea mai frumoasă,
ne dă libertatea să stricăm la întâmplare,
să ne împrietenim cu puternicii zilei.
până să vând dantelă pe podul cel lung,
nu puteam să trec cu vederea acele monede
de aramă,
silueta unor femei
care se îndepărtează.

nimic mai seducător.

pustiul îmi poartă strigătul încoace şi-ncolo,
iar eu în pat cu duşmanul
dezmierd un vin pe care nu-l beau pentru gustul său,
ci pentru dorinţa de a simţi briza sărată
a mării, pe care întâmplarea a pus-o aproape
de mine, atât de bucuros ştiind
că
voi prinde ziua de mâine
ca pe un sacrificiu ce nu se cuvine.

poezie de Dan Petruţ Camui
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Gus: Bine aţi venit! Aici este fratele meu, Ted, soţia lui, Melissa, şi copiii lor: Anita, Diane şi Nick. Aici, fratele meu Tommy, soţia lui Anzie, şi copiii lor: Anita, Diane şi Nick. Şi aici fratele meu George, soţia lui, Freda şi copiii lor Anita, Diane şi Nick. Taki, Sophie, Kari, Nick, Nick, Nick, Nick, Nikki şi eu sunt Gus.

replici din filmul artistic Nunta a la grec, scenariu de Nia Vardalos
Adăugat de Ştefania Sima
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ţara mea, nostalgie departe

Într-o zi toate acestea vor deveni pământ,
nu voi mai fi pentru a mă bucura, încă.
Voi face gălăgie de sus dintre stele
pentru că ele vor fi surorile mele.

Într-o zi voi fi tunet şi ploaie.
Într-o zi veţi cere aripi de înger cerului.
Într-o zi, ce va fi îndepărtată...

Cine ştie dacă voi avea ochi spre a privi
pe cei care vor falsifica chiar şi suspinul.

Într-o zi voi fi zefirul din depărtate universuri.
Într-o zi toate acestea vor avea un sens.

Vei vorbi de acest contribut la progres?
De voinţa de a ne înălţa din adâncuri întunecoase,
noi mergând prin noroi rupându-ne încălţările.

Într-o zi aceste cuvinte vor deveni lumină.

poezie de Lidia Popa
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Romanţa stâncii de bazalt

Să nu mă întrebaţi nicicând
Cum am trăit –
Căci n-am să spun,
Nu veţi afla
Trăirea mea
Şi, neştiind, nu veţi putea trăi aşa
O viaţă-ntreagă
De trăit
Şi fericit.

Cum am iubit?
Nu spun şi nimeni nu va şti
Că am iubit neîncetat
Şi am privit, în nopţi senine spre o stea
Ce-a fost a mea,
Dar nu vă spun şi nimeni
Nu va şti.

Nu cred că aţi putea şi voi,
Ca stânca-n apele puhoi,
Să rezistaţi necontenit
Şi nemişcaţi
În timp ce apele, prăpăd,
Se-agită,
Urlă,
Vă lovesc,
Şi vor din voi, în lumea lor,
Ce nu le daţi
Şi n-aţi voit
Să le cedaţi
Dar nu, nu cred că aţi putea

Să fiţi voi stânca ce-a căzut
Din locul ei
Din munte-nalt
Şi s-a jurat
Să fie stei
Sub greu asalt,
Ca stâncă dură din bazalt.

N-am să vă spun cum am trăit
Dar spun,
Aşa,
Doar pentru voi,
C-a fost frumos
Tot ce-am făcut,
Tot ce-am iubit.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Am gustat

Am gustat din furia iubirii
Şi m-am înălţat pasăre de lumină,
Căutând uitarea ce te-a rănit...
Tu, femeie, eşti zborul de lacrimă,
Labirintul tăcerii ce mă va duce
La altarul divin.
Şi lacrima ta este frumoasă... şi dulce...
Dar... când m-am oprit spre odihnă
Din zborul meu,
Am fost prins cu lanţuri de umbre
Şi închis în colivia luminii.
Cineva mă păstra ca pe o nestemată!
Nu cunoştea că îmi voi răni aripile
Cu necuvinte...
Apoi uşa coliviei a fost deschisă...
Aveam mâncare şi apă, iubire, lumină.
Dar nu mai aveam forţa de a te căuta
În necunoscut.
Mi-am scuturat aripile de cenuşa uitării
Dar mă dureau de tăceri.
Vino tu, căci căutarea mea
Şi-a sfârşit drumul.
Copacii s-au plecat în rugi
La marginea sufletului meu...
De aici se naşte pustiul...
Semnalmentele
Sunt limpezi râuri pe harta de sentimente
Arsă la capete de vulcani.
Sunt aici! Vino!
Nu voi mai putea pleca niciodată...

