Domnitorul Vlad

* DOMNITORUL VLAD *

Vuiet mare se aude şi se-ntunecă pământul, tună, fulgeră şi ploaia în rafale-o duce vântul.
Iar în noapte se aude cum se-apropie un cal,
Pe cărarea unui munte, dintr-un sat transilvănean.
Un coif roşu pe cap poartă, pe frunte-i sclipeşte-o stea, într-o mână foc şi spadă, armăsarul necheza,
În priviri are fior, ochii verzi ca de mărgean, pe-al său chip se citea dor când se apropie de Bran.
Şi mergând la pas de cal, să nu fie observat, se-ntâlni cu o bătrână şi-o întrebă:
– Sunteţi din sat?
– Din sat, mamă, da' ce straie ai pe tine? Mândru eşti!
Semeni cu un fel de crai, apărut de prin poveşti!
– M-am întors din alte timpuri, după sutele de ani, după multe anotimpuri, m-am întors printre ţărani.
*
Auzind una ca asta, bătrânica, de drumeţ, se cutremură la gândul că străinul nu-i glumeţ.
*
– Vino, tinere, în casă... Îţi pun masa să mănânci.
Şi-l întreabă pe sub gene:
-- Unde vrei ca să te duci?
– Nu pot să răspund la asta!
– Atunci, ai vreo supărare?
- Am, măicuţă. Ţara asta nu este ceea ce pare....
Iar pădurile-s tăiate cu un nou tip de topoare.
– Aaa, ai vrut să zici de drujbe, alea taie azi copacii. Când creştinii merg la slujbe, în păduri se fură fagii.
– Cum? Deci, ţara noastră moare, nu mai e dram de credinţă? Nu e frică, sărbătoare, nici un pic de pocăinţă?
...............................................
Şi a stat cu bătrânica, două zile au vorbit...
..............................................
După care spuse:
- Mamă, uite de ce am venit:
Vreau să-mi iau de la fântâni cănile ce le-am lăsat!
*
Auzind una ca asta, baba s-a cutremurat.
* sculptură – Vasile Tudorache
– Doamne, nu cred ce-mi văd ochii! Tu eşti, Vlad? Eşti Domnitorul?
Nu mai este demult cinste, ne-au furat şi viitorul.
Iar căniţele de aur, la fântâni odinioară, nu mai sunt nici în tezaur, au ieşit demult din ţară.
Auzind-o şi pe asta, că nu e ruşine, frică, de pe scaun Domnitorul supărat trupu-şi ridică.
Şi nervos, mergând prin casă, cum îi era al lui fel...
O întreabă pe bătrână:
– Ce mai ştii de-al meu castel?
Spune, mamă, ce mai ştii de Castelul meu din Bran?
– Ce să ştiu, Mărite Doamne? L- au vândut acum un an.
Spun că sunt sătui de bir, ca să facă doar curat şi din Domnitor (vampir), josnic nume ei ţi-au dat.
– Cum? După ce am scăpat ţara de toţi care au furat şi în cinste-am dus domnia, ei vampir m-au botezat?
Eu am construit biserici, hainele-mi miros a mir, ascultam la slujbe predici... Aş putea să fiu vampir?
..................................................................................
Tulburat de supărare, de la tot ce-a auzit,
Iese trist din casa babei şi sfios i-a mulţumit:
– Aş vrea, mamă, să mai stau, dar ruşinea nu mă lasă.
Mulţumesc, bătrână dragă, că m-ai aşezat la masă!
O să plec în timpul meu, mă întorc în cimitir, spune, maică, mâine lumii, că Vlad nu este vampir!
.............................................................................
Murmurând blesteme-n şoaptă, îi sărută babei mâna, scufundându-se în noapte, după el veni furtuna.
Şi trosneau copacii-n codru, apele s-au tulburat, după cel ce-a stins hoţia, după Domnitorul Vlad.

poezie de Vasile Tudorache din revista Uniunea Artelor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ştefan Cel Mare şi Vrâncioaia

