Noaptea căprioarei

Pe Via sumbră întunecată
Din vechi Imperi' cu iz Roman,
Plecată neaoş din ţăran,
Era de cart frumoasă fată.

Fugise de noroi şi vise,
Crezuse în vorbe de ţigan,
Nici nu ştia unde venise,
Muncea şi nu avea un ban.

Nici nimeni nu ştia de dânsa
Căci numele-i fusese luat,
Nu prididea într-un păcat
Să-şi recâştige recompensa.

Se lumina din când în când
La far de noapte, fără seamă
Nici faţa nu conta, în gând
Doar timp să treacă, că e mamă.

Şi dor de casă şi bunici
O frământa fără alean,
Jura mereu dar tot în van,
Să nu mai fie pe aici.

Dar nu putea nimic să adune,
Căci mulţi avea de întreţinut
La şaişpe împliniţi niciunde,
Şi orice preţ ar fi cerut.

Şi ochii în lacrimi larg deschişi
Găsise carabinierul,
Şi un pic de bani, dar neatinşi
În pumnul strâns ca fierul.

Şi acasă nimeni nu ştia,
Nici pruncul lăsat singur,
Nici bunii săi ţărani sadea
De neam jumate ungur.

Şi altă... suplă reveni
Pe strada întunecată,
Credea la fel în bogăţii
Ca prea frumoasa fată

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (21 martie 2010)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Elvira era o fată liniştită, retrasă; aproape ca el... Până atunci Dan n-o remarcase în nici un fel, pentru că nu era interesat de fete. Practic, nici atunci nu era, el având alte preocupări, însă... Ea se "agăţase" de el, ca de un colac de salvare, ivit pe neaşteptate, menit s-o scoată din mizeria în care soarta nedreaptă o aruncase, fără voia ei, încă de la fragedă vârstă. Ştia că şi el avea aceeaşi soartă, ca ea, dar nu conta. Era mai bine în doi. Înfruntau împreună necazurile şi obstacolele.

Cornelia Georgescu în Destine împletite
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

A fost odată

A fost odată ca niciodată,
Dar cred că n-o să mai fie.
Pe când bunica era fată,
Nu se ştia de bogăţie.

N-avea nici haine fel de fel.
N-avea palat, nici termopane.
Nici bani n-avea, nici mobilier...
Doar o căsuţă cu obloane!

Avea o casă bătrânească
De la străbunii ei rămasă.
Că singurei cu truda lor
Şi-au făurit un cuibuşor.

Desigur, tot satul i-a ajutat.
C-aşa era pe acea vreme.
Vecini, cumetri şi cumnaţi,
Moşnegi şi babe, şi vădane.

Amestecau lut, pleavă, apă.
Apoi oamenii îl călcau.
Şi se numea aceasta,, clacă''-
Căci între ei se ajutau!

Şi tot cu claca au clădit-o.
La fel au şi acoperit-o.
În alb pereţii au văruit
Şi era bine de trăit!

Aveau lejancă mare în casă-
Mobila cea mai preţioasă.
Pe ea dormeau copiii cu bunica,
Iar lângă ei torcea pisica.

Aveau mereu coteţul plin
Cu cocoşei şi cu găini.
Iar în ocol-văcuţă, purcei, cârlani...
Aveau gospodărie-aşa ca la ţărani.

Şi masa mereu le era plină
Cu măliguţă, lapte, brânză şi smântână,
Jumări şi murături aveau-
De foame, iată nu mureau!

Chiar de purtau haina cârpită,
Dar era lumea fe-ri-ci-tă!
Şi chiar dacă munceau din greu,
Îi mulţumeau lui Dumnezeu:

Că au sare, că au pâine,
Că au mamă cui îi spune!
Că au fraţi, că au surori,
Că au în grădină flori...

Dar azi? Nu fie cu bănat,
Lumea tare s-a schimbat.
Avem de toate: condiţii şi tehnologie...
Dar nu avem esenţialul-Omenie!

