Pradă jubilaţiei constante a contopirii cu Tara, Zeiţa Verde, Calul Alb îşi urmă cursa fără de oprire. Împovărat de două taine formidabile, dintre care una atât de îngrozitoare încât nimeni n-o cunoştea, el alerga printre oamenii care, ocupaţi cu ale lor, nu-şi dădeau seama de nimic. Puţin le păsa lor că Tibetul fusese cotropit, puţin le păsa de mesajul indicibil depus în străfundurile sufletului lui rTe-hu, acolo unde conştiinţa sa n-avea acces. Nevăzând pe nimeni şi nefiind văzut de nimeni, alergătorul tibetan trecu de Darjeeling, se înfundă în Bihar şi se îndreptă către Miazăzi fără să simtă nici oboseala, nici foamea, nici frigul, nici căldura, nici strigătele de groază şi aceasta, în principiu, avea să dureze o veşnicie, căci nu mai exista nicio instanţă care să-l controleze, cu excepţia Zeiţei Verzi ce se complăcea în îmbrăţişarea lui.

Ioan Petru Culianu în Pergamentul diafan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Legături subtile se urziseră între Calul Alb şi al său lama; de aceea, alergătorul s-a îndreptat pe dată către locul unde stăpânul său tocmai îşi dăduse sufletul. Acum nu mai exista nimeni care să-l elibereze de mesaj şi alergătorul tibetan putea fi socotit ca rătăcind la infinit, fără să ştie ce anume ducea cu sine.

Ioan Petru Culianu în Pergamentul diafan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

rTe-hu n-a mai găsit pe nimeni la Tashihunpo care ar fi putut să-i primească mesajul. A făcut deci cale întoarsă şi a revenit în Lhassa, de unde Dalai Lama şi suita sa fugiseră la timp, nu către Miazăzi, ci către Apus; într-adevăr, ţinând-o într-o goană nebună, aveau să i-o ia înainte duşmanului cu câteva minute şi, abandonând aurul, dar nu şi sulurile sacre, aveau să ajungă la Shrinagar şi de acolo în Elveţia. Oraşul sfânt era deja ocupat; puţin a lipsit ca rTe-hu să nu fie arestat, dar trupul său a ştiut să profite de confuzia generală şi a continuat să alerge, în timp ce spiritul i se bucura imperturbabil de suava îmbrăţişare a Zeiţei Verzi.

Ioan Petru Culianu în Pergamentul diafan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lunganul se calmase; îi venise inima la loc. Drept urmare, nu putu rezista fără a despacheta o ciocolată mare, cu alune de pădure. Îi oferi şi Adelei câteva cubuleţe; fata nu-l refuză. Se mai plimbară puţin, ţinându-se de mână, zâmbindu-şi din când în când unul altuia. Nistor o admira, dar şi Adela pe el. Îl găsea drăguţ, atrăgător. Şi de ce nu; băiatul avea farmecul lui. Îl dezavantaja puţin înălţimea, dar nefiind nici prea gras, nici prea slab, avea o alură atletică. Chipul îi era tare plăcut, cu trăsături fine, bine conturate, încadrat de părul său şaten; nici blond, nici brunet. Iar ochii, cu o privire ştrengărească, nu erau nici verzi, nici albaştri, ci o stranie combinaţie dintre acestea două, deşi nici una nu era predominantă. Prin urmare, nimeni nu putea spune cu precizie ce culoare aveau ochii lui. Deci, bineînţeles, Adelei nu-i era ruşine să meargă lângă unul ca el, doar nu avea de ce.

citat din romanul Proxima, Partea I: "O misiune specială" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când era la adăpatul vacilor, fetele care de care se întrecea să-i dea pricină de vorbă; dară el nu băga pe nimeni în seamă; se făcea ca nu pricepe ce vor ele. Pentru aceasta ele ca să arate că nu le pasă de nebăgarea lui de seamă, între ele, îl porocleau cu numele de Făt-Frumos al satului. Şi de unde să nu fie aşa! El nu se uita nici în dreapta, nici în stânga, mergea cu vitele la păşune şi treaba ieşea din mâna lui mai cu asupra decât din ale celorlalţi argaţi. Nu ştiu ce făcea el, ce dregea, că vacile pe cari le păştea el erau mai frumoase decât ale celorlalţi argaţi. Ele dădeau mai mult lapte decât cele ale altor argaţi, fiindcă pe unde le ducea el păşunea era mai cu gust şi mai îndestulătoare. Pe unde călca piciorul lui se cunoştea, fiindcă şi ierburile se înveseleau. Pasămite se născuse în ceas bun şi era ursit să ajungă ceva. Dară el nici habar n-avea de asta şi nici gând n-avea să se mândrească, fiindă nu ştia ce-i este ascuns în cursul vremilor. Ci smerit, precum îl lăsase pe el Dumnezeu, îşi vedea de ale sale, fără să se atingă cu cuvântul sau în oricareva fel, de alţii sau de al altora. Şi tocmai pentru aceasta flăcăii şi ceilalţi argaţi îl ponosluia.

