Erai atâta de frumoasă!

Mamă... sleită de puteri, după o zi de tras la sapă,
Veneai acasă pe-nserat şi buzele-ţi cerşeau doar apă...
În traistă, doar un colţ de pâine, uscat de arşiţa de vară,
Acelaşi ce într-un ştergar l-ai învelit mai de cu seară.

Abia intrată în ogradă, cătai îndată la pruncuţi,
Ştergându-le cu şorţul faţa, mustrându-i că erau desculţi,
Erai şi dumneata desculţă, aveai călcâiele crăpate,
La fel ca palmele muncite din zori de ziuă până-n noapte.

Însă în ochi aveai Luceferi, iar zâmbetul de înger bun,
Erai atâta de miloasă... plângeai şi piatra de pe drum...
În glas aveai mereu dulceaţă, iar pieptul îţi era căldură...
Chiar şi dojana cea mai mare era amară cu măsură.

În palmele, oricât de aspre, era atâta mângâiere,
C-aveau puterea să topescă pe loc şi cea mai rea durere,
Iar în sărutul de pe frunte era un mir de fericire,
Ce ni se prelingea pe suflet, ca să ni-l umple cu iubire!

La cuptoraşul din ogradă te apucai să faci mâncare,
Iar Luna presăra cu aur în mămăliga dumitale,
Erai atâta de frumoasă... erai atât de obosită...
Abia rupeai pe sub genunchi câte un băţ de răsărită!

Mereu în fugă după treabă, dereticând de zor prin casă,
Puneai un strop de gaz în lampă şi-apoi ne aşezai la masă
Şi la lumina chioară-a lămpii şi-a candelei de la icoane,
Tăiai cu aţa mămăliga... tot căinând că ne-o fi foame!

Dar în puţinul de pe masă era atâta-ndestulare
Că rămânea, întotdeauna, câte ceva la fiecare
Şi ne-ndemnai să mulţumim cu umilinţă-n rugăciune,
Ca Dumnezeu să se îndure de noi şi-n ziua cea de mâine!

Noi adormeam fără de grijă în şoapta-nchinăciunii sfinte,
În palmele-ţi împreunate curgea o lacrimă fierbinte...
Pe care n-o vedeam niciunul... o cunoştea doar Dumnezeu
Şi doar acum, privind în urmă, măicuţa mea... o ştiu şi eu!

poezie de Liliana Burac
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Erai atâta de frumoasă!

Mamă... sleită de puteri, după o zi de tras la sapă,
Veneai acasă pe-nserat şi buzele-ţi cerşeau doar apă...
În traistă, doar un colţ de pâine, uscat de arşiţa de vară,
Acelaşi ce într-un ştergar l-ai învelit mai de cu seară.

Abia intrată în ogradă cătai îndată la pruncuţi,
Ştergându-le cu şorţul faţa, mustrându-i că erau desculţi,
Erai şi dumneata desculţă, aveai călcâiele crăpate
La fel ca palmele muncite din zori de ziuă până-n noapte.

Însă în ochi aveai Luceferi, iar zâmbetul de înger bun,
Erai atâta de miloasă... plângeai şi piatra de pe drum...
În glas aveai mereu dulceaţă, iar pieptul îţi era căldură...
Chiar şi dojana cea mai mare era amară cu măsură.

În palmele, oricât de aspre, era atâta mângâiere
Că aveau puterea să topescă pe loc şi cea mai rea durere,
Iar în sărutul de pe frunte era un mir de fericire
Ce ni se prelingea pe suflet ca să ni-l umple cu iubire!

La cuptoraşul din ogradă te apucai să faci mâncare,
Iar Luna presăra cu aur în mămăliga dumitale,
Erai atâta de frumoasă... erai atât de obosită...
Abia rupeai pe sub genunchi câte un băţ de răsărită!

Mereu în fugă după treabă, dereticând de zor prin casă,
Puneai un strop de gaz în lampă şi-apoi ne aşezai la masă
Şi la lumina chioară-a lămpii şi-a candelei de la icoane,
Tăiai cu aţa mămăliga... tot căinând că ne-o fi foame!

