Embleme – după boala ei

S-a dus vremea tristeţii.
N-am fost eu cel care a împins-o pe uşă afară,
ci altcineva.

Lăstunii s-au întors. Au scăpat
de povara acelei călătorii lungi. Cât de vesel
ciripesc pe acoperiş.

Torn cafeaua. Stau lângă focul
care murmură acasă. De mâine, vom spune
bine-aţi sosit tuturor dimineţilor care vor mai veni.

Auzi lăstunii? Ei leagă unele de altele
razele luminii. Ei cuibăresc
în locuri ascunse.

poezie de Norman MacCaig, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Străinul înşira sticluţele pe dulap, pe cămin, pe masa de lângă fereastră, pe jos, pe raftul de cărţi, pretutindeni. Farmacia din Bramblehurst nu se putea lăuda nici cu jumătate din sticlăria expusă acolo. Era un spectacol cât se poate de interesant. Coş după coş se uşura de încărcătura lui, până ce toate au fost golite. Masa din mijlocul odăii dispăruse sub un morman de paie. Afară de sticle, singurele obiecte care s-au mai ivit din coşuri au fost o serie de eprubete şi o balanţă împachetată cu grijă. Şi culmea! de îndată ce a isprăvit cu despachetatul, străinul s-a dus la fereastră şi s-a apucat să lucreze, fără să se sinchisească de muntele de paie, de focul care se stinsese, de lada cu cărţi rămasă afară, sau de restul bagajului care fusese cărat sus.

H.G. Wells în Omul invizibil
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rondelul berzelor

S-au întors berzele acasă
Din drumuri lungi, istovitoare,
În greaua lor cale întoarsă
Le-a mângâiat puţinul soare.

Îndură frigul, nu le pasă
Că vremea-i rece, schimbătoare,
S-au întors berzele acasă
Din drumuri lungi, istovitoare.

Crenguţe mici şi beţişoare
Le-adună şi le ţes în plasă,
Căldură în culcuş se lasă,
Comori ascund sub aripioare,
S-au întors berzele acasă.

rondel de Nicolae Matei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

De la Londra spre Edinburgh

Sunt în aşteptarea acelui moment
când trenul traversează Frontiera
şi casa se apropie din ce în ce mai mult
cu şaptezeci de mile pe oră.

Renunţ la ultimele patru zile
şi la străinii prietenoşi care le-au locuit,
cedându-le trecutului
care devine cu fiecare minut mai mare.

E o urgenţă în fluieratul trenului şi în mine,
care spune acasă şi acasă şi acasă.
Aprind o ţigară
şi aştept zâmbind în colţ.

Scoţia, mă grăbesc către tine
într-un viitor al meu care
cu fiecare minut
devine din ce în ce mai mic.

poezie clasică de Norman MacCaig din Dincolo de voce (1988), traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Exod

Mi-am pus în băţ o bocceluţă
c-un bob mărunt de dor şi-o lacrimă de jale.
Am luat un ciur, apoi căuşul lădoiului în care
bunicii mei cerneau sudoarea trudei pe ogoare.
Şi fac un tur să văz avutul, puţinul decimat,
sedus de sărăcia cu care s-a-nhăitat.
Muzeul lucrului trecut umblă ca o stafie
în vreme de stagnare, rozând tăcut,
speranţa gândului de-mbelşugare.
Cu nod în gât şi lacrimi de mânie
privesc în lung grădina-nţelenită,
corvoadă nelucrată, fără vigoare,
ajunsă să producă taxe, în loc de floare.
Urâte vremuri, scăpate din lozinci
scrise de astă dată, cu sânge în popor
momit s-aducă morţii tribut, la fantezia lor.
Mă-ntorc în casă şi privesc la poze-ngălbenite,
în minte toate sunt color şi curg în filme mute.
Revăd ograda-mbelşugată, feţe zâmbind,
copii zburdalnici şi miei săltând in cale,
toate au fost, a fost povara dragă, ce-a dispărut in zare.
S-au dus pe rând, care-ncotro, locul s-a pustiit
schimbat-au ţara unii, alţii s-au prăpădit.
Mâine de mă trezesc, o-i merge la vecin,
cel luat cu lucrul, ce vine să mă vază
în zile de hodină şi-mi spune despre toţi,
povestea obştii, mai mult necazuri decât bucurii,
că asta este soarta, locului fără copii.
N-a mai venit de-o vreme,
sigur e ocupat cu munca la hotar,
şi... poate-s lucruri multe de care n-am habar.
Să caut prin vitrină, o fi rămas cafeaua, din ajutoare,
nu e pentru mine, i-o dau cu bucurie,
că am rămas din vremea respectului şi omenie.
Mi-am pus în băţ o bocceluţă,
pachetul de cafea în ea,
purced la drum că-i lungă calea pasului mărunt,
pornit să-ndeplinească planul, ce-n minte s-a născut.
Ajung cu greu în faţa porţii neschimbate,
dar ce să vezi, i s-a blocat zăvorul, poate s-a rupt!
- Nu-i nimeni bade, au plecat afară. La muncă.
De unde vii? Să te ajut?
- Da,... da, afară,... un unchi. Fă rogu-te un bine
Şi ia povara ce spatele-mi apasă,
Să-mi fie mai uşoară, calea la-ntors acasă.
S-a dus,..., la muncă, îi cresc copiii, ce să facă.
Munca-i plătită şi fără îndoială,
legea-i mai bună ş-acolo-i rânduială.
Înc-o grădină la anu pustieşte,
sunt tot mai multe-n număr, satul se tot răreşte.