Petre Ispirescu în Cele douăsprezece fete de împărat şi palatul cel fermecat
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Într-adevăr, mesajul pe care-l memorase conştient spunea adevărul: Roţile sunt aici. În consecinţă, mesajul căruia rTe-hu îi ignora până şi existenţa trebuia să privească un adevăr de ordin superior. Pe de altă parte, nici nu era exclus ca, de astă dată, cele două mesaje să fi fost inversate dintr-un motiv oarecare sau fără niciun motiv, în confuzia momentului. Lama care i le încredinţase îşi găsi moartea organizând o diversiune ca să-i permită lui Dalai Lama să ajungă la frontieră; stăpânul lui rTe-hu şi cei doi înlocuitori ai lui fură ucişi într-o ambuscadă înainte de a ajunge la Sikkim.

Ioan Petru Culianu în Pergamentul diafan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Inscripţia de pe nume

când m-am uitat în oglindă
l-am văzut pe Dumnezeu plângând
împrejur nimeni
nici chiar eu
cel care mă priveam
în partea cealaltă timpul
croşeta şosete pentru un drum lung
unde visele îşi au timpul lor

poate nu o să mă înţelegeţi
dar în fiecare bătaie de inimă
există un timp şi o durere
fără de care
nu ai fi existat nici tu nici eu
şi nici chiar
Dumnezeul tuturor lucrurilor

în rest aceeaşi imagine plictisită
o cruce de lemn o lumânare stinsă
şi o urmă de lacrimă...

poezie de Teodor Dume
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când cotropitorul a trecut frontiera pe tancuri purtate de tot felul de roţi, toţi alergătorii disponibili s-au repezit să ducă vestea la mânăstirile din Miazănoapte şi de la Apus. rTe-hu, aflat în Lhassa, a fost imediat trimis la Shigatse cu două misiuni distincte, dintre care una era să-i transmită maestrului său un secret indicibil, iar cealaltă să-l prevină pe Tashi Lama, Încarnarea lui Amitabha în persoană, de primejdia iminentă. Dar călugării din Tashihunpo prinseseră deja de veste şi se îndreptaseră către Sikkim, ca să treacă frontiera în India: tragică eroare, fiindcă duşmanul era deja acolo şi avea să-i măcelărească aproape pe toţi, distrugându-le comorile inestimabile pe care le purtau cu ei - suluri conţinând toate comentariile la sutre - şi jecmănindu-i de lucrurile lipsite de importanţă, precum aurul şi bijuteriile consacrate (smaraldul zis Ochiul Zeiţei Tara însă a ajuns neatins la Bihar şi de acolo, prin Delhi, până în Alpii elveţieni, unde a fost reaşezat în locaşu-i tainic; recent, a fost transportat, după cât se pare, la Boston, Massachusetts).

Ioan Petru Culianu în Pergamentul diafan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mi-am închis ochii şi am trecut în nefiinţă. Nici un gând, nici un sunet, nici o percepţie, nici un fel de senzaţie. Nu exista nici spaţiu, nici timp.

Ioan Petru Culianu în Jocul de smarald (1987)
Adăugat de Madame
Comentează! | Votează! | Copiază!

om (vezi şi fiinţă umană)

Omul e un univers închis cu legile-i proprii care-i comandă viaţa efemeră, tot atât de departe de ceilalţi oameni ca şi un astru de ceilalţi aştrii, fără nici un mijloc de comunicare reală cu nimeni. Iluzia cumunităţii cu alţi semeni te înşeală numai până în momentul unei mari zdruncinări sufleteşti, când, deodată, îţi dai seama că nici părinţii, nici fraţii, nici prietenii, nimeni nu te poate nici ajuta, nici măcar înţelege...

definiţie celebră de Liviu Rebreanu în Jar
Adăugat de Alexandra Mihai
Comentează! | Votează! | Copiază!

rTe-hu nu recurgea la tehnica banală a confraţilor săi; călugărul care-l instruise îl învăţase multe, până şi meditaţia asupra desăvârşitei contopiri cu Zeiţa Tara, cea verde ca smaraldul, şi în această stare de perfectă fericire se aşternea el la drum. Iar Zeiţa Verde sfârşise ea însăşi prin a se complace în îmbrăţişarea Calului Alb. Câteodată îl vizita chiar şi atunci când se odihnea şi-i transmitea tot felul de cunoştinţe; era o fiinţă plină de voie bună, iar lui rTe-hu îi plăcea s-o întâlnească oricând. De aceea, perioadele-i omeneşti nu erau de fapt cu adevărat omeneşti; Zeiţa îl ferea de orice pasiune funestă şi-l învăţa cumpătarea.