Dar în puţinul de pe masă era atâta-ndestulare
Că rămânea, întotdeauna, câte ceva la fiecare
Şi ne-ndemnai să mulţumim cu umilinţă-n rugăciune,
Ca Dumnezeu să se îndure de noi şi-n ziua cea de mâine!

Noi adormeam fără de grijă în şoapta-nchinăciunii sfinte,
În palmele-ţi împreunate curgea o lacrimă fierbinte...
Pe care n-o vedeam niciunul... o cunoştea doar Dumnezeu
Şi doar acum, privind în urmă, măicuţa mea... o ştiu şi eu!

poezie de Liliana Burac din revista "Uniunea Artelor"
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Odă bărbatului

Bărbate, te-ai dus aseară
După pâine şi-ai venit...
Aveai capul mult mai mare,
Erai murdar şi ameţit.

Eu te-am văut de la fereastră,
Iar câinii te lingeau vârtos,
Oh, aveai lumea la picioare!
Doar tu erai cu susu-n jos.

Şi prin ogradă dai rateuri,
Că bormaşină de-ai fi fost,
Tot nu loveai cu stângu-n dreptu...
Dar erai beat, bolând şi prost...

Şi totuşi, faci şi tu un bine,
Căci la boboci dai de mâncare...
Bărbate, nu ţi-ar fi ruşine?!
Nu mai ai bani în buzunare!

pamflet de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Într-o noapte

uneori strângeam stele în palmă
să nu se rătăcească în galaxii
mă aveai, eu visam
clădisem un monument pe ăst tragic pământ
mă întrebam mereu cine sunt
treceai printre stele, suavă ca ele
erai senină şi pură iubito
te frângeai între gânduri, eu păşeam printre spini
erai primăvară, fecioară...
îmi era atâta dor de tine, dor de casă
să vin, să mă întorc astăzi acasă
dar lupii ăştia mă omoară, nu mă lasă
şi dacă tu...
atunci eu...
ce labirint al sufletului croisem într-o noapte între noi
e trist că n-am ştiut atâta timp de noi, noi, doi nebuni
noi, amândoi, în şir de doi
începe tu, eu...
tu mă strigai în noapte, chemarea era mută
plutea pe lac un nufăr, iar tu plângeai prin colţuri
te adunam în palmă şi printre gândurile lumii
te-am sărutat femeie, ca întâia dată

poezie de Viorel Birtu Pîrăianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Din ochii tăi, măicuţă

Te vedeam cum la fereastră, îngâdurată stăteai,
sufereai de grija noastră, cu ochii ne căutai.
Ne-aşteptai acasă, mamă, la tine noi să venim,
ca să ne aşezi la masă, împreună iar să fim.
Din fereastra-aceea mică, iute-n prag te-ai arătat,
şi cu faţa-îmbujorată, cu drag ne-ai îmbrăţişat.
Ne-ai dat un sărut pe frunte şi în casă am intrat,
bunătăţi ne-ai adus multe, să mâncăm ne-ai îndemnat.
Erai tare mulţumită, că pe toţi ne-ai adunat.
Radiai de fericită şi mâncare n-ai gustat.
Aveai faţa luminată, aveai sufletu-împăcat,
că venirea noastră, mamă, foamea ţi-a astâmpărat.
Din ochii tăi, măicuţă, boabe de mărgăritare,
c-un colţ de băsmăluţă, tu ştergeai lacrimi de soare.
Aşezată-n capul mesei, cu capul puţin plecat,
erai mama mult visată, erai cu suflet curat.

poezie de Dumitru Delcă (7 februarie 2019)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu te-am iubit

Urlai după mine să strâng rufele de pe culme
tocmai când jucam şeptică
şi era gata să câştig.
Mereu îmi stricai bucuria,
mereu aruncai zoaie pe gură.

Te-aş fi legat cu sârmă ghimpată
du-te dracu
mormăiam în gând
apoi, cum face toporul spărturi în lemne:
-bine, bine, hai că vin!-.

Se întorsese de nu mai ştiu unde o zi de martie
cu iz de bălegar şi narcise
tu aveai limba coclită
şi părul cărunt
gâfâiai şi pământul
era ca o groapă nesăpată.