poezie de Tudor Iancu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pantofi vechi

Nu-i arunca, nu-i lepăda
la coşul de gunoi. Sunt plini
de pustietate şi de călătorii.

Au forma unei bărci, dar (tu spui) ce ape
le-au mai rămas pe care să înoate? Sunt nelocuiţi –
dar câte capitole din mine-s ghemuite-n ei?

Autobiografii – toate-ale mele,
cel care cutreieră peisajul fără drumuri al amintirilor.
Dar mai sunt amintiri care-abia aşteaptă să se nască

şi pustietăţi de îndurat.
– Nu le alunga. Eu stau în echilibru
între două timpuri, între două iubiri –

timpurile trecute şi cele pe care le voi întâlni, şi care-mi vor oferi
embleme ca aceşti pantofi vechi în formă de barcă,
o barcă de salvare, plină cu supravieţuitori.

poezie de Norman MacCaig, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pseudo

//
gaze lacrimogene pe străzi
compresoare care împing pământul cât mai adânc

cât mai departe de picioarele noastre

stăm în acest loc în care cerul are culoarea mierii
iar soarele îşi împrăştie razele sale de oţel

în mijlocul oraşului nu se mai aude nimic
doar zbărnâitul surd al tristeţii oamenilor

un sunet fin al stâlpilor de tensiune
ce ne ţine pe toţi legaţi

suntem cei care am ales moartea clinică pentru o zi

//
când ne vom trezi vom fi
legaţi la nişte baterii minuscule ce ne vor dicta
pulsurile inimilor şi mişcarea interioară a
organismelor noastre pline de hormoni ai fericirii

vom şti că am făcut alegerea corectă
pentru o zi am fost fericiţi.

dar despre visele noastre nu ne va mai întreba nimeni, nimic.

poezie de Daniela Bîrzu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lăstunii

E primăvară iar
Şi merii dau în floare
Lăstunii fac sobor
Nehotărâţi să zboare

E primăvară iar
Şi mă gândesc la tine
Adeseori tresar
Mă-ntreb de-ţi este bine

Când primăvara-nvie
Ce-aş mai putea să-ţi spun?
Credeam în nemurire
Pe aripi de lăstun....

poezie de Doina Bonescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mâine e Crăciun

Copiii stau cuminţi în pat
Azi, în seara de Ajun
Ei ştiu că Moşul va veni
Ei ştiu că mâine e Crăciun.

Moş Crăciun în sanie urcă
Va intra pe porţi, pe uşi
Cu un sac cam mare-n cârcă
Ajutat de spiriduşi.

Când ajunge lângă brad
Cel în roşu îmbrăcat
Roagă-te să-ţi dea cadoul
Darul cel mult-aşteptat.

Vor veni colindători
Pe noi toţi să ne încânte
Cu colinde şi cu flori,
Să zâmbească, să ne cânte.

Copiii stau cuminţi în pat
Azi în seara de Ajun
Ei ştiu că Moşul va veni
Ei ştiu că mâine e Crăciun.

poezie de Andrei Tudora
Adăugat de Andrei Tudora
Comentează! | Votează! | Copiază!

Assisi

Piticul cu mâini uscate şi chircite,
povârnit precum un sac pe jumătate gol,
tremura pe picioarele-i subţiri şi răsucite, din care
parcă se scurgea rumeguş,
lângă marea catedrală ridicată-n amintirea
Sfântului Francisc*, fratele tuturor sărmanilor,
cel care vorbea cu păsările şi faţă de care
milogul avea avantajul de-a nu fi încă mort.

Un preot explica pedant oamenilor
cât de ingenios a fost Giotto
când a făcut frescele să spună poveşti
şi să dezvăluie celor analfabeţi bunătatea
Domnului şi suferinţile
Fiului Său. Am înghiţit
explicaţia şi actualitatea
acelei ingeniozităţi.