Azi mulţi au profesii, studii, intelect...
Dar din păcate, duc lipsă de stimă şi respect!
De aceea, dacă aş putea,
Timpul înapoi l-aş da!

poezie de Natalia Mazilu Miron
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ieşi din han pe jos, mergând alături de cal. Nu ştia să călărească, aşa cum nu ştia nici să mânuiască nici sabia. Aşa cum nu ştia să fie cavaler. Cum nu ştia să fie Păzitor. Trebuia însă să treacă peste toate astea. Acolo, în depărtare Tărâmurile îl aşteptau...

Aurel Cărăşel în Poveştile Paznicului de Tărâmuri
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lunganul se calmase; îi venise inima la loc. Drept urmare, nu putu rezista fără a despacheta o ciocolată mare, cu alune de pădure. Îi oferi şi Adelei câteva cubuleţe; fata nu-l refuză. Se mai plimbară puţin, ţinându-se de mână, zâmbindu-şi din când în când unul altuia. Nistor o admira, dar şi Adela pe el. Îl găsea drăguţ, atrăgător. Şi de ce nu; băiatul avea farmecul lui. Îl dezavantaja puţin înălţimea, dar nefiind nici prea gras, nici prea slab, avea o alură atletică. Chipul îi era tare plăcut, cu trăsături fine, bine conturate, încadrat de părul său şaten; nici blond, nici brunet. Iar ochii, cu o privire ştrengărească, nu erau nici verzi, nici albaştri, ci o stranie combinaţie dintre acestea două, deşi nici una nu era predominantă. Prin urmare, nimeni nu putea spune cu precizie ce culoare aveau ochii lui. Deci, bineînţeles, Adelei nu-i era ruşine să meargă lângă unul ca el, doar nu avea de ce.

citat din romanul Proxima, Partea I: "O misiune specială" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Kilmeny (Un cântec de pe traulere)

Pe ecranul apusului roşu se vedeau umbre întunecate,
Driftere lansând lungile lor plase peste bord;
Şi uleioasele ape verzi se legănau somnoroase
Când cu refluxul Kilmeny a ieşit printre geamanduri din port.
Şi nimeni nu ştia unde va călători acea domnişoară,
Un soi de vrajă-i ascundea destinu-n foi de ceţuri dese.
După aproape-o săptămână, Kilmeny a revenit acasă,
Dar nimeni, nimeni nu ştia unde Kilmeny fusese.

Avea la prova un tun, dintre toate din Newcastle cel mai bun,
Iar la pupa altul nou-nouţ, adus din Clyde-ul acoperit de nori,
Şi mai era acolo şi-un secret – de căpitan nimănui dezvăluit,
Nici măcar scumpei lui mirese, la plecare-n zori;
Şi-o antenă de telegraf deasupra, un pitic vorbind în şoaptă;
Râsetele din Londra, laudele din Berlin slăvind nişte succese.
O, poate mai erau nişte sirene care-o ademeneau spre zare,
Dar nimeni, nimeni nu ştia unde Kilmeny fusese.

Era întuneric când Kilmeny s-a întors din acel voiaj acasă,
Comanda navei unde murise căpitanul era-n purpuriu vopsită,
Dar plutea ca o mireasă cu trandafirul roşu prins în piept;
"Bravo, Kilmeny!" a strigat amiralul şi a lui suită.
Acum la şaizeci de stânjeni adâncime poate un ţipar,
Cercetează submarinul şi contorsionatele lui piese;
Căci târziu în seara aceea Kilmeny s-a întors acasă
Dar nimeni, nimeni nu ştia unde Kilmeny fusese.

Mai era şi umbra unei fantome care privea din spuma mării
Oamenii cântând Anglia, cea mai frumoasă dintre prinţese,
Căci târziu, târziu în seara aceea Kilmeny s-a întors acasă,
Dar nimeni, nimeni nu ştia unde Kilmeny fusese.