Noaptea te mai găsea frumoasă pe această lume,
altfel, erai o istorie
din riduri îţi ieşeau păpădii
fiecare părticică din noi se ducea, aluneca
tu adormeai uneori a crâng
şi a atâta blândeţe
vedeam frunzele murindu-ţi în şorţ
şi totuşi nu te-am iubit.

Pastilele, farfurioara ciobită
mâna bătrână culegând urzici
şi vai, era atâta rouă pe tine! te-am văzut tremurând.
Abia atunci m-ai învins.

Mai ştii
în ziua aia salcâmii au mirosit a zdrenţe
vântul i-a mişcat până la trosnet
pe când soarele era prea încins.
Erau albine pe bucata mea de pâine cu miere,
toate clipele treceau lipicioase
şi toţi oamenii aceia din curte păreau trişti.
Zăceau pe jos cuvinte nespuse
le luau în picioare câinii
şi le duceau prin mărăcinii din gard.

Nici nu-nfloriseră crinii
eu învăţasem să îmi fac cruce frumos
se mira lumea
era primăvară
noi mâncam colivă
sub florile de gutui.

Dăduseră foc la buruieni înspre deal
acolo unde sunt morţii,
unde se tace.
Popa termina de băut
ultima cană cu vin
mă umfla râsul
când râgâia la icoane
beat turtă

dar tu nu mă mai înghionteai
taci fă dracu din gură
şi lasă capu' în jos, năroado!

Tu erai acum un popor de iepe bolnave
sub un grajd năruit.
Tu erai legată cu o broboadă neagră
şi nu ştiu cine a aruncat ultima pâine frământată de tine
la câini.
Cică mucegăise.
Mai ştii găleata aia din tablă tocită,
parcă o văd,
erau în ea lalele şi lumânări
flori de ogradă
abia îmbobocite, flori mici

Am auzit pământul prăvălindu-se din bulgări
şi mi-a rămas mâna întinsă
ca o praştie după vrăbii
n-am prins niciodată nimic
doar am schilodit, apoi n-am mai dormit
câteva nopţi. Şi iar am plâns
şi te-am urât că ai ştiut că plâng.

În praful acelui drum
cineva te pierduse, Marie
cineva te tot striga
să mă doară pe mine
cu numele maicilor aspre
cum e vântul iernilor de pe aici,
cum e pelinul din spatele casei,
amarul din putinile cu vin oţetit.

Mai trec şi acum oi pribege
prin spatele zidului
pasc umbre de miei, doar atât.
Atâta
praf stelar
şi atâta linişte, Marie!...

Zgârii pereţii cu o coajă de nucă
sunt încă 7 fântâni cu nisip pe la porţi
Le sap şi am părul tău cărunt
pe sub unghii.

poezie de Camelia Radulian
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Metamorfoză

Îmi e atât de milă, Fericire,
Mă uit la tine astăzi ce-ai ajuns,
Tu nu mai eşti deloc ce-ai fost... iubire,
Ci doar arginţi ce-n portofel s-au strâns.

Mă uit la chipul tău, e numai teamă,
Ca nu cumva să pierzi tot ce-ai trudit,
Ai vrea să pleci, dar frica te îndeamnă,
Să nu te-ntorci de unde ai venit.

Acolo nu aveai, erai săracă,
Dar tu mereu frumoasă te ştiai,
Acuma ai, dar de ce simţi că parcă,
Pe vremuri erai vie şi trăiai.

Mă uit la tine astăzi, Fericire,
Şi-mi pare rău dar nu te recunosc,
Erai atât de simplă, doar iubire,
Acum eşti doar ceva ce nu cunosc.

poezie de Adi Conţu din Dansul emoţiei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Amintiri

Mi-aduc aminte că erai departe
Când te-a adulmecat fiinţa mea
Aveai în mână o frumoasă carte
Şi tot citeai din ea câte ceva

Era atâta lume pân' la tine
Şi-atâta întuneric m-ascundea
Că nici acum nu înţeleg prea bine
Cum ai putut să intri-n viaţa mea.