Într-un loc frumos ca raiul, pe un deal bătut cu flori
o bătrână-şi ducea traiul, cu ai ei şapte feciori
un deal unic sub Carpaţi, ce-l bătea vântul şi ploaia
moştenit de şapte fraţi şi de mama lor, Vrâncioaia.
Cât era ziua de mare, ei munceau cu drag şi spor
privegheaţi de mândrul soare şi de ochii mamei lor,
tăiau lemne, coseau iarbă, păzeau oile cu miei
toţi frumoşi şi puşi pe treabă şi viteji ca nişte zmei.
Şi-ntr-o seară pe Dumbravă, că aşa se cheamă dealul
se auzea cum vine-n grabă un străin ce mâna calul.
Pe un armăsar de rasă un drumeţ la trap mergea
iar Vrâncioaia-n cale-i iese, cu glas stins îl întreba:
- Bună seara, măi, străine! Ce te aduce pe la noi?
Că aici nimeni nu vine, doar ciobanii de prin văi.
- Bună seara! Sărut mâna! Peste munţi am rătăcit
am văzut casa când luna de sub deal a răsărit.
Dumnezeu m-a îndrumat, se gândi în sinea lui
după ce-a descălecat de pe şaua roibului.
- Te rog să-nnoptezi aici, eşti flămând şi obosit,
îţi pun masa să mănânci şi un pat pentru dormit.
- Mulţumesc de bunătate! Bucuros că te-am găsit!
o să stau aici la noapte, am mers mult, sunt obosit.
După ce intră pe uşă încă odată-i dă bineţe
şi-o întreabă pe mătuşă:
- Singură la bătrâneţe?
- Nu sunt singură, să ştii! Sunt aici cu Dumnezeu!
şi cu ai mei şapte fii ce mi-s sprijin, dragul meu.
- Da' feciorii nu-s acasă? o întreabă iar străinul
- O să vină, sunt la coasă, de trei zile clădesc fânul,
sănătate să ne dea bunul nostru Dumnezeu,
căci în rest avem de toate, nu ne plângem că e greu...
şapte fii am legănat, i-am crescut cum am putut,
căci pe soţ mi l-a luat Dumnezeu, de la-nceput.
După ce s-a ospătat şi vreo oră au vorbit
calu-n grajd el şi-a băgat şi apoi a adormit.
Pe cărări cu iarbă deasă, la un ceas târziu în seară
fiii babei vin acasă, zarvă mare fac pe afară.
Vrâncioaia i-a înştiinţat, când în casă au sosit
că la ei a înnoptat un străin ce-a rătăcit.
- Doarme un străin la noi, dragii mei, a rătăcit
pe un cal roib urca din văi, era tare obosit.
au dat roată la o masă, Domnului au mulţumit,
bucuroşi că au în casă pe drumeţul obosit.
când fac patul să se culce şi pun hainele în cui
văd o sabie cu cruce la capul străinului...
fir de aur strălucea pe mantaua lui domnească
şi o biblie pe ea, pe un scaun, la fereastră.
- Este Ştefan, Domnitorul! zise unul dintre fraţi.
nimeni n-a mai pus piciorul plin de aur prin Carpaţi...
uite, are buzdugan, are-o biblie şi-o cruce;
este Voievodul Ştefan! Ce-a păţit? Unde se duce?
spune unul:
- Dimineaţă să-ntrebăm pe Domnitor,
să-i dea mama vreo povaţă, poate-i e de ajutor...
auzind tot ce-au vorbit, Ştefan Vodă se trezeşte,
salutând de bun găsit şi apoi le povesteşte:
- Fiii mei, eu sunt Ştefan, am venit peste Carpaţi,
m-a-ncolţit turcul duşman, ajutor vă cer să-mi daţi.
- Am pe lume şapte fii, de îţi sunt de ajutor,
ia-i cu tine-n bătălii, chiar de o să-mi fie dor.
Mulţumit de ajutorul pe care i-l dădu bătrâna,
spune Ştefan Domnitorul, arătând spre munţi cu mâna:
- Mergeţi, faceţi oaste mare, şapte munţi o să primiţi
unul pentru fiecare, veci de veci să-i stăpâniţi!
Mergeţi prin satele voastre, de prin munţi, dealuri şi văi,
vreau să facem mare oaste, să-i distrugem pe călăi!
Au umblat o săptămână, au strâns sute de voinici,
laţi în spate şi în mână aveau săbii mari şi furci,
cu un buzdugan în mână, Ştefan, cu fiii de mocani
intrând în tabăra străină, nimici pe-ai lui duşmani.
Apoi, feciorii babei, s-au întors acasă,
numele lor la şapte sate atunci au pus...
şi azi, pe deal, mai sunt vrânceni la coasă
şi încă stă semeaţă, casa babei, colo sus...

poezie de Vasile Tudorache din revista Uniunea Artelor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pacey: Chiar cred că seara asta a fost destul de reuşită.
Joey: Da. Destul de reuşită. Perfectă. A fost... a fost o seară perfectă. Pace? Nu pot face asta.
Pacey: Ce anume?
Joey: Chiar şi atunci când totul este perfect, am impresia că nu e bine să am o relaţie cu tine şi îmi pare rău. Seara asta a fost drăguţă şi distractivă, iar tu ai devenit acest bărbat extraordinar, dar nu... Îmi pare rău. Dar nu simt nimic. Şi nu-ţi pot face asta ţie.
Pacey: Bine. Joey. Stai puţin.
Joey: Nu, Pace. E adevărat şi îmi pare rău.
Pacey: Şi ce?! Te temi. Nu-i aşa? Te temi. Şi eu la fel, crede-mă. Şi eu mă tem pentru că nu ştiu încotro ne îndreptăm. Adică eu cred că ar putea duce oriunde. Ar putea fi şansa noastră.
Joey: Nu o să fie.
Pacey: De unde ştii tu asta? Serios acum. Săptămâna trecută erai cu totul de acord şi acum îmi spui că relaţia dintre noi nu ar putea fi niciodată una reuşită. Nu ai de unde să ştii asta, Joey.
Joey: Şi îmi pare rău. Ştiu că e îngrozitor ce îţi spun eu acum.
Pacey: Dar cum? Cum poţi tu să ştii? Şi când ai luat decizia asta? În seara asta? Am crezut că seara asta a fost reuşită.
Joey: A fost. A fost perfectă.
Pacey: Şi atunci? Şi nu-mi spune că nu eşti speriată pentru că ştiu că eşti. Te ştiu de prea mult timp şi te-am văzut dând la o parte foarte multe lucruri bune ca să te las să faci asta şi cu mine acum. Ai fost mereu cel mai frumos lucru din universul meu. Şi sentimentele mele pentru tine mi-au demonstrat că pot fi o pesoană mai bună. Şi acele sentimente erau mai puternice şi mai înţelepte şi mai stăruitoare şi mai curajoase decât orice altceva legat de mine.
Joey: Pacey, opreşte-te.
Pacey: Jo...
Joey: Pacey!
Pacey: Când mă temeam de orice, nu mi-a fost teamă să te iubesc şi te-aş putea iubi din nou. Îţi spun since, asta ar putea...
Joey: Pacey, nu. Opreşte-te! S-a întors Eddie. Îmi pare rău. S-a întors aseară. A venit la bar şi...
Pacey: Ah. Bine.
Joey: Îmi pare rău...(Pacey pleacă.)