** Poemul "Kilmeny" este dedicat barcului Kilmeny (velier cu trei catarge, cum este şi velierul şcoală Mircea, greşit numit bric – bricul având doar două catarge) care în timpul Primului Război Mondial a distrus un submarin german. Făcea parte din aşa numitele Q-ships (nave-Q), nave cu misiuni speciale sau nave misterioase. Erau nave ale marinei civile dotate cu armament camuflat, pregătite special pentru a momi submarinele inamice să execute atacuri de suprafaţă, gen de atacuri care le facea vulnerabile în faţa navelor-Q.

poezie de Alfred Noyes, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dregători

Trăiesc ca într-un " déjà vu"
Că ţinte ştiu nu pot s-ating;
Toţi cei din jur mă fură, înving...
Nimic nu e la fel acu'.

Pe nimeni nu mai ai de pază...
Toţi spun ce trebuie să faci,
Doar tu pe ei să nu te bagi;.
Mici sau mai mari, sunt toţi de vază!?!

Orice gândesc rămân perplex,
Căci şcoala nu mai e nimic;
Se poate face doar un pic
Şi eşti o parte din "Sed lex"?!?

La nimeni n-ai cui să te plângi
Căci plânsul e o slăbiciune,
O rugă în deşertăciune;
E cum săgeta... ce-ţi arunci!

Şi culpa nici nu mai există,
Sunt prezumat nevinovaţi;
Nici la copii nu mai sunt taţi...
Doar paguba-i ce mai persistă!

Deci plăţile-au un singur sens
Vidându-ne-n gaura neagră
La hoţi cu buzunarul dens
De-avut... Cerându-le tot lor să "dreagă"!!!

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (3 martie 2011)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Decaloguri comparative...

Nici o floare nu e floare, dacă n-are admiratoare.
Nici o pasăre nu-i rară, fără de cuvântul vară.
Nici vântul nu este vânt, dacă bate doar în gând.
Nici izvorul nu-i izvor, dacă nu-i dorit de dor...
Nici o mare nu e mare, fără valuri vorbitoare.
Nici o noapte nu-i frumoasă, dacă luna nu-i mireasă.
Nici un om nu este om, dacă n-a sădit un pom.
Nici o zi nu e aleasă, fără de iubire în casă.
Nici o casă nu-i frumoasă, fără de copii la masă.
Nici o vorbă nu e vorbă, fără tâlcul scos din tolbă.
Nici o prietenie mare, nu e fără cumpătare.
Nici un gând nu-i măreţie, fără a lui împărăţie.
Nici un drum cu ocoliş, nu e fără ascunziş...
Nici o fală nu e fală, dacă n-ajunge de-ocară.
Nici o iubire nu-i mare, de nu trece de hotare.
Nici durerea nu-i durere, de nu cere mângâiere.
Nici o dărnicie în lume, nu rămâne fără nume.
Nici credinţa nu-i credinţă, dacă n-are stăruinţă.
Nici o soartă nu e soartă, când bate din poartă în poartă.
Nici viaţa nu e viaţă, de nu, îţi zâmbeşte în faţă.

poezie de Valeria Mahok
Adăugat de Valeria Mahok
Comentează! | Votează! | Copiază!

Epilog "La Astrul... sau... Odă Păunesciană"

E-un 5 noiembrie-nspre un sfârşit de an
Ce nu şi-a dat obor de trecere în timp
Cu nota minimă-ntr-un catalog de Olimp
Pentr-un colos de zeu, un Adrian.

E-al neamului Icar, înaripat pedestru,
Predestinat de-avea un 20 de 10
Să-i fie an, când timp nu va mai trece
Frumoasa pasăre de vis ce-i Păun-escu...

Mă plâng tot lacrimi, fluvii-ntr-un ocean
‚nspre mii de nimeni ce-l lovesc, talazuri
Tot ţărmurindu-l şi-i creând necazuri
La sufletu-mi din suflet, Adrian.