Prizoniera iernii într-o casă
Cu nuci şi mere coapte mă hrănesc
Şi uite că de tine îmi mai pasă
Cred chiar c-am început să te iubesc.

poezie de Anca Roxana Constantin
Adăugat de dory58
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu te-am iubit

Putoareo! Urlai după mine să strâng rufele de pe culme
tocmai când jucam şeptică
şi era gata să câştig.
Mereu îmi stricai bucuria,
mereu aruncai zoaie pe gură.

Te-aş fi legat cu sârmă ghimpată
du-te dracu
mormăiam în gând
apoi, cum face toporul spărturi în lemne:
-bine, bine, hai că vin!-.

Se întorsese de nu mai ştiu unde o zi de martie
cu iz de bălegar şi narcise
tu aveai limba coclită
şi părul cărunt
gâfâiai şi pământul
era ca o groapă nesăpată.

Noaptea te mai găsea pe această lume, respirând,
altfel, erai o istorie
din riduri îţi ieşeau păpădii
fiecare părticică din noi se ducea, aluneca
adormeai uneori a crâng
şi a atâta blândeţe
vedeam frunzele murindu-ţi în şorţ
şi totuşi nu te-am iubit.

Pastilele, farfurioara ciobită
mâna bătrână culegând urzici
şi, vai, era atâta rouă pe tine! Tremurai.
Abia atunci m-ai învins.

Mai ştii
în ziua aia salcâmii au mirosit a zdrenţe
vântul i-a mişcat până la trosnet
ori soarele era prea încins.
Erau albine pe bucata mea de pâine cu miere,
toate clipele treceau lipicioase
şi toţi oamenii aceia din curte păreau trişti.
Zăceau pe jos cuvinte uscate
ca pânzele de păianjen
din poduri.

Nici nu-nfloriseră crinii
eu învăţasem să îmi fac cruce frumos
se mira lumea
era primăvară,
era atâta primăvară
şi eu mâncam colivă
sub florile de gutui.

Dăduseră foc la buruieni înspre deal
acolo unde sunt morţii,
unde se tace.
Popa termina de băut
ultima cană cu vin
mă umfla râsul
când râgâia la icoane
beat turtă

dar tu nu mă mai înghionteai
taci fă dracu din gură
şi lasă capu' în jos, năroado!

Tu erai acum un popor de iepe bolnave
sub un grajd năruindu-se.
Tu erai legată cu o broboadă neagră
şi nu ştiu cine a aruncat ultima pâine frământată de tine
la câini.
Cică mucegăise.
Mai ştii găleata aia din tablă tocită
strâmbă, lovită, parcă o văd,
erau în ea lalele şi lumânări
flori de curte abia îmbobocite
flori mici

Am auzit pământul prăvălindu-se din bulgări
dar mi-a rămas mâna întinsă
ca o praştie după vrăbii
n-am prins niciodată nimic
doar am schilodit vieţi, apoi n-am mai dormit
câteva nopţi. Şi iar am plâns
şi te-am urât că ai ştiut că plâng.

În praful acelui drum
cineva te pierduse, Marie
cineva te tot striga
să mă doară pe mine
cu numele maicilor aspre
cum e vântul iernilor pe aici,
cum e pelinul din spatele casei,
amarul din putinile cu vin oţetit.

Mai trec şi acum oi pribege
prin spatele zidului
pasc umbre de miei, doar atât.
Atâta
praf stelar
şi atâta linişte, Marie!...
Zgârii pereţii cu o coajă de nucă
sunt încă 7 fântâni cu nisip pe la porţi
Le sap şi am părul tău, Doamne,
cărunt
pe sub unghii.
Cărunt şi adânc.

poezie de Camelia Radulian
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Bunica

Avea bunica părul alb ca fulgii care-au nins-o-n vreme,
Doi ochi ca două albăstrele ce scânteiau de bunătate,
Părea desprinsă din icoane sau dintr-un basm cu Cosânzene
Pe care ni-l spunea odată, când ne-adormea în miez de noapte!

Era o mână de femeie, cu trup firav ca de copilă,
Dar vrednică şi înţeleaptă cum doar o sfântă poate fi,
Iar sufletu-i atât de cald şi-mpodobit cu-atâta milă,
Că pentru orice vietate era în stare-a suferi!