Ioan Petru Culianu în Pergamentul diafan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

O'Connors nu-şi mai amintea nimic despre articulaţiile ei, însă nu era sigur dacă Alice H. era o persoană. Tot atât de bine putea să fi fost un bulgăre de foc roşiatic ce-l dusese într-o clipită într-un sat de dincolo de dealuri. Focul era mai fierbinte decât soarele deşertului, dar nu-l arsese. În afară de el însuşi, nimeni n-o văzuse nici pe Alice H. şi nici altceva: doar un om târându-se, istovit, care ajunsese într-o oază şi dormise zile întregi apoi, ca atâţia alţii înaintea lui.

Ioan Petru Culianu în Pergamentul diafan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

E prost bărbatul care crede că poate să păzească o femeie să nu-l înşele. Nimeni nu poate păzi o femeie de ispitele unui bărbat mai bine ca ea însăşi: nici soţul ei, nici socrii ei, nici părinţii ei, nici fraţii ei, nimeni, nimeni...

aforism de George Budoi din Femeia de la A la Z în Aforisme, Epigrame, Poezii, Pamflete şi Satire (10 iunie 2020)
Adăugat de George Budoi
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

Ce e de făcut dacă nu mă recunosc?
Nu sunt nici creştin, nici evreu, nici musulman;
Nu sunt nici din est, nici din vest, nu sunt nici ţărmul, nici marea;
Nu sunt nicio comoară a Naturii, nici stelele din cer;
Nu sunt nici pământul, nici apa, focul sau aerul;
Nu sunt nici cerul, nici noroiul;
Nu sunt din India, China, Irak sau Kharasa;
Nu sunt al acestei lumi, dar nici al celeilalte;
Nu sunt al Paradisului şi nici al Iadului;
Nu sunt nici Adam, nici Eva, Eden sau Rizvan.
Locul meu este unde nu este niciun loc,
Urma mea este fără urmă;
Nu sunt nici corpul, nici sufletul, pentru că eu aparţin Preaiubitului meu.
Am renunţat la dualitate şi am văzut amândouă lumile ca fiind doar una,
Doar pe Tine Te caut, pe Tine Te ştiu, pe Tine Te văd, pe Tine Te chem.
Tu eşti cel dintâi, ultimul, cel din exterior şi cel din interior,
Nu cunosc pe nimeni decât pe Tine, Cel Care Eşti
Cupa iubirii mi-a umplut sufletul, iar cele două lumi mi-au scăpat din mână.

poezie celebră de Rumi
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aproape trei ani trecuseră de la plecarea lui când, pasămite, Zeiţei i se făcu milă de el, pentru că rTe-hu străbătuse deja în zig-zag o bună parte din Madhya Pradesh şi atunci o sfârşi - şi nu din vina lui, de bună seamă - sub roţile unui automobil la Jabalpur şi-şi dădu sufletul pe loc. În clipa aceea, agregatul care purtase numele de Calul Alb începu să se desfacă în părţile sale componente: carnea i se întoarse în pământ, sângele - în apă, răsuflarea - în vânt, lumina din ochiul stâng - în Lună, lumina din ochiul drept - în Soare, mesajul cunoscut - în tărâmul murmurelor, Zeiţa Tara - în lumea ei de smarald, iar taina indicibilă - în cea mai misterioasă parte a acestui colţ de univers, acolo unde lucrurile disparate dobândesc un înţeles prea complex spre a putea fi definit, prea subtil ca să devină limbaj.

Ioan Petru Culianu în Pergamentul diafan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Înainte

Cum să vă părăsesc? Şi totuşi va s-o fac
dar fără voia mea, vai, fără voie
cum se urcau împinse de mai rău
acele animale, cîte două
în arca monstruoasă a lui Noe

voi merge înainte neştiind
unde mă duc şi către care drum
şi nici o stea să-mi vină-n ajutor
nici de argint şi nici de plumb
şi înainte fum şi-n urmă fum
sau nici atît

şi o să las în urmă cîteva
cuvinte în zăpadă
cîteva zbîrcituri de sunete
pe care fără grabă, liniştit,
o să le şteargă vîntul.