Valuri de turişti, cotcodăcind mulţumiţi,
îl urmau aclamând entuziasmaţi pe cel care împrăştia
seminţele Cuvântului*. Ei erau cei care treceau
pe lângă ruinele templului, ei erau cei ai căror ochi
lăcrimau urdori, ai căror umeri era mai înalţi
decât creştetul piticului a cărui gură pocită
spunea Grazie cu o voce la fel de dulce
ca vocea unui copilaş când îi gângureşte mamei lui
sau ca aceea a păsărilor care vorbeau
cu Sfântul Francisc.

* Sfântul Francisc de Assisi, întemeietorul ordinului franciscanilor, patron al Italiei, al metropolei San Francisco şi al ecologiei şi mediului, sărbătorit pe 4 octombrie, când e şi Ziua internaţională a animalelor.
*O aluzie amară la Parabola Semănatorului, unde seminţele simbolizează cuvintele lui Dumnezeu (Matei 13, 3-9).

poezie de Norman MacCaig, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Trecând frontiera

Stau cu spatele către motor şi urmăresc
peisajul trecându-mi pe sub ochi.
Cred că ştiu unde merg şi cred că am
câte ceva de spus în această privinţă.

Mai cred că aceasta a fost o ţară
a oamenilor din smârcuri, a dezertorilor ajunşi bandiţii frontierei,
a stogurilor de fân şi a acoperişurilor incendiate în bezna nopţii, scânteind
pe hornurile căzute, pe săbiile roşii.
Mă gândesc la vieţile
care încercau să-şi împlinească destinul prin ierburile uscate.

Acum, care e diferenţa?
Stau cu spatele întors spre viitor, veghind
cum se scurge timpul departe – în trecut. Stau, inexorabil
târât prin Controversatele Ţinuturi ale istoriei, ascultând
blestemele, ţipetele înăbuşite,
căderea acoperişurilor
prin întunericul deplorabil.

poezie clasică de Norman MacCaig, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

La chanson passive de la nuit

Căderea grea a somnului
trosneşte mai greu decât căderea ploii pe mii de maşini
mii de grădini, mii de umbrele sub care se ascund
mii de capete cu mii de iluzii.
Fire de iarbă lungi se întind
ca îndrăgostiţii dimineţilor
se amestecă prin genele noastre negre, somnoroase
atinse adesea de frunze ce cad ca şi cum nu ar fi fost niciodată.
Cad ca stramoşii, cad resemnat.
Vom învăţa şi noi, oare, căderea?
Ne vom ţine timid de mână cu timpul
şi când ne va da drumul, îl vom lăsa să ne întoarcă spatele?
Purtăm pe sub pleoape lacrimi
şi-n somn uităm de durere
ca să uitam în durere de somn.
La buletinul de ştiri nu vor spune niciodată
că s-a inventat un leac
pentru uitare.

poezie de Diana Dancu (9 decembrie 2009)
Adăugat de Diana Dancu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Reînviere

Este adevărat că, după moarte, într-o zi
Vom fi treziţi de un înfricoşător sunet de trompete?
Iartă-mă, Doamne, dar eu mă consolez cu gândul
că trezirea şi învierea noastră, a celor morţi,
vor fi fi vestite de cântecul unui cocoş.
După asta vom mai aromi un pic...
Prima care se va scula va fi Mama... O vom auzi
aprinzând în linişte focul,
punând în linişte ceainicul pe plită
şi ridicând cu blândeţe ibricul de pe policioară.
Iar noi vom fi din nou acasă.

poezie de Vladimir Holan, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Profeţie

Va veni o zi în care, într-adevăr,
Vom scoate cuţitele pe masă.
Noi nu vom discuta nimic atunci.
Din tăişuri se vor ridica miresmele ucise.
Din cenuşă se vor ridica lăstarii care nu au apucat să îşi vadă rodul.
Trilurile alungate din cuiburi
Ne vor izbi tâmplele.

Va veni o zi în care vom privi unul prin celălalt
Vâzând toate mecanismele ego-ului
Toate tocătoarele de frumos...

Ruşinaţi, vom plânge apoi cu ţăndări, cu bucăţi din noi.
Neîndoielnic, va veni o zi!

poezie de Gabriel Petru Băeţan din volumul de versuri Headshot
Adăugat de Gabriel Petru Băeţan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dacă n-am o altă voce

Dacă n-am o altă voce care să mă dezvăluie,
Această tăcere a ecoului altor sunete
Trebuie să vorbească, să vorbească până jupoi
Cuvintele care ascund ceea ce gândesc.

Ea este vorbirea frântă între devierile
Săgeţii care s-a otrăvit pe ea însăşi
Sau marea coagulată cu nave
Unde un braţ înecat ne îndrumă.

E vorba de-a împinge o rădăcină-n patria ei
Când piatra blochează un drum,
De-a arunca tot ce spune altcineva,
Copacul care-i mai mult trunchi, e mai singur.