Avea bunica firea dulce şi-n toată duioşia ei
Ştia s-aline pe oricine s-ar fi aflat în suferinţă,
Povaţa ei era blajină şi-ntotdeauna cu temei,
În faţa fiecărui suflet se apleca cu umilinţă!

Era atât de credincioasă, cu Dumnezeu era în toate,
Nici gândul nu şi-l slobozea fără să-şi facă sfânta cruce,
Ţinea o candelă aprinsă la o icoană, zi şi noapte
Şi-ngenunchia în rugăciune seara-nainte să se culce!

Avea durerea ei adâncă, de Maica Domnului ştiută,
Pe care o-nvelea în lacrimi de câte ori se închina,
Nădejdea ei era la ceruri şi-n rugăciune-abia şoptită
Cerea iertare şi-ndurare pentr-un păcat ce nu-l avea!

În ochii mei era o sfântă, mi-o amintesc bătând mătănii,
De multe ori mă lua cu dânsa chiar la biserica din sat,
Era atâta de bătrână, se rezema de colţul stranei,
Nici dacă o picai cu ceară de-acolo nu s-ar fi mişcat!

Părea o sfântă între sfinţi, înconjurată de icoane,
Mergea cu coşul la sfinţit în nopţile de Înviere
Şi mă întreb câtă credinţă era în sufletul ei, Doamne,
Să stea la slujbă până-n ziuă fără să simtă vreo durere?!

Avea bunica mâini micuţe, dar harnice ca în poveste,
Ştia să facă bunătăţi din ce avea la îndemână,
Erau atâta de gustoase şi miroseau dumnezeieşte,
Că nu s-a pomenit vreodată ceva prin străchini să rămână!

Era atât de pricepută, că dovedea în toate cele,
Stătea cu furca-n brâu, săraca, doar la lumina lumânării,
Sau la războiul de ţesut, tot aplecată pe vatale,
Dar ce ieşea din mâna ei erau odoarele răbdării!

Avea bunica ani destui cât să se simtă împăcată,
Chiar dacă viaţa ei trecuse, prea des, prin lacrimă şi chin,
Dar n-am văzut-o să se plângă sau să blesteme, niciodată,
Însă amarul ei, sărmana, şi-l revărsa într-un suspin!

Acuma coase ii de îngeri şi răsădeşte flori prin Rai,
Dar mi-a lăsat în amintire cărarea ei înspre portiţă,
Îmi vine-n vise printre flori... cu-acelaşi chip... cu-acelaşi strai...
Şi-mi lasă urme peste suflet, că-ntotdeauna... e desculţă!

poezie de Liliana Burac din revista Uniunea Artelor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu te-am iubit

Putoareo! Urlai după mine să strâng rufele de pe culme
tocmai când jucam şeptică
şi era gata să câştig.

Te-aş fi legat cu sârmă ghimpată
du-te dracu
mormăiam în gând
apoi, cum face toporul spărturi în lemne:
-bine, bine, hai că vin!-

Se întorsese de nu mai ştiu unde o zi de martie
cu iz de bălegar şi narcise
tu aveai limba coclită
şi părul cărunt
gâfâiai şi pământul
era ca o groapă nesăpată.
Noaptea te mai găsea pe această lume, respirând,
altfel, erai o istorie
din riduri îţi ieşeau păpădii
fiecare părticică din noi se ducea, aluneca
adormeai uneori a crâng
şi a atâta blândeţe
vedeam frunzele murindu-ţi în şorţ

şi totuşi nu te-am iubit.

Pastilele, farfurioara ciobită
mâna bătrână culegând urzici
vai, era atâta rouă pe tine!
Tremurai. Abia atunci m-ai învins.

Mai ştii
în ziua aia salcâmii au mirosit a zdrenţe
vântul i-a mişcat până la trosnet
ori poate că soarele era prea încins.
Erau albine pe bucata mea de pâine cu miere,
toate clipele treceau lipicioase
şi toţi oamenii aceia din curte păreau trişti.
Spuneau cuvinte întreţesute,
pânze de păianjen din poduri,
ascunse şi subţiri.

Nici nu-nfloriseră crinii
eu învăţasem să îmi fac cruce frumos
se mira lumea
era primăvară,
atâta primăvară
şi eu mâncam colivă
sub florile de gutui.