Mă zbucium să-l păstrez în gând, alpestru
De ochi ce mă priveau prin recitaluri
Când versuri mă-ncâtau în loc de baluri
Din sufletu-i imens, de-un Păunescu.

Sunt printre nimeni ce-a lăsat, sunt un orfan
Şi n-am puterea să-l întorc şi nici să-i scriu
Nu pot să-l iau de mână, să-l reînviu
Şi-l pierd, într-un week end, pe Adrian.

Am inima o vioară de la Porumbescu
Iar glasul lui divin îmi sună-n tâmple
Lumea nu are ce să mai întâmple
Să merite mai mult de-nalt de Păunescu.

Bucată ruptă-i de la ţara-i de alean,
Ce-o venera titanic cu sinceritatea
Doar el ce-avea, că noi n-avem celeritatea
Să-l întregim... şi Prut şi Adrian.

Îmi moare inima de-un dor ecvestru
S-ascult îndemn, fără de bici, de duh
Din vocea-i caldă, spartă din văzduh,
S-o am în minte, neuitată, Păunescu.

Ţineţi-vă să nu rămâneţi van
Cum sunteţi azi doar simpli impostori
De nu veţi recunoaşte-n timp valori
Continuând să renegaţi un Adrian.

Mă scurg azi printre lacrimi pic cu pic
Căci nu-l mai am profet, nici înţelept
Pe Păunescu Adrian, de-inimi de poet...
Mă simt că nu mai sunt, sau sunt nimic.

Şi nu uitaţi c-o să va fie dor
De-un chip de basarab de-un neam întreg,
Minte şi gând sublim şi nu-nţeleg
De nu vă vreţi prin el, popor nemuritor...

Adrian Păunescu nu-i blestem
Dar vă va fi simbol de anatemă
De-o ţară care-şi pierde zilnic stemă
Făcând-o fără el un recviem!...

PS...
Etern voi venera pe-al meu maestru
Misterul pur de-uman în amestec cu talent
Poetul implicat în veşnicul prezent
Rămas fără de trup, un nume, Păunescu...

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (5 noiembrie 2010)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Trecere

Inspirat din poeme sacre
A venit un infinit aici
Deşi era dintotdeauna
Fără de restricţii impuse
Fără limite de nici un fel
Nu avea nici greţuri
E un fel de a spune
Aterizase de urgenţă
Din propriul lui sistem
În propria structură
Înaintea multor ere
Din iniţiativă concertată
Dinainte de timp şi vreme
Şi continuă să vină
În termeni ascendenţi
Şi continuă să treacă
Ca un factor de progre
Şi se divulgă permanent
Cu tentă personalizată
În tandem cu eternitatea
În asociere cu nemărginirea
Mesager clar interminabil
Ar creşte exponenţial
Dar nu mai are unde
Ar scădea infinitezimal
Dar nici asta nu-şi permite
Până atunci evoluează
În proporţii simptomatice
Cu veşnicia în sânge
Cu nemurirea în suflet
Şi persistenţă acutizată
Acum am o certitudine
Nu aştept de nici un fel
Să se termine nici să dispară.

poezie de David Boia (7 ianuarie 2016)
Adăugat de Anca Petru
Comentează! | Votează! | Copiază!