replici din filmul serial Cei mai frumoşi ani
Adăugat de Moţ Mădălina
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cum poate primarul să stea la masă cu familia lui când ştie că toţi tinerii din sat, din comună sunt duşi în lumea întreagă? Nu ai un tânăr care să-ţi facă o sobă, o poartă, un scaun românesc. Nu-l găseşti. Acesta este un duh de nestatornicie, exact ceea ce era în viaţa barbarilor de altadată care au venit peste noi şi s-au aşezat în Câmpia Panonică. Toate neamurile şi-au găsit adăpost la noi, cum au fost hunii, se gândesc acum să capteze, să ia când Ardealul, când Basarabia, când Dobrogea. Şi politica europeană este de-a valma, dusă după interesele câtorva. A mai venit şi moda asta a unicului guvern european, ceea ce mă duce cu gândul că s-a apropiat sfârşitul lumii.

citat din Justin Pârvu
Adăugat de Dan Nicorescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Destinul unui copil

M-ai alungat de-acasă, mamă,
de grijă să nu-mi mai porţi.
M-ai alungat de-acasă, mamă,
să cerşesc milă la toţi.

La fel ca tine, mamă,
toţi oamenii m-alungă.
Mă latră câini, mamă,
şi-aleargă să m-ajungă.

Azi nu am mâncat, mamă,
că nimeni nu mi-a dat.
Am căutat o poamă,
dar pomul e uscat.

Acum se lasă noapte
pe uliţa pustie.
În sufletul meu, poate,
tot noapte o să fie.

Regret că lângă tine
nu am găsit iubirea.
Regret că pentru mine
apune fericirea.

Spun asta, dragă mamă,
că simt încet, încet,
cum trec a vieţii vamă,
cu sufletul din piept.

poezie de Dumitru Delcă (iunie 2015)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Foaie verde, foaie rară

Foaie verde, foaie rară,
Am plecat străin prin ţară,
De pe malul Jiului,
Să-mi cânt jalea dorului...
Doamne, Doamne, ce destin!

Cânt cu slovele de foc,
C-am muncit şi n-am un strop,
Dar am prunci înalţi ca bradul,
Mândru sunt cum nu e altul.
Doamne, Doamne, dă-mi cuvânt!

Am muncit Doamne, din greu,
Vai de sufleţelul meu!
Traiul nu mi-a fost uşor
Şi am suferit de dor,
De părinţii mei, de sat...

Doamne, nu mi-a fost uşor!
Lacrimi, valea satelor,
Leagăn lin, de vânt, legănat.
Prin ţărână alergam
Şi în sat ne întorceam... iar, în sat.

Mamă, când m-am ridicat
Şi-am ajuns şi eu bărbat,
Am venit din nou, acasă,
Mamă şi m-ai pus la masă
Şi copil, ţi-am lăcrimat.

Tată, tu ai fost mereu
Paza sufletului meu...
mi-ai spus: taică, eşti bărbat,
viaţa azi ţi-a demonstrat.
Fii mereu!

Poţi cu greul a lupta...
De căsuţă nu uita! De pământ...
Nu uita nici de pridvor,
Căci de tine-i locul gol
Şi flămând...

Azi, în amintirea voastră,
Tată, am plecat de-acasă,-n cimitir.
Vin să pun o lumânare,
Căci acel ce părinţi n-are,
Nu-i copil!

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Gheterabis

Gheterabis e limba mâinilor mele prin cuvântul de după şi de mai dinainte
ca să nu te mai înţeleg,
ca pe-o mură.

Ţi-am păstrat căciula albă de oaie
dosită
într-un
cuib
de flori
de
primăvară
ştiam
că te
întorci
repede,
dacul meu molcom, prostuţ, ca o pasăre mare!