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântă cocoşii

Cântă cocoşii în miez de noapte,
Vestind că vine o nouă zi
Şi ca un rege falnic,
Soarele din nou va răsări.

Cântă cocoşii în miez de noapte
Ca să alunge întunericul din noi
Şi să lase loc luminii
Care ne va scăpa de păcate şi nevoi.

Cântă cocoşii în miez de noapte
Cântecul lor sonor.
El trezeşte nu numai oamenii,
Ci şi natura din somnul ei uşor.

poezie de Vladimir Potlog (12 februarie 2019)
Adăugat de Vladimir Potlog
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântecul glonţului

O, să fii desfătarea creaţiei
Este nespus de plăcut, extrem de bine,
O, să fii extazul zborului,
Al libertăţii divine!
Să fii războiul câştigat sau războiul pierdut,
Chiar dacă fumul acoperă cerul ca un scut;
Eu îmi voi descoperi iubitul, omul născut
Pentru mine!

Îl voi recunoaşte, oriunde pe faţa pământului
Se-ascunde făptura-i pribeagă,
Iar puterea-n mâinile lui
O voi depune-ntreagă.
Îl voi recunoaşte după-a chipului lumină,
După graţia şi-alcătuirea divină,
Şi-un timp, nimbat de curcubeu,
Va fi numai al meu.

El e al meu – iubit!
Tânăr şi îndrăzneţ!
Eu sunt – tot ce iubirea i-a proorocit
Mai măreţ.
Eu sunt iubirii – binecuvântare!
Vei răspunde sărutului meu oare?

Iubitule, al cui trup zace-acolo în cărare
Pietrificat de-al morţii-ngheţ?

poezie de Francis Bret Harte, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dovadă de necontestat

Nu pot să te descriu
mai mult decat aş putea pune pentru întâia oară un lucru
acolo unde acesta se află deja.

Dacă aş putea face o scară din lumină
sau pieptăna părul unei fete din vis cu un pieptene real,
sau să torn o masă în carafă...

Nu sunt bun la lucruri imposibile.
Şi acesta este motivul pentru care sunt convins
că te voi voi iubi întotdeauna.

poezie de Norman MacCaig, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pasul Pa

La căpatul zorilor pornesc spre Pasul Pa.
Părăsesc ţinutul Ch'ang-an împreună cu primăvara.
O femeie spală rufe în apa strălucitoare.
Păsările dimineţii cântă în lumină.
Ţinutul râurilor. Aici bărcile sunt transformate în magazine.
Punţile munţilor anină de vârful copacilor,
Căţărându-se către o sută de sate.
În soarele îndepărtat se află Două Fluvii.
Oamenii de aici vorbesc o altă limbă,
Dar cântecul păsărilor este acelaşi.
Înţelegând profunzimile peisajului,
Chiar şi aici, nu sunt niciodată singur.

poezie de Wang Wei, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fratele meu...

Ah, aceste zăpezi
care se fac viermi chiar în faţa turmelor mele!
Şi tu, semenul meu, aproapele meu crispat şi ambiguu –
bâiguind lângă focul de jertfă cu gura înfundată în pâine:
"Adorarea păstorilor nu mai foloseşte planetei".

Palide frunze
ca nişte sălbăticiuni cu gâtul tăiat se-nvârtejesc
în trâmbele fumului ce urcă în slavă.

O, aceste zăpezi! şi această lumină în tremur
peste cuşmele munţilor mei!

Mă chemi în câmpie, fratele meu.

Înfiorat ca o harpă
de unde să ştiu că infernul sunt ceilalţi?...

Sărut mâna în care ţii strâns piatra
confund sângele ce curge-n ţărână cu toiul laptelui
şi-n noaptea fără de capăt mă rog de tine
semenul meu, aproapele meu, fratele meu

semenul meu, aproapele meu, fratele meu Cain.

poezie de Andrei Ţurcanu din Estuar (2008)
Adăugat de Anton
Comentează! | Votează! | Copiază!