Se jura

că nu e ea
cealaltă fată se jura
nu a intrat exact nici
în jocul ielelor
nu a intrat nici în pielea ei
era dusă era plecată
ştiu de pe rost
toate amintirile şi asta nu sea
mănă cu nici
una era ea era unicat

poezie de Vasile Culidiuc
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Birtaşul

Birtaşul nu mai avea camere de oferit nici beutură
În ce sat m-am rătăcit, o fi un castel pe aici?
Un telefon sări din suport şi strigă – anul nou.
Sunt prea timid să răspund.
Pe sobă zăcea un bătrân, nu se ştie cine deschisese.
De nu vă place, luăm altă sanie.
Unde sunt aparatele, astea sunt vechi.
Dacă eu sunt Josef, tu eşti Kio.
Barnabas apăru cu un jurnal vechi din 2050.
Frieda e logodnica mea, dar ţi-o pot împrumuta.
Bendemann aştepta scrisori din Rusia, nu-l interesa Frieda.
Pe un colţ de masă, Gregor scria versuri.
Din greşeală, Frieda îi reteză capul.
N-a observat nimeni, Gregor continua să scrie.
Oricum nu le citea nimeni. Frieda nu se mai scuză, era inutil.
Marea surpriză a serii abia sosise.
S-au repezit toţi să vadă, dar cum intra unul în cabina întunecată
Nu mai ieşea nimeni.
Nici autorul nu băgă de seamă.
Cifra 11 deveni 1, apoi fu anunţat Anul Nou.
Ce chestie, singur reporterul observă că nu este ceva în regulă,
Se gândea cum să relateze faptele.

poezie de Boris Marian Mehr
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Metaforă

Pe un tărâm necunoscut
Rupt parcă din poveşti
Trăia, fără să fi văzut
Meleaguri pământeşti,
O fată, cum doar Eminescu
Ştia să o descrie.
Era... ca o metaforă
Închisă-n poezie!

Lacrima Lunii îi spăla
Obrazul, fruntea, gura...
Iar noaptea, mai că-şi învelea
Şi gândul şi făptura
Cu aripile unui înger
Menit s-o protejeze
De răul care-ar fi putut
Să o atragă-n mreje.

Dar ea, pierdută-n depărtări
Privea planeta albastră
Şi se visa adeseori
O pasăre măiastră.
Să zboare până unde viaţa
Lega la căpătâi
Un început... Apoi s-atingă
Lumina Soarelui,
Din asfinţitul sângeriu
Un chip să se arate
Nici prea devreme, nici târziu
Prin dragoste s-o poarte.

Era un vis. Habar avea
Că-ntregul Univers
În juru-i se înlănţuia,
Ca versul de alt vers
Şi că Pământul cu oceane,
Câmpii, grădini de flori,
Cu munţii - stând drept paravane
De vânt, ploi şi ninsori -
Nici c-ar mai fi părut albastru
De n-ar fi existat
O fată, cum doar Eminescu
Şi-ar fi imaginat!

poezie de Dana Ene
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Constanţă

de când cu acest covid,
omu-a devenit hibrid,
nu-i nici cer, dar nici doar humă,
nici granit, dar nici de gumă,
nu-i nici claie, nici balot,
nu-i nici struţ, nici Phoenix tot,
pus într-al lui Procust pat,
nici stingher, nici adaptat,
nici străin, dar nici acasă,
nici cucută, nici melasă,
nici în zeghe, nici în togă,
nu-i nici bocet, nici eglogă,
nici Manole, nici Icar,
nici beznă, dar nici habar,
nici tăcere, nici cuvânt,
nici pareză, nici avânt,
nu-i nici orb, dar nici nu vede,
nici în sine că se-ncrede,
nici profet, nici Antihrist,
nu-i nici vesel, dar nici trist,
nici Einstein, nici Poptămaş,
nici strămoş şi nici urmaş,
nu-i nici ciornă, dar nici act,
nici prea plin, nici vid compact,
nici faun, nici eunuc,
nici cloşcă, nici ou de cuc,
nici pesmet, nici cozonac,
nici înger, nici pui de drac,
nici Midas, dar nici sărac,
nici fasole, nici arac,
nu-i corabie, nici port,
nu trăieşte, nici nu-i mort,
doar există, dar nu-i viu,
nici expert, nici ageamiu,
nu se-nalţă, nici nu pică,
nu învinge, nici c-abdică,
rămânând ce-a fost: nimică.

poezie de Luminiţa Ignea
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fără îngăduinţă

Şi n-am cerut să fiu sămânţă,
şi n-am cerut să fiu Adam
să gust din mărul cel mai dulce
năpasta lumii an de an.