Nu-mi mai adu, acasă, mătănii.
Ia-mă mai bine în braţe şi să fugim de aici
unde e frig
şi sunt multe fântâni.
Să căutăm un sat foarte mic, unde sunt multe fântâni.
În olcuţa de lut să mă pui să îţi fac mămăligă,
să îţi aduc apă,
cu vadra,
şi să mă înveţi să îţi mai scriu din nou,
cu mălai, pe zăpadă,
în limba
neştiută
a zorilor
degetele mele ştiu
să stea în zăpadă
şi să lase repede semne ca după trecerea
anilor cu lupi
şi
a bolilor de tânjire
nu îmi plac turturelele îmi par nişte paseri prostuţe
dar o să le dau mult mălai
dacă le iubeşti tu...
poate şi tu eşti o turturea, una mică, dar bătrână...
(îmi spui)
ca apa de dedesubt dintr-o fântână foarte curată...
(îmi spui)
e prea mult mâl pe la case...
să ne facem din mâlul de după ploi şi din fântâni
un fel de căsuţă...
a fugi într-o fântână, e trist.
dar şi prin cer, stelele uneori se-ntristează, aşa ca şi tine, femeie!
da!
chiar şi stelele!
să le facem case de mâl şi fântâni, atunci,
şi să ni le facem fiice,
o să îmi iau atunci năframa, să mă acopere, ca pe o femeie bătrână,
şi o daltă, ca să descoperim o fântână foarte veche, dar tulbure
în pământul mâlos,
ca o oglindă murdară, care aşteaptă anotimpul de după,
ia să mă ascund un pic în pasărea aceea,
ca să nu te mai văz!

Gheterabis. Sum. Ego.

poezie de Iulia Elize
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eugene: Ştiu despre ce vorbesc, Arlene! Tatăl meu se punea în genunchi şi o implora pe mama. Iar mama îl primea mereu înapoi. Nu am înţeles niciodată. Îşi acoperea vânătăile şi tăieturile şi îl primea înapoi. Pentru că o implora şi plângea. Şi acum mă întrebi ce s-a întâmplat după ce s-a întors.
Arley: Eu...
Eugene: Nu! Continuă! Ai spus că vrei să ştii ce s-a întâmplat cu mine, acum întreabă-mă!
Arley: Nu-mi place asta...
Eugene: "Te-a rănit, Eugene?" Întreabă-mă!
Arley: Te-a rănit?
Eugene (scutură din cap): Nu pentru mult timp. Am plecat până să fac 13 ani. Am fugit. Dar îmi era atât de dor de ea... A trebuit să mă întorc să o văd. Şi într-o noapte m-am întors. Acum, întreabă-mă ce s-a întâmplat. "Ce s-a întâmplat în noaptea când te-ai întors, Eugene?"
Arley: Ce s-a întâmplat?
Eugene: El era acolo. Beat. Ca de obicei. Doar că de data asta eu nu mai eram la fel. Aveam 16 ani şi nu îmi mai era frică de el. Şi când l-am privit în ochi şi i-am spus că dacă se mai atinge de ea o dată, o să-l omor, şi-a dat seama. Şi-a dat seama că nu mai exista pentru mine. Şi stau în faţa casei. Ţip, urlu ca să iasă mama. Nici măcar n-am văzut. Mă loveşte în cap cu o scândură şi îmi sângerează urechea. Şi mă târăşte. Mă târăşte în spatele casei în garaj. Şi pleacă. Un minut... cinci minute... nu ştiu. Apoi se întoarce. Şi mă stropeşte. Mă stropeşte şi nu înţeleg. Nu înţeleg de ce apa... miroase atât de urât. Nu înţeleg. Şi apoi o văd. Văd... o... o canistră de benzină. Canistra roşie din camion. (Plânge.) Şi se uită la mine pentru ultima oară... şi aprinde chibritul. Şi ultimul lucru pe care mi-l amintesc, pe care nu-l voi uita niciodată, sunt ochii lui. Ochii lui pentru că erau plini de o imensă... satisfacţie.
Arley (plângând): Îmi pare atât de rău...
Eugene: Nu! Nu! Nu-mi spune cât de rău îţi pare pentru mine! Spune-mi cum vei face ca să nu păţească şi Trevor acelaşi lucru!
Arley: Ricky nu ar face asta niciodată!
Eugene: Of, Doamne, Arlene! Nici nu trebuie s-o facă. Tot ce trebuie să facă este să nu-l iubească.

replici din filmul artistic Dă mai departe!
Adăugat de Liliana Ştefan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Privind în urmă

în casa noastră primitoare
rămas–a busuiocul prins la grindă
un borcan cu flori mirositoare
pus pe masa mare de la tindă
toţi ce au fost cândva s-au dus
acolo unde nu se poate spune
în ţara unde veşnic e apus
o ţară fără lacrimi, fără nume
o lacrimă uscată pe batistă
îmi aduce aminte că au fost
şi laviţa crăpată tot mai tristă
îi aşteaptă zi de zi dar fără rost
unde, unde sunteţi dragii mei
uşa de la poartă e încuiată
în curte peste tot şi pe alei
crescut-au spinii până la poartă
din când în când doar clopotele bat
amintind că-i mare sărbătoare
şi babele puţine câte sunt în sat
se-nchină pentru-n răsărit de soare