Dăduseră foc la buruieni înspre deal
acolo unde sunt morţii,
unde se tace.
Popa termina de băut
ultima cană cu vin
mă umfla râsul
când râgâia la icoane
beat turtă
dar tu nu mă mai înghionteai
taci fă dracu din gură
şi lasă capu' în jos, năroado!
Tu erai acum un popor de iepe bolnave
sub un grajd năruindu-se.
Tu erai legată cu o broboadă neagră
şi nu ştiu cine a aruncat ultima pâine frământată de tine
la câini.
Cică mucegăise.

Mai ştii găleata aia din tablă tocită
strâmbă, lovită, parcă o văd,
erau în ea lalele şi lumânări
flori de curte abia îmbobocite
flori umile, flori mici
Am auzit pământul prăvălindu-se din bulgări
dar mi-a rămas mâna întinsă
ca o praştie după vrăbii
n-am prins niciodată nimic
doar am schilodit vieţi, apoi n-am mai dormit
câteva nopţi. Şi iar am plâns
şi te-am urât că ai ştiut că plâng.

În praful acelui drum
cineva te pierduse, Marie,
cineva te tot striga
să mă doară pe mine
cu numele maicilor aspre,
cu vântul iernilor de pe aici,
cum e pelinul din spatele casei,
amarul din putinile cu vin oţetit.
Mai trec şi acum oi pribege
prin spatele zidului
pasc umbre de miei, doar atât.
Atâta
praf
şi atâta linişte, Marie!...
Zgârii pereţii cu o coajă de nucă
sunt încă 7 fântâni cu nisip pe la porţi
Le sap şi am părul tău
cărunt
pe sub unghii.

poezie de Camelia Radulian
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iubirea nu era tocmai iubire

Eu, care te-am iubit pe tine nu eram tocmai eu
Si nici tu nu erai tocmai cea care m-ai iubit pe mine
Iubirea mea nu era tocmai a mea
Iubirea ta nu era tocmai a ta
Si iubirea noastra nu era tocmai a noastra
Pentru ca prima iubire nu e chiar prima si iubirea ce se implineste o vreme nu e tocmai iubire
Floarea ce ti-am dat-o de ziua ta era de fapt de ziua noastra
A mea si a alteia
Si nu puteai fi impotriva ca fetita noastra sa se numeasca prima iubire
Chiar daca nu era chiar prima, dar avea acelasi nume cu ea
Si cand te-am pierdut am fost trist
Pentru ca am pierdut-o si pe prima si pe cea de-a doua si pe cea de a treia
Si abia la urma de tot te pierdusem pe tine...
Altfel, de ce ma simt acum ca la 16 ani,
Nauc si perforat de singuratate ca de acnee?

poezie de Corneliu Neculea
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!

Prieten drag!

Cerul nu încăpea de-atâta fericire
Când dimineaţa, mă îmbrăcai cu rouă de iubire
Şi toată valea era plină de floare de salcâm
Iar tu, nu mă lăsai să plec, voiai să mai rămân!

Ştiu că furai săgeţi de soare dintr-un apus
Şi că stăteam îmbrăţişaţi în ploi care s-au dus
Erai un vis frumos, erai o tânguire
Iar eu, o carte cu versuri de iubire.

Demult, voiam cu flori de tei să mă cuprinzi
Dar erai mult prea departe să-mi răspunzi
Credeai că rătăcind prin lume, mă poţi uita
Furându-mi curcubeul din primăvara mea.

Acum, mă rogi să mai rămân cu tine-o vară
O oră, un anotimp sau chiar o seară
Dar să-nţelegi că eşti un prieten drag şi bun
Nimic mai mult, e prea târziu să mai rămân!

poezie de Lucia Guriţă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Din înalt

Din înalt priveşti spre mine cu ochi blajini,
aşa cum făceai tot timpul,
erai lângă mine şi mă purtai în gând
chiar şi în momentele când îţi era greu.

Eu te întâlneam rar, crezând că-i mai importantă
rutina mea zilnică, alergarea după himere.
M-ai trezit din amorţeală printr-o strângere de mână,
o strângere blândă şi plină de iubire,
dar era prea târziu.