poezie celebră de Eugen Jebeleanu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Exagerându-şi puţin suferinţa, el va lăsa să-i scape în cele din urmă mesajul fals, în vreme ce acela adevărat va rămâne pentru totdeauna protejat, până când destinatarul îl va elibera. (Dacă alergătorul e prea cunoscut şi riscă să fie interceptat în orice clipă de nişte adversari dibaci, tehnica este mai complicată, fiindcă şi mesagerul este mult mai expus; astfel, i se încredinţează o scrisoare secretă pe care răpitorii săi s-o dibuiască fără prea mare greutate; dar, fiindcă totuşi îl vor supune la cazne şi se vor aştepta ca primul mesaj să nu fie cel adevărat, alergătorul va fi memorat mai multe texte pe care le va comunica pe măsură ce torturile vor deveni mai chinuitoare; arareori se întâmplă, dar lucrul nu este nicidecum imposibil, ca un alergător să fie omorât în timpul misiunii). Presupunând acum că destinatarul nu mai există sau că e plecat pe undeva, alergătorul îi va răspunde unui prim şi, eventual, unui al doilea înlocuitor al lui. În cazul când toţi destinatarii ar fi absenţi, alergătorul ar trebui să se întoarcă la trimiţător (sau la unul din cei doi înlocuitori ai lui), care-l poate elibera de sarcină. Posibilitatea însă ca atât destinatarii cât şi trimiţătorii să dispară fără urmă n-a fost niciodată prevăzută; în acest caz, alergătorul ar trebui, în principiu, să continue să alerge în căutarea lor o veşnicie.

Ioan Petru Culianu în Pergamentul diafan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sic transit

I

Acolo, unde nu-i nimeni,
Nici umbre,
Unde se duc
Mulţime de ani,
Şi zgomotul zilei,
Şi tăcerea nopţii...
Unde toate sunt ştiute...
Acolo, spun călătorii,
Că numai rafale de foc
Se denunţă
Lugubru, metalic,
Din minut în minut.
Acolo, unde nu-i nimeni,
Şi nu mai trebuie
Nici un cuvânt.

II

Şi iată, ne-a surprins seara
Peste zi nefiind nimic.
La fel
Ca de atâtea ori.
Poveşti...
De muncă,
Lene,
Banchetul din umbră,
Sau timp de fericire.
Şi, iată, ne-a surprins seara,
Peste zi nefiind nimic.

poezie celebră de George Bacovia
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu-mi spune-acum, nu-i nevoie de cuvinte

Nu-mi spune-acum, nu-i nevoie de cuvinte,
Ce melodii, ce descântece vrăjitoarea-îngână
În ultima otavă verde, moale de septembre
Sau sub petice de flori albite, cu faţa spână,
Pentru că eu şi ea ne cunoaştem bine,
Îi ştiu cărările, farmecele pe care e stăpână.

Pe-aşternuturi roşcate, lângă ape indolente,
Pinul lasă, indiferent, să-i cadă conul;
Din tufişuri zgribulite cucul strigă-n zadar pe nimeni,
Căci acolo nu-i nimeni căruia să-i strice somnul.
Şi-ultimele flori de clocoţel ademenesc în toamnă
Inimi care flirtează resemnate cu-abandonul.

............................................................

Naturii ignorante, lipsite de inimă şi sentiment,
Nu-i va păsa, nici nu va şti
Paşii cărui străin îi vor descoperi păşunea
Călcând pe iarba ei doar pentru a o părăsi,
Nici nu va-întreba în roua dimineţii
Dacă-s ai mei sau nu – nici nu-şi va aminti.

poezie de A.E. Housman, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

În ziua în care nu vor mai exista pe lume nici entuziasm, nici iubire, nici adoraţie, nici devotament, să săpăm pământul până în centrul lui, să aşezăm acolo cinci sute de miliarde de butoaie de pulbere şi să-l facem să explodeze ca o bombă în mijlocul firmamentului.

Alfred de Vigny în Jurnalul unui poet
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Chinuiţi şi înspăimântaţi, locuitorii Jormaniei nu visau decât să scape de Preşedintele Gologan; nimeni însă n-avea nici forţa şi nici curajul de a organiza o mişcare coordonată de protest. Şi totuşi exista o putere capabilă să-l răstoarne: marele Imperiu Maculist, care adusese la putere regimuri maculiste în numeroase ţări satelite, între care şi Jormania însăşi. Politica Imperiului era cât se poate de pragmatică: fiecare regim subordonat era lăsat să-şi urmeze cursul, cu condiţia să afişeze idei maculiste şi să se opună oricărei influenţe imaculiste şi existenţei proprietăţii private. Dezastrul jorman îi neliniştise pe funcţionarii Imperiului: prăbuşirea economică a unei republici maculiste, ca şi nemulţumirea generală a populaţiei, trebuiau evitate cu orice preţ. Cu toate acestea, Imperiul excludea posibilitatea unei intervenţii directe în Jormania, deoarece această ţară profesa una dintre cele mai ortodoxe ideologii maculiste (inspirată din opera lui Maculatus însuşi şi mai ales din directivele lui Gologan, foarte abundente şi perfect contradictorii, dar impregnate de un autentic spirit maculist), în aşa măsură încât, contrar Imperiului însuşi, ea nu admitea existenţa nici unei, dar într-adevăr a nici unei proprietăţi private.

Ioan Petru Culianu în Păcatul împotriva Spiritului
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!