îmbătrânesc şi ţiglele pe casă
pereţii au crăpat şi s-au urnit din loc
vecinii pleacă unul câte unul
spre casa cea de lut şi fără foc
mamă, sunt copilul tău şi-aştept la poartă
soarele e dus de mult înspre apus
te rog priveşte-n mine şi mă iartă
precum şi Tatăl Sfânt de sus
o să plec şi eu din lumea asta
durerea-n umbrele de lut să mi-o ascund
că timpul o să-mi vindece şi rănile uitate
şi tot ce-a fost şi fi-va în curând

plecăciune mamă, tată
şi tuturor pe care v-am iubit
mă duc încet că ştiu că altădată
nu voi putea păşi spre răsărit

poezie de Teodor Dume din Cineva mi-a răpit moartea (2018)
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cu ce-aş putea...?

Nu plânge, mamă, şi nici nu mă chema,
Îmi faci mult rău chemându-mă acasă,
Tu ştii la fel de bine că în ţara mea,
Dacă nu fur, nu pot să-mi construiesc o casă.
Ştiu că ţi-e greu că sunt acum printre străini
Şi că ai vrea să fiu în sat alăturea de tine,
Că bătătura astăzi ţi-e plină de ciulini
Şi cât mai suferi, dar gândeşte-te la mine.
Cu ce-aş putea să te ajut stând lângă tine,
Poate-aş cosi în curte şi ţi-aş sparge lemne?
Dar oare-n ţara asta pentru mine
E de ajuns ca să cosesc şi să crap lemne?
Mă doare sufletul că-ţi sunt atât de departe,
Că nu mai pot să te ridic când cazi,
Dar, mamă dragă, să nu uiţi că sărăcia ne desparte
Şi că mi-e dor în fiecare zi de ochii-ţi calzi.
Şi aş veni târându-mă-n genunchi acasă,
Să-ţi fiu aproape, să te mângâi pe faţă,
Dar ştiu că n-ai avea ce să îmi pui pe masă
Şi m-aş trezi plângând în fiecare dimineaţă.
Cum să mă-mpart în două, scumpă mamă,
Să fiu şi-aici, să fiu şi lângă voi?
Ce să-i răspundă copilul mamei care-l cheamă
Şi îşi doreşte fiul, rătăcit prin lume, înapoi?
Nu plânge, mamă, eu te rog, rezistă,
Nu mă chemă să văd că mori săracă,
M-ai învăţat că DUMNEZEU există,
Şi roagă-te la EL, pe fiul rătăcit să ţi-l întoarcă!

poezie de Dorin Dumitriu
Adăugat de dory58
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şapte ani deja

Aş vrea să-ţi scriu o poezie, mamă
Dar simt că-mi sunt ideile de plumb,
În plus, când vreau să-ţi scriu ceva simt teamă
Că toate literele lumii nu-mi ajung.

Nu pot deloc să mi te pun în rime
Şi nici să îţi vorbesc ca şi cum nu ai fi,
Abia de scriu o slovă şi mi-e dor de tine
Şi mă opresc, oftez... Fac asta zi de zi.

Tu nu eşti om de pus în poezie
Şi nici o mamă lesne de descris rimat,
Când m-ai născut, asta mi-ai dat tu mie:
Iubire de nescris în suflet de băiat.

Probabil te întrebi ce fac la astă masă
De nici nu scriu şi nici nu simt că-s viu,
Păi uite, îmi imaginez că eşti şi tu acasă,
Mă mângâi şi îmi spui să dorm, că e târziu.

Şi te ascult, te-mbrăţişez de noapte bună,
Mă uit în urma ta cum mi te duci domol,
Nu vreau ca fără tine soarele s-apună
Şi nici de dimineaţă fără tine să mă scol.

De ce să-ţi scriu, atunci? Oricum nu pot,
Aşa că stau emoţionat şi te cobor din vis,
Mă uit la un tablou cu tine, sprijinit în cot,
Întind o mână şi îţi mângâi părul nins,
M-apropii, mă fac mic, intru-n tablou de tot,
Iar tu-mi şopteşti zâmbind, aproape stins:
"Să nu fi trist, sub crucea mea nu-i niciun mort".

poezie de Sorin Stoica
Adăugat de Sorin Stoica
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vreau să te aud chiar acum spunând cu o certitudine de netăgăduit că tu eşti Viaţă Eternă, căci adevărat, adevărat îţi spun, cea pe care o afirmi prin prostituţia cunoaşterii de după moarte, sunt doar cuvinte deşarte... Sună foarte mântuitor, nu? În timpul vieţii merg ca orbul după "Dumnezeul meu gândul" care mă duce din păcat/suferinţă în păcat şi după moarte în sfârşit, am scăpat să mai fiu un creştin/cretin şi sunt mântuit prin viaţa eternă. Iaca ciuciu! Nu există nici un Dumnezeu după moarte dacă nu îl regăseşti Recunoscându-te chiar Acum, chiar Aici, pricepi Asta!

citat din Atmaji Maharaj
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cea mai puternică lecţie pe care o pot da pentru fiul meu e aceeaşi ca pentru fiica mea: cum să fie ceea ce îşi doreşte să fie. Şi cel mai bun mod de a face asta este ca eu să fiu ceea ce sunt şi să sper că el va învăţa din asta nu cum să fie ca mine, ceea ce imposibil, ci cum să fie el însuşi. Şi asta înseamnă să te ghidezi după vocea interioară, nu după acele voci aspre şi ameninţătoare dinăuntru, care te presează să fii ceea lumea vrea să fii.

citat din Audre Lorde
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

In memoriam

Fiind plecat de ani de zile
De la casa părintească
Caut să-mi revin în fire
Şi privesc printr-o ferestră.