Şi n-am cerut privirea-albastră
şi nici o inimă de leu,
şi nici statura cea semeaţă,
şi mâinile muncind din greu.

Şi n-am cerut nici cugetarea
şi nici iubirea n-am cerut,
m-ai pus fără de voie marea
deasupra a tot ce-ai făcut.

Şi n-am cerut nici răzbunarea,
mânia Ta nu am cerut
şi n-am cerut nici boală, moartea,
şi nici trăirea într-un trup.

poezie de Radu Mihăilescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu mai ştiu

Nici nu mai ştiu de ce, în seara când
Am stat cu tine-n braţele din gând,
Făcusem foc înalt la ceas târziu,
Căci nu era nici frig şi nici pustiu.

Erau atâtea stele peste noi
Şi peste cortul nostru din zăvoi,
Atâţia greieri într-un singur cânt,
De mă credeam în Rai, nu pe Pământ.

Mă-ntreb şi-acum de n-o fi fost un vis
Ce mi-a rămas adânc în minte-nscris,
Dar nu mai ştiu nici dacă ne-am iubit
Sub stele,-n cort, şi nici cum am dormit.

Ce ştiu cu siguranţă, e că eu,
Te văd tot mai frumoasă,-n visul meu,
Şi îţi aştept sosirea cu nesaţ
În nopţile când îmi adormi pe braţ.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vânzători

Vând nopţi, că tot le pierd ca zile,
Mai fac un ban, ca să câştig din viaţă
Şi vând femei adulte, pe copile;
Doar ele cu experienţă, vă răsfaţă.

Vând suflet de valoare contra cost,
Că astăzi nu serveşte la nimic.
Mă vând deştept, pe cel ce-i cel mai prost
Şi îmi mai rămân şi bani, să mă destind un pic.

Vând din cinstit în amestec cu onoare,
În întregime sau doar parţial,
Fără pretenţii... pentru orişicare
Şi dau factură înaltă, sau pe ilegal.

Vând totul, chiar şi ce nu am
Căci ţine, este obişnuinţă.
Pot vinde şi copii sau câte un organ;
Nu de la morţi, direct, direct din fiinţă.

Vă vând asigurarea vieţii, după moarte,
Oricum nu vă serveşte la nimic.
Vă vând şi diplome, fără să faceţi carte,
Doar să semnaţi primirea când daţi bani în plic.

Vă vând averi, ce n-aţi putea avea...
E prin notar, legist, judecător.
Nu-i important, să fii tu al cuiva;
Costă un pic, dar eşti... moştenitor!

E ţara unde totu-i de vânzare
Şi nu doar bunuri, tot ce nu gândeşti.
Cu ban, nu-i adevăr, banditu-are crezare;
Dintr-un ţigan... ai viţe împărăteşti!!!

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (22 iunie 2010)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nirvana

Pierduţi fiind, ca-ntr-un abis,
În ziua sumbră şi vulgară,
Să nu te-ndurerezi, mi-ai zis,
Cu glas timid şi indecis,
Ce-ţi spun acum să nu te doară.
Dar am visat acelaşi vis
Azi-noapte, pentru-a treia oară.

Murisem. Şi-n văzduhul pur
Al celor care nu există,
Pluteam: un fluture de-azur,
Fără esenţă şi contur.
Nici pomeneală să fiu tristă,
Să simt regret, teroare, vină,
Disarmonie, armonii...
Nimic din toate-acestea. Ci
O fericire genuină.
N-am întâlnit nici morţi, nici vii,
Nici timp, nici spaţiu, noapte, zi...
Zburam, cu aripi străvezii,
Precum lumina în lumină.