AltaVista

În ziua aceea am făcut dragoste aşa cum face soarele cu mugurii

Corpul meu era o simfonie cum niciunul nu mai ascultase vreodată
Ca şi cum ar fi plouat mărut peste pământuri aride
Şi germinam înlăuntrul lui încet, încet la fel ca o mare iubire
Încâlcită în carne, în oase, ca o iubire care rămâne toată viaţa sub piele
În acel stadiu amorf şi necopt, într-o licărire perenă, mijind a nesfârşit

Ştiam din capul locului că toate astea dor aşa cum şi mamele ştiu
Că la naştere vor trece prin chin şi cu toate astea se lasă năpădite

Fericirea trecea prin faţa noastră zornăid ca un şarpe mieros
Nici nu muşca, nici nu pleca, doar pâlpâia, trosnea din chingi

Şi-atunci am fost golită de braţele lui ca o fântână de-o secetă cumplită

Apoi a venit întunericul, pentru că nu, la asta mă pricep cel mai bine
Azi nu-mi amintesc decât că: În ziua aceea mi-am dezbrăcat iubitul
De cămaşa neagră, era primăvara şi totul se curăţa de la sine
I-am scris cu pixul pe piept IC NI KA XC, un altfel de-a spune:
Sunt împrăştiată în tine precum cenuşa luată de vânt în cele patru zări

Liniştea rostogolea în noi o carte necruţătoare, deja îndoliată

Nu ştiu cum să spun:
Dacă m-auzi vreodată îmbobocind în tine să ştii că nu e vina mea

poezie de Carmen Sorescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Curajul îndrăgostit

Împrumut glasul poetului,
Ca să pot cânta eu însumi,
Căci, iată, sunt îndrăgostit.
Sunt îndrăgostit de femeia pământului,
Femeia cu trup mlădios
Şi cu braţele curbe,
Femeia cu sănătatea mistuitoare
În priviri şi cu gesturile vii
Ca inima ei fierbinte.
Femeii pământului, căreia nu îndrăznesc,
Uneori, nici eu însumi să-i spun
toate acestea,
Iată, astăzi, îi voi înălţa cântecul meu;
O voi îmbrăca în mantia păcii,
O voi aşeza pe prova navelor mele
Însoţitoarea mea prin toate furtunile;
Îi voi aduce toate florile pământului
Şi toate florile cerurilor lumii
Cu parfum cosmic şi rouă astrală;

poezie celebră de Nicolae Labiş
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poeme pentru mitul Dochiei

***

Ţinutul meu vă este cunoscut,
Eu am să pogor
în casa părinţilor mei,
nemişcat veghez rânduiala turmei,
fericit muntele ca un stihar
potoleşte setea unei zile din veac.

***

Nu te mira că faţa îmi este arsă,
doar soarele m-a privit
şi vântul brazilor m-a sărutat.

Fiicele mamei mele văzându-mă mai mică
m-au trimis cu oile pe stânci
şi rătăcesc zadarnic
culcată în ţărână – fecioară!

***

Frumoşi sunt obrajii tăi!
Glasul e cântec şi buzele sunt miere,
la sân ascunzi suspine
un foc nestins în apă vie.

De mă doreşti stăpân în casă
Tu caută mereu
Doar urma turmei mele
Unde voi fi vei fi şi tu
Şi rodul nostru va bucura pământul.

***

De vrei să-ţi fiu mireasă,
Tu să-mi aduci din munţi
acea frumoasă floare
ce creşte doar pe stânci,
să-mi fie părul rouă
şi trupul veşnicie.

***

Dorinţa ei îl face cerb,
săltând peste coline,
iar dragostea îi pune aripi
zburând peste munţii-nalţi
mereu şi mai departe
pierind în neuitat.

***

Vino vânt de miazăzi
şi tu vânt de miazănoapte,
dorul meu
peste lume să-l stârniţi...

***

În adânc doar eu,
cu tăria omului
inimă rănită.

Bătrână cu tălpile crăpate, Dochie,
te-ai reîntors printre noi,
sprâncenele s-au făcut arcuri de fag,
mâinile trunchiuri de piatră,
glasul s-a-nălţat hotar între cer şi pământ,
căutai iubitul rătăcit cu oile-n munţi.

şuieră munţii răbufniri de veacuri
muzici ciudate. Ninge,
apari sub fereastră,
presupun că plângi,
din fiecare lacrimă în părul albit
răsare o floare de colţ.

poezie de Sorin George Vidoe din Floare de colţ
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!