Mă culc plans într-o odaie
Cu mai toate răvăşite;
Gândesc ce o să mai fie
Şi tristeţea mă cuprinde.

Pe măsuţa prăfuită
Le văd toate cum au fost,
Văd şi lada îmbătrânită
Aşezată în colţ cu'n rost.

Unde eşti tu tată acuma
Să te văd voios prin curte
Iar tu mama mea cea bună
Să mă mângăi, să-mi spui multe.

Tot gândind în patul rece
Neîncălzit de multe zile
Aud ceva care trece
Pe podea, încet şi geme.

E micuţul greieraş
Cric, cric, cric mereu el spune
Venit din al său sălaş
Rămas singurel pe lume.

Că stăpâni-s duşi departe
În cimitir lângă bunici
Neavând o altă cale
Să se întoarcă-n casă aici.

Şi... gândesc, gândesc întruna
Ce sunt ei şi ce sunt eu.
Ei ţărână...
Şi un nume care-i al meu.

Supărat în miez de noapte
Şi cu somnul dispărut
Aud gâzele în şoapte
Şi tot cuget la trecut.

Unde eşti tată acuma?
Să-ţi sapi pomii din grădină,
Unde eşti tu mamă bună
Să-mi spui vorba de pe urmă.

Voi m-aţi trimis departe
Lăsând plugul şi plăvanii
M-aţi trimis să-nvăţ carte
Să-mi făuresc destinul, anii.

Dacă am fost un copil rău
Să mă ierţi o tată al meu
Şi tu scumpă mamă a mea
C-aşa-i viaţa şi lumea.

Unul naşte, altul moare
Într-un colţ din univers
Şi atunci când el dispare
N-are cale de întors.

Cugetând târziu în noapte
La ce a fost şi ce mai este
Resemnat le accept pe toate
Că ce a fost, nu-i doar poveste!

poezie de Dumitru Matei din Gânduri
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu vreau să merg pe lună, vreau în România!

De-ar fi să fie iar lansarea lui Apollo
Şi eu un călător în zborul către stele
Aş deturna naveta şi-n loc să merg încolo
Aş îndrepta-o-n grabă spre cerul ţării mele.

Ce şansă mi-ar fi dată! Ce număr de magie!
Să fiu din nou acolo şi străpungând un nor
Să pot privi din cer pământ de Românie
De care-mi este atât, atât, atât de dor!

Nu ştiu ce stratageme acum să inventez
Să pot mă-ntoarce mâine dacă ar fi posibil
În ţara ce-o iubesc şi zilnic o visez,
Ce-mi stăruie in suflet la modul incredibil.

Îmi fac iar planuri şi caut iar soluţii
Să pot definitiv si tânăr sa revin
Capabil de tranziţii, schimbări şi revjoluţii
În România dragă să am un trai senin.

Atingând din nou ţara cu paşi şi cu priviri
Să-ncep a număra cu lacrimi şi cu teamă
Ce-a mai rămas întreg din vechile amintiri
Ce-a mai rămas din tată, ce-a mai rămas din mamă.

Ce mai este frumos şi ce nu s-a pierdut
De când n-am mai călcat pământul din grădină
Cu ce să pot începe trăi precum am vrut
În ţara mea iubită, hulită fără vină.

Ajută-mă tu Doamne să-mi pot copiii creşte
Acolo-n România si nu prin ţări străine
Ascultă-mă, înţelege, te rog măcar priveşte
Că nu mai pot de dor, chiar dacă imi este bine.

Modifică destinul amarnic de român
Dă Doamne ca binele să vină şi acolo
Şi-ţi pot promite acum că-n ţară o sa ramân
De-ar fi să-mi trimiţi mie naveta lui Apollo.

poezie de Ionuţ Rotariu (2014)
Adăugat de Ionuţ Rotariu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aveţi lumină?

Ciudat e cum învie Crist
Şi cum vă dă lumină,
Deşi din niciun acatist
Vreun rost nu se animă,
Mereu tu treci drept egoist,
Mereu eşti tu de vină.

Măcar pentru o zi de-ar fi
Lumină peste lume!
Atunci nu v-aţi mai amăgi
Năuci în rugăciune,
Când boli şi moarte zi de zi
Nu-i nimeni să-şi asume!

Mâine veţi fi din nou posaci,
În lumea voastră strâmtă,
La fel de trişti, ori de săraci,
Cu inima înfrântă,
Supuşi unor prelaţi rapaci
Ce mintea vi-o-nfierbântă.