Cineva te-a iubit mai mult decât oricine,
de aceea te-a chemat la el, printre stele.
Ce a rămas în urma ta sunt doar amintirile,
alergând prin pustietatea acestor vremi,
în speranţa reîntâlnirii.

Când plângeam,
plângeai cu mine pentru visul meu,
când râdeam,
erai o primăvară superbă cu apusuri vulcanice.
Acum... chiar de îmi continui visul,
ştiu că soarele şi vântul te iubesc ducând
pulbere de stele spre locul din care mă priveşti,
tu fiind sora mea sub soare,
iar eu, frate pe pământ.

poezie de Ioan Forgaci (14 noiembrie 2011)
Adăugat de aer nelu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Schimb de experienţă

Erai tu Venus, eu Adonis,
Ne-am întâlnit aşa de-odată,
Iar delegaţia la Tomis
Am prelungit-o vara toată;

Erai frumoasă şi nebună,
Erai a mea şi-aveam noroc,
Zburdam pe plajă împreună -
Doi cai sălbatici, plini de foc,

Prin valuri ziua şi prin soare,
N-aveam nici griji şi nici urgenţe,
Iar noaptea ne-o doream mai mare,
Să tot schimbăm experienţe.

Erai o iapă lată-n crupă,
Eram un tânăr armăsar,
Şi ne-am iubit atunci, dar după,
Ai dispărut c-un marinar...

Ne-am întâlnit acum, vezi bine,
Când devenim sexagenari
Şi suntem două cabaline
Ce fac... doar schimb de ochelari.

poezie de Marius Coge din Vis şi armonie
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În noaptea albă de Crăciun

... În seara sfântă de Ajun,
Ne aşezam, tăcuţi, la masă...
Era plăcut şi cald acasă,
În noaptea albă de Crăciun.
Şi mama,-n vatra cu tăciuni,
Trăgea sub pirostie focul,
Scânteile duceau norocul
Pe coşul casei plin de lumi.
C-o stea din el, plecam şi eu,
Cum pleacă-n cer o rugăciune,
Sperând la clipa de minune,
Ce-înseamnă-n viaţă Dumnezeu...
În zori de zi, o luam, de zor,
Cu steaua mea din jar culeasă,
S-ajung, prin sat, din nou, acasă,
Precum un mag pe-un drum de dor.
Credeam că vin din cer, de sus,
Să spun că steaua-n zori răsare,
Să duc prin case-o veste mare
Că s-a născut în noi Isus...
Mergeam prin zori ca un cuvânt
Ce se năştea din casă-n casă,
Cu steaua magică culeasă
Din cer, cu focul din pământ.
... Priveam în jar, cu ochi de gând,
Mă minunam la ce-o să fie,
Când vom ieşi din pribegie
Şi ne-om întoarce pe pământ...
... Dar steaua mea era doar semn,
Cules din vatra cu corlată,
Din lumea noastră, aşezată
În case vechi, cu porţi de lemn...
... Însă-a venit de-atunci un nor
Iar cerul nu mai arde-n stele,
Azi, sunt cu toate-ntre zăbrele
Şi tot pământ-i orb de zbor...
... În noaptea sfântă de Crăciun,
Ajung din nou la noi acasă,
M-aşez, târziu, pe-un strop de masă,
Prin ce-a fost ieri, cu ce-i acum...
.........................................
... Era tot ziua de Crăciun...,
Dar mama mea, demult murise,
Iar coşul casei, plin de vise,
Era acum morman de fum...
... Am să pornesc din nou la drum,
Dar casa noastră din răscruce,
S-a dus şi numai poate duce
La ce-a fost ieri, prin ce-i acum...
... Mă pregătesc să plec din sat,
Când voi zări, în ochi, lumină,
Şi când cocoşul, din grădină,
Va fi la primul lui mimat.
Am doar pe gând, din cer, o stea,
Cu mări de foc şi flori de gheaţă,
Şi-am s-o aştept, ca-n dimineaţă,
Să-apară iar în viaţa mea...
Dar, acea stea din timp s-a dus
Şi-n zori de zi n-o să apară,
Să ducă-n lume-o veste rară...,
Căci a murit, în noi, Isus.

poezie de Gheorghe Văduva
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tu eşti departe

Pe Muntele Olimp unde zeii s-au născut
Eu prima oară zeiţa mea te am văzut.
Erai frumoasă, părul îţi era împodobit cu flori,
Ochii îţi luminau ca luceferi în zori.
Trupul îţi era alb ca spuma unui val de mare
Mă atrăgeai ca lumina soarelui care pe cer răsare.
Erai în înconjurate de zei ce purtau falnice nume,
Dar eu eram un simplu muritor, care îşi purta crucea în a sa lume.
De atunci sufletul îmi este măcinat de dor
Şi aş vrea să fiu ca tine nemuritor.
Să fiu şi eu un zeu ca să pot fi alături de tine mereu,
Dar acesta e doar un vis căci tu eşti departe,
Cum e iadul de paradis!

poezie de Vladimir Potlog (12 ianuarie 2022)
Adăugat de Vladimir Potlog
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vis şi realitate

Bradul din faţa casei mele
era cât muntele de mare
celulele crescute aiurea în şoldul tău
erau cât un lagăr de concentrare.

Tu erai singura deţinută
tu stăpâneai lagărul monstruos
fără milă şi fără-ndurare
tu aveai în mijlocul lui în os

ridicat asemenea unei spânzurători
în care carnea ta va fi atârnată
tu erai bradul din faţa muntelui
pe care erai urcată

de tine însăţi ca de soldaţii împărăteşti
puşi să tragă la sorţi marea ta arsură
srânsă pe trupul plin de vânătăi
ca o cămaşă fără nicio cusătură.

poezie de Ileana Mălăncioiu din Sora mea de dincolo (1980)
Adăugat de Costel Zăgan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Doar tu

Ca o pleoapă obosită se închidea
gândul tău. Ca un ochi de apă se
adumbrea, sub o geană de nor.
Printre lacrimi şi flori, zâmbetul tău

devenea doar tristeţe şi dor. Doar
tu erai îmbrăţişarea şi numai iubire
erai tu. Între mine şi Iisus deveneai
depărtarea, pe drumul iubirii şi pentru

iubire. De jos în sus, ploua cu durere.
De sus în jos, ploua cu lumină. Chiar
am reuşit să te văd doar pentru o
secundă. Doamne, cât erai de frumos!

poezie de Marieta Măglaş din Poeme
Adăugat de Marieta Măglaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Te-am visat

Te-am visat că erai
O copilă frumoasă de crai,
În genunchi stăteai
Şi lui Dumnezeu te rugai.

Ochii blânzi şi păr bălai aveai,
Parcă erai un înger
Care a coborât din rai,
O, tu frumoasă fecioară de crai!

Eu te vedeam şi aşa îţi ziceam.
O! ce frumoasă eşti,
Zână din poveşti, tu mândră crăiasă
Fii a mea dulce mireasă.

Tu mă auzeai şi privirea
Înspre mine ţi-o întorceai,
Şi aşa ziceai că mă iubeşti,
Şi a mea pe veci eşti!

poezie de Vladimir Potlog (7 octombrie 2004)
Adăugat de Vladimir Potlog
Comentează! | Votează! | Copiază!

Visul din vis

M-am furişat
În sufletul tău, odată,
Când ai uitat ochii deschişi...
Am păşit temător,
Cu mare grijă,
Să nu-ţi scutur
Rimelul de pe gene...
Apoi am coborât,
Sau am urcat, nu ştiu,
Căci era pre multă lumină
Şi eu pluteam,
Şi era cald şi bine...
Oriunde priveam
Erau oglinzi infinite,
În care mă reflectam, eu,
Deşi erai tu...
Şi nu ştiu
Dacă eram treaz,
Sau mai degrabă visam,
Aşa că m-am aşezat
Pe prispa casei tale,
Care era aidoma
Cu prispa casei mele,
Şi am adormit în vis,
Şi am visat în vis,
Iar tu erai peste tot,
Învăluind cu tine
Sufletul tău,
În care eu am intrat,
Doar aşa, pentru că ai uitat
Odată
Ochii deschişi...

poezie de Eugen Ilişiu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!