Ea va spune, cu cuvintele descoperite,
Poveşti despre obişnuinţa de a trăi:
Această oră care leagă şi dezleagă,
Nevăzutul, neavutul, aproape a fi.

poezie de Jose Saramago, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

S-a mai dus

S-a mai dus o zi din viaţă,
S-a mai dus din viaţa mea,
Mâine fi-va dimineaţă,
Şi ce-o fi... om mai vedea...

A fost bună, a fost tristă,
Ziua care a trecut?
Lacrima e în batistă,
Ce-am avut şi ce-am pierdut?

Am mâncat un colţ de pâine,
Am oprit o coajă mică,
Să o dărui unui câine...
De prea bine nu mi-e frică....

Mă aşteaptă somnul dulce,
Prag ce e de azi pe mâine,
Trupul merge să se culce,
Visul fi-va... dans cu zâne...

poezie de Eugen Ilişiu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ne trimiteam scrisori. Le primeam şi ne bucuram cu toată fiinţa. Au apărut telefoanele... Urechile noastre erau fericite. Restul fiinţei le invidia, mai ales ochii. Acum, ne putem şi auzi, şi vedea. Va veni o vreme, de-o vom prinde, în care ne vom putea face orice, de oriunde. Ne vom putea bucura cu toate simţurile... Doar sufletul va tânji după vremea aia-n care noi ne trimiteam scrisori.

citat din Marius Robu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Acelora pe care i-am iubit şi acelora care m-au iubit

A venit vremea să plec, nu mă opri, deschide uşa larg,
Am multe lucruri de făcut şi de văzut dincolo de prag;
Nu te-atârna de mine cu lacrimi, bolovani,
Fii fericit că am avut în viaţă-atâţia ani

Să-ţi dăruiesc iubire, iar tu nici nu poţi să ştii
Cât de fericită am fost cu tine în fiecare zi,
Îţi mulţumesc pentru toată iubirea ta acum
Când, iată,-a sosit vremea să plec singură la drum.

Mă poţi plânge-un pic, dacă simţi că asta-ţi face bine,
Apoi lasă-încrederea, cu lumina ei, durerea să-ţi aline;
Curând vom fi-împreună iarăşi într-o vâlcea cu calomfiri,
Până-atunci, binecuvântează comoara ta de amintiri.

Nu voi pleca de tot, totuşi, iar viaţa merge mai departe,
Dacă-ai nevoie, cheamă-mă, şi voi sosi de dincolo de moarte;
Deşi tu să mă vezi nu vei putea, nici să mă-atingi, voi fi aproape,
Dacă-o să-ţi asculţi inima, vei auzi căzând ca nişte ape
Întreaga mea iubire, limpede şi tandră ca zefirul.
Apoi, când singur vei veni şi tu pe acelaşi drum, din nou mireasă,
Te voi întâmpina zâmbind şi-ţi voi spune bine-ai venit acasă.

poezie de Mary Alice Ramish, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iubire după iubire

Va veni vremea
când, cu încântare,
vei spune bun venit sosirii tale
la propria uşă, în propria oglindă,
şi fiecare va răspunde zâmbind la salutul celuilalt

spunându-i, stai jos. Mănâncă.
Îl vei iubi iarăşi pe străinul care ai fost.
Oferă-i vin. Oferă-i pâine. Înapoiază inima ta
ei însăşi, străinului care te-a iubit

întreaga ta viaţa – şi pe care l-ai ignorat
pentru altcineva, străinului care îţi ştie toate tainele inimii.
Răsfoieşte scrisorile de dragoste de prin sertare,

fotografiile, vechile însemnări disperate,
decojeşte-ţi imaginea din oglindă.
Aşează-te. Sărbătoreşte, înfruptă-te din viaţa ta.

poezie de Derek Walcott (1986), traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Omul mai rău îşi amărăşte viaţa cu nenorocirile de care se teme că vor veni decât cu acelea care au şi sosit şi de care suferă.

citat din Iovan Ducici
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

De n-ar ţipa atât de trist lăstunii - replică la poezia "De n-ar începe mierlele să cânte" de Petru Ioan Gârda

Vibrează orologii în tăcere,
Ca un sistolic suflu ce mă ţine
Mai trează decât sângele-n artere,
Când mă cuprinde dorul greu de tine.

Zefirul se răsfaţă printre frunze,
Iar noaptea geme sub lumina lunii,
Aş adormi cu gustul tău pe buze,
De n-aş simţi cum se iubesc lăstunii.

Din când în când, un tunet mă-nfioară
Cu-ameninţări de ploaie şi furtună,
Aş adormi, dar gânduri mă-mpresoară
Şi pe sub gene lacrimi se adună.

Să nu mai simt cum ne despart oceane,
M-abandonez în taina rugăciunii,
Aş adormi în cântec de piane,
De n-ar ţipa atât de trist lăstunii...

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!