Ce-a fost pe când tu nu erai?
Ce va fi după tine?
Ce-ai fi crezut de te năşteai
Altunde', din altcine'...
Alt dumnezeu de cunoşteai,
Era mai rău, mai bine?

Dar pentru tine-nvie Crist,
Prea des, dar nu ţii seama!
De-ţi va muri copilul? Trist
Tu o să-i faci pomana!
Sunt crudă zici. Dar eu asist
Cum îţi înghiţi sudalma!

Căci totu-i până la copii,
Iar Iov e doar o glumă,
Eşti fericit cât ei sunt vii
Şi nu când sunt ţărână,
Te-am răscolit un pic, doar ştii
Cum e să-i prinzi de mână!

Acolo e lumina ta
Şi nu în lumânare,
În ochii ce-ţi pot alina
Oricare supărare,
Dar dacă asta ţi se ia,
Ce-ţi mai rămâne oare?

Să-mi spună mie cineva,
Că va avea iertare!

poezie de Mioara Anastasiu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Moşul şi copilul

-Bună dimineaţa, nene! Să ai o zi frumoasă!
-Mulţumesc copile, de n-o fi vreo vântoasă
Că de-o bucat de vreme, şi clima s-a schimbat
Prea des acum pământu-i inundat.
După cum se pare, vin zilele ploioase
Şi eu cu reumatismul, o simt până la oase
Tu-mi pari astăzi cam trist, ceva s-a-ntâmplat.....
-Ce înţelept eşti, nene, ce spui e-adevărat!
Ieri am terminat şcoala şi-un pic îs supărat
Eu n-am avut părinţii, când premiul mi l-au dat.
Am fost doar cu bunica, ce-mi poartă acum de grijă
Ea merge-ncet de-o vreme, are noroc de cârjă
-Vai, mama ta-i plecată şi-ţi este de ea dor....
-Nene, eu cred că e normal, sunt un copil minor...
Tot ceea ce-mi doresc e să revină-n ţară
Şi-o să-i propun eu asta când va veni în vară
Va sta atunci cu mine, o săptămână poate
Urmând să plece iar la muncă-n străinătate
-Te simţi, cumva copile, de mamă neglijat?
-Nu pot să spun eu asta, ar fi mare păcat
Îmi trimite haine, dulciuri, multe jucării
Cred că am mai multe decât au ceilalţi copii
Mi-a luat şi-o bicicletă, anul trecut în vară
Iar acum vreo lună mi-a luat chitară
Dar simt că uneori tânjesc după alint
Aş vrea la ea în braţe, nu voi ca să te mint
De melancolie şi ochii îmi dau în lacrimi
De ce-mi dă mie Domnul toate aceste patimi?
-Te compătimesc copile, dar am şi o dilemă
N-ai spus nimic de tată, sau este vreo problemă?
-De al meu tată nu prea mai ştiu nimic
Ne-a izgonit de-acasă, când eu eram prea mic
De mă gândesc la dânsul, mi-amintesc cu groază
Cum o bătea pe mama şi eu fugeam de-acasă.
-Copile bun, sincer îţi spun că mă uimeşti,
Cât de frumos şi de matur gândeşti,
Aş vrea să te ajut mai mult, dar nu prea pot
Aşa bătrân cum sunt, cresc şi un nepot
Tu reţine-un lucru, eşti un norocos
Vei fi bărbat ca mâine, nu fi plângăcios
De-o ai pe bunica, e un lucru mare,
Şi ai şi-o mămică foarte iubitoare
Ce spui tu atuncea, de nepotul meu:
Părinţii i-au murit, îl ajut doar eu
Şi nimeni nu-i aduce dulciuri, jucării
Aşa cum primeşti tu şi ceilalţi copii
Eu nu mai pot munci că-s bolnav acum
Iar pensia e mică, nu mă descurc nicicum
-Nene, să ştii că ai dreptate, chiar că-s norocos
De mă plâng în jur, par cam plicticos

poezie de Ionel Popa (1 iulie 2014)
Adăugat de Ionel Popa
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eu cred că-i cel mai mare chin

Eu cred că-i cel mai mare chin
Să fii în ţara ta străin,
Să vezi pământul strămoşesc,
Din tot ţinutul românesc,

Vândut de-a lungul şi de-a latul
Străinilor, şi-acuma satul
E gol şi trist, dar cum să fie?
Când în frumoasa Românie

Au mai rămas, uitaţi de soartă,
Vreo câţiva bătrânei la poartă,
Cu gândul dus, privind în zare,
La câmpuri, cu durere mare,

Căci se închină-n toamna vieţii,
Când văd ciulinii şi scaieţii,
În locul holdelor de aur
Din ţara lor, ca un tezaur,

Doar cânt de jale şi de dor
Mai scaldă-n unde blând izvor,
Când eşti în ţara ta străin,
Eu cred că-i cel mai mare chin.

poezie de Any Drăgoianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lucian: Poate ar trebui să mă duc după el, să încerc să-i explic...
Maria: Nu! Nu-i nevoie! Lasă-l, Luci!
Lucian: Poftim?! Să-l las? Dar ai văzut cât de răvăşit era...
Maria: Exact! Am văzut. Şi tu eşti la fel ca el! Acum sunteţi amândoi prea tulburaţi pentru a vă şi înţelege unul cu altul. Oricum, el sigur nu te-ar asculta.
Lucian: Păi, nu pot nega că-l înţeleg perfect! La naiba! Cum reuşesc oare mereu să intru în astfel de încurcături?! Sunt atât de tâmpit uneori! Nu-mi vine să cred! La naiba!
Maria: Ah, Luci... Tu n-ai nici o vină, cel puţin nu de data asta. Doar încercai să mă linişteşti, atâta tot. Acum tu eşti cel tulburat, după cum observ eu.
Lucian: Sigur că sunt! Cum altfel ai vrea să fiu?! Calm?! N-aş putea... Vezi, se pare că dacă până acum nu aveai totuşi, nici un fel de probleme cu Nick, acum chiar că ai una, destul de gravă. Şi numai din cauza mea! La naiba! Simt că înnebunesc! Uff... Ce prost sunt! Mare prost...
Maria: Luci, tu eşti oricum altcumva ai vrea tu să fii, numai prost, sigur nu! Deci, nu spune aşa ceva! Niciodată!
Lucian: Off, blondo... Tare mult aş vrea să ai dreptate.

replici din romanul Proxima, Partea a-III-a: "Aventuri pe Proxima" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poveste în versuri

Mi-a trimis mama scrisoare pe la miezul nopţii-n vis... îmi cerea un cal de mare să se mute-n paradis...
-Dar, nu eşti în rai, Anică, că păcate n-ai avut? Nici măcar n-ai plâns vreodată, cât de mult te-ar fi durut...
-Ba am plâns pe-ascuns, măi, mamă şi-am şi suduit, să ştii... de unde să ştiţi voi asta, eraţi doar nişte copii...
Şi mai am păcate multe, mi le ştiu eu, nu se spun.. doar la vreme de spovadă, de prin minte mi le-adun...
-Nu cred, mamă,-n astă lume, toţi păcătuim cumva... dintre toţi, mai vinovată nu eşti tocmai dumneata...
-Atunci, de ce m-a luat moartea, când doream să stau cu voi? De-aş avea bilet de voie să vă văd şi plec 'napoi!
-Ştii că asta nu se poate, însă vom veni curând, să ne-aştepţi la miez de noapte, nu-mpreună, ci pe rând...
-Pe acasă ce mai este, toate sunt la locul lor? Că mi-e tare dor de casă şi de voi îmi este dor...
Flori mai sunt pe la morminte, sau uscatu-s-au de vânt? Pe cine întreb mă minte, sau nu spune un cuvânt...
Sunt pe lista de-aşteptare, să mă ierte Dumnezeu, să-mi dea drumu-n Raiul Mare, că-n cel mic e mult mai greu... Şi trimte-mi înc-o carte, ''Dincolo de cer'' e gata, poate ai mai scris poeme... dă-mi şi una pentru tata!
-Toate-s bune şi frumoase, mamă, cum ni le-ai lăsat, doar de dorul dumitale-n chinuri mai mereu mă zbat...
Am mai scris, scriu ca nebuna, dorul să mi-l ostoiesc, când privesc în noapte luna şi în ea nu te găsesc...
Cum să-ţi spun că nu e bine şi că iadul e aici? Mi-e necaz şi mi-e ruşine că te mint... suntem furnici...
Nu avem nicio putere, n-avem pâine şi bolnavi ne târâm printre ruine cu paşi zdrobiţi ca de sclavi...
A venit vremea aceea când spuneai că ne-om ruga să ieşiţi voi din morminte şi noi viii vom striga
Să intrăm în locul vostru, schimb să facem de iatac... cum să-ţi spun eu toate astea? Mai bine mă-nchin şi tac...

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Despre Eternul Nisargadatta Maharaj. Unii din vizitatorii care veneau la Sri Nisragadatta Maharaj în Satsang auzeau uneori cam aceiaşi "placă". EL urmărea să explice cum a apărut "Eu sunt". Unul din vizitatorii care mai auzise de câteva ori asta îi spune: "Am mai auzit asta de câteva ori!" Maharaj a replicat instantaneu: "Şi ce; te-ai vindecat?" Până ce nu te vindeci de cea mai universală dintre bolile acestei lumi numită "Iluzia!" nu auzi decât povestea din mintea ta, în nici un caz tu nu auzi un discurs în conştiinţă de unde vorbesc EU. Imaginează-ţi că eşti scafandru şi eşti cufundat în albastru atât de viu al oceanului şi de niciunde se aude simfonia oceanului. Eşti topit, eşti furat de frumuseţe pentru veşnicie! Oricum eşti furat de frumuseţe pentru veşnicie. Doar că încă nu ştii asta! Tot pe Maharaj cei care îi spuneau că au mai auzit asta el spunea: "Într-un spital oamenii sunt trataţi cu acelaşi medicament şi ei se fac bine. Deci ce e în neregulă cu asta de tu rămâi bolnav?"

citat din Nisargadatta Maharaj
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!