Nu erau ceruri, nici pământ.
Dar nici nu le doream. O, nu!
Mă stăpânea un singur gând:
Să te găsesc, să fii şi tu
Cu mine, unde eu eram.
Un gând, ca un fuior de vânt,
Un gând, ce mă purta vibrând.
Te căutam, te căutam,
Zbor lângă dor adăugând.
Te căutam. Şi-mi petreceam
Eternitatea căutând.

poezie de Eugen Dorcescu (decembrie 2011)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ultima dată...

n-am nici tată nici mamă n-am nici soră nici frate

am doar vreme de-o seamă cu nimic şi cu toate

n-am nici mamă nici tată n-am nici frate nici soră

doar o notă uitată-n suita de horă

n-am nici soră nici frate n-am nici tată nici mamă

nici noroc nici dreptate nici curaj şi nici teamă

n-am nici frate nici soră n-am nici mamă nici tată

dar mai am înc-o oră pentr-o ultimă dată...

poezie de Iurie Osoianu (28 iunie 2019)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rutină

să te loveşti bezmetic ca fluturii de lună
fără niciun scop prinşi în efectul de pendulă
ca insectele din capcana luminii de bec
viaţa noastră avea un singur anotimp
şi o singură noapte şi nimeni nu ştia de ce
apoi ne-am plictisit să mai întrebăm
aşa că ne turnam vin în borcane de sticlă
şi povesteam
ce am fi vrut să ni se fi întâmplat
mai toţi am fost prinţi apoi miliţieni şoferi
oameni fără noroc jinduind noroc
doar fiul tatălui meu nu am fost

tatăl meu a avut o fântână
era cea mai adâncă şi limpede din sat
până într-o zi când a venit un străin
i-a dat doi lei
şi a plecat cu fântâna în spate până sus la deal
tatei i s-a părut că străinul e de pe altă planetă
mai ştia şi că pe Marte nu e apă neam
i-a cerut doi lei ca nu cumva să se înece în ea
în cealaltă viaţă, viaţa de după moarte
era aşa o vorbă la noi în sat
câinii şi fântânile nu se dădeau
şi nici nu se primeau de pomană
mai era şi păcat

eu mi-am început viaţa legănat într-o boxă
cu muzică rock dată tare şi cu jazz
cum tot timpul era noapte nu aveam umbră
şi ca să nu mă ia vântul ţineam în buzunar
un cocoloş de hârtie un fluier şi un zar
ca să nu mă piardă tata mi-a cusut
pe umărul drept un fel de etichetă
pe care scria habar nu am
cum îl cheamă dar e fiul meu
ştie să asculte muzică rock dată la maxim
şi jazz mult jazz cântat la trompetă contrabas şi pian

poezie de Petre Ioan Creţu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Comunicat

Particula, ar fi unicat; o suferinţă, doar plictisitoare,
De singurătate. N-ar fi nicio plăcere încântătoare.
Doar nulitate intrinsecă, că n-ar mai fi dezvăluire...
Nici nu s-ar şti, cunoaşte... nu ar fi nicio făptuire.

Căci n-ar fi fapte, că" făcut" oricum, el, nu s-ar şti;
Nici amintiri, nici gânduri, vise nu s-ar povesti.
Nici scris n-ar fi fost, poate nici mimică, cuvânt...
Căci nimeni n-ar citi... nu s-ar săpa niciun mormânt...

... Că n-ar fi cin' să sape, nici bocete n-ar fi.
În fapt, nici n-ar fi "este", că nu ar fi copii!
N-am bea de fericire şi n-am şti de frumos...
Că n-am cunoaşte pe-altul, guri n-ar fi de folos!

Cât crunt de adevăr este în "împreună"
Din mulţi egali, ce fac un tot divers să spună,
Să cânte, să aplaude, să plângă, să se ia de mână...
Ce minunat că din comunicat trăim!... Ne împletim, cunună!

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (28 mai 